Jimmy Carter, modelul unui președinte democrat. O mărturie personală

După alegerile prezidențiale din 1992, în care m-am clasat în turul al doilea și am fost desemnat candidat unic al opoziției democratice pentru următoarele alegeri, am fost deseori întrebat în străinătate care este modelul meu de președinte democrat. Am răspuns fără ezitare: Jimmy Carter, datorită statutului său moral dinaintea președinției, în timpul mandatului și, mai ales, după încheierea acestuia.

În România nu mi-a pus nimeni această întrebare, iar alegerile anterioare și ulterioare celor din 1996 au arătat cu destulă claritate că, de fapt, majoritatea alegătorilor a votat de multe ori pentru persoane care le-au fost propuse tocmai pentru că erau șantajabile și le-au reales apoi în cunoștință de cauză. Sunt și destui președinți care nu au nevoie de un reper, considerându-se pe ei înșiși un model pentru ceilalți.

Deoarece trăim într-o perioadă în care modelul președintelui autoritar prevalează asupra celui democrat nu numai în regimurile dictatoriale, în democrațiile de vitrină, ci chiar în democrațiile consolidate cum sunt Statele Unite, am hotărât să renunț la neimplicarea în politica internă, asumată timp de peste două decenii, și să folosesc scurtul impact emoțional generat de funeraliile președintelui Carter pentru a evoca de ce? și de când? a devenit pentru mine modelul președintelui democrat, ghidat întreaga viață de principii morale sau de interesul național, și nu de scopuri politice sau financiare personale.

Primul impuls a venit în 1991, când eram visiting profesor de mineralogie la Duke University. Eram, ca orice intelectual din Est, fan al Partidului Republican și tocmai mă vizitase David Funderburk, un vultur republican, fost ambasador american în România lui Ceaușescu, când am primit o invitație din partea lui Zbigniew Brzeziński, profesor la School of Advanced International Studies la Johns Hopkins University în Washington, la aniversarea fostului Institut de Studii Sovietice, proaspăt devenit Center for Strategic and International Studies. Fusese National Security Adviser, un post considerat de multe ori mai important decât vicepreședintele sau secretarul de stat în luarea unor decizii de politică internațională, al președintelui Carter între 1977 – 1981. Alături de Henry Kissinger, pe care l-am întâlnit la Harvard, secretar de stat al lui Richard Nixon, este considerat principalul strateg al politicii americane. În 1989 prezisese în cartea sa, „Marele eșec”, nașterea și moartea comunismului în secolul XX, destrămarea URSS și repercusiunile pe plan mondial. Acum, când foștii propagandiști comuniști au inundat internetul cu discursul elogios al lui Carter la vizita lui Ceaușescu din 1975 la Casa Albă, îmi amintesc cum mi-a explicat contextul politic al Războiului Rece și considerentele care au stat la baza utilizării președintelui României în interesul politicii globale americane și rejectarea lui ulterioară în momentul în care a devenit ultimul dictator comunist de tip stalinist în perioada Gorbaciov.

Ca polonez născut la Varșovia, Zbigniew Brzeziński era interesat de direcția în care va evolua România. Am păstrat legătura de-a lungul anilor și mi-a dat numeroase sfaturi bune. În primul rând, privind relația României cu Polonia, pentru a constitui un baraj pentru o viitoare expansiune a Rusiei spre Vest. Apoi sugestia unei trilaterale Polonia – România – Ucraina, pentru care m-a felicitat, când am lansat-o la București împreună cu președinții Kwaśniewski și Kucima. În 1998, mi-a oferit cartea sa apărută în acel an The Grand Chessboard: American Primacy and its Geostrategic Imperatives, cu o frumoasă dedicație de succes în drumul României spre Uniunea Europeană și NATO.

În 1997, în primul an al mandatului meu, urmasem sfatul său de a păstra relația cu China după modelul lui Carter și a iniția împreună cu Turcia relații cu noile țări independente din Asia Centrală, cărora le dedicase două capitole din cartea sa „The Eurasia Chessboard” și „The Eurasian Balkans”.

După ce am lansat, împreună cu Șevardnadze, Demirel și Aliyev proiectul „Renașterea Drumului Mătăsii”, m-a invitat să-l prezint la Georgetown University din Washington în prezența foștilor consilieri de siguranță națională a ultimilor președinți, după ce mă angajasem să asigur prezența președinților din Asia Centrală. Am primit felicitări de la Carter pentru eveniment.

Un om cu credințe religioase, deținător al unei supraputeri mondiale

În 1997, la cinci luni de la începerea mandatului meu, l-am primit la Cotroceni, la cererea sa, pe Peter Bourne, consilierul special al președintelui Carter la Casa Albă, antropolog și medic, profesor de psihiatrie. Venise să-mi dăruiască cartea sa Jimmy Carter: A Comprehensive Biography from Plains to Post-Presidency, însoțită de o caldă dedicație: „To President Emil Constantinescu. I hope this story of president Carter will help to inspire you as you work to create democracy. With best wishes.” Am citit-o și am recitit-o cu mare atenție și m-a inspirat în deciziile pe care le-am luat în ultimele trei decenii. Recent am digitalizat-o, pentru a fi la dispoziția celor interesați.

După terminarea mandatului meu, când am avut ocazia unei relații personale apropiate, știam aproape totul despre el și cred că în conjunctura actuală ar fi util pentru mulți români să cunoască traseul vieții sale timp de un secol. Apropierea s-a produs în ultimii 17 ani, în cadrul proiectului „Habitat for Humanity”, patronat de Jimmy Carter, care m-a atras nu numai prin scopul său nobil, construirea de case pentru cei nevoiași sau victime ale unor dezastre naturale, dar, mai ales, prin filosofia sa. Se califică pentru acest ajutor numai cei care au un job și plătesc de-a lungul anilor o contribuție minoră, simbolică, dar și muncesc alături de voluntari la construcția caselor sponsorizate de Fundație și mobilate cu tot ce este necesar pentru un nou început în viață.

Ca membru ales al comitetului de conducere, am participat la șantiere din țări de pe toate continentele, inclusiv în România și SUA, și la ședințele anuale de la Atlanta și Americus, care coincideau, de obicei, cu ziua de naștere a președintelui Carter. Unul dintre cele mai semnificative a fost participarea la „Jimmy & Rosalynn Carter Work Project 2008”, desfășurat la Pascagoula, Biloxi și Gulf Port, pentru ajutarea familiilor afectate de Uraganul Katrina. 108 locuințe afectate de uragan au fost ridicate și reabilitate de voluntari în doar cinci zile. La una din casele construite pentru o văduvă de culoare, am lucrat timp de cinci zile împreună cu Jimmy Carter și soția sa, Rosalynn, iar la dineul oferit de Președinte la final, am avut onoarea să țin discursul principal.

România a fost singura țară din lume, în afara SUA, care a participat cu voluntari și bani oferiți de OMV București. A fost un răspuns plin de demnitate la acțiunile finanțate de Fundația americană, cu participarea unor voluntari americani, în România, la Rădăuți, Băltești, Băiceș, Oarja.

În 2009, președintele Carter mi-a oferit cea de-a 20-a carte publicată de el, Our Endangered Values, o meditație asupra unei rare situații în care un om cu credințe religioase a devenit un deținător al unei supraputeri mondiale. Un an mai târziu, am avut ocazia să-i ofer la ziua sa de naștere, sărbătorită în Republica Dominicană, versiunea în limba engleză a cărții mele de memorii, „Timpul dărâmării, timpul zidirii”, în care a regăsit convingeri personale împărtășite.

În decembrie 2013, ne-am reîntâlnit la Johannesburg, la funeraliile președintelui sud-african, Nelson Mandela, un om care, după o îndelungată perioadă de viață petrecută în închisoare, a fost un președinte al reconcilierii interrasiale. În iulie 2017, la al cincilea Forum Mondial al Justiției, la care fusesem fondator și membru al boardului, am primit, împreună cu Jimmy Carter și cu fosta președintă a Irlandei, Mary Robinson, titlurile de președinți de onoare ai Fundației World Justice Project. Nu pot încheia această trecere în revistă a unei îndelungate cooperări fără a menționa rolul esențial pe care l-a avut în viața președintelui Carter soția sa Rosalynn, cu care a împărtășit o căsnicie de 77 de ani.

Jimmy Carter, surprinzător de bine informat asupra evoluțiilor din România

Am constatat că atât Jimmy Carter, cât și soția sa, erau surprinzător de bine informați asupra evoluțiilor din România, și o întrebare recurentă era: cum am putut construi o societate democratică, îndreptată spre integrarea euroatlantică în calitate de al 3-lea președinte (terminologia americană), după ce primul fusese condamnat la moarte și executat pentru uciderea participanților la o revoltă anticomunistă pașnică și cel de-al doilea era anchetat pentru crime împotriva umanității? Erau oarecum obsedați de relația cu familia Ceaușescu.

În octombrie 2011, am avut ocazia să discut, timp de mai multe zile, pe îndelete, la Tunis, cu Rosalynn Carter, inclusă într-o delegație a Institutului Național Democratic pentru Supravegherea Primelor Alegeri Libere din Tunisia, care au marcat începutul Primăverii Arabe după revolta împotriva dictatorului Bourguiba. Delegația, condusă de un guvernator din SUA, a fost, inițial, respinsă de prim-ministrul interimar cu motivația că, după ce fuseseră colonie franceză, să nu se interpreteze că vor să devină colonie americană. Când mi s-a propus să devin copreședinte, delegația a fost acceptată și primită de prim-ministru, tocmai datorită relației strânse dintre Bourguiba și Ceaușescu, și a bunului renume al specialiștilor români care lucraseră în Tunisia în urma acordului semnat de aceștia, și a multor foști studenți tunisieni pregătiți în universitățile din România, unii având chiar diplome semnate de mine, în calitate de rector.

Prima întrebare pe care mi-a pus-o Rosalynn a fost: ce mai face soția mea? În 1997, soția mea, care își continuase cariera juridică la Ministerul Justiției și în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului încă din 1991, primise o invitație personală la o conferință organizată de Rosalynn Carter. Am decis, împreună, să nu participe, tocmai pentru că era prea devreme pentru postura de Primă Doamnă după vizita Elenei Ceaușescu la Washington în timpul administrației Carter și am înțeles, acum, că ar fi dorit să facă o comparație.

La sfârșitul acestei confesiuni, care sunt învățăturile pe care le putem trage din lunga experiență de viață a Președintelui Carter? Vreau, mai întâi, să adaug că nu am fost singurul care l-am ales ca model de președinte moral. În calitatea mea de unul dintre puținii supraviețuitori dintre primii președinți democrați ai fostelor dictaturi comuniste din Europa Centrală și de Est, care au alcătuit o adevărată familie în ultimul deceniu al secolului XX, amintesc că deseori, în întâlnirile noastre private, evocam figura președintelui Carter, în primul rând, pentru că era, oarecum, asemănător cu noi. A fost autor a zeci de cărți, de memorii, romane, poezii, studii politice și economice, dar și cărți de călătorie, fiind și pasionat de pictură. A fost profesor titular la Universitatea Emory din Atlanta, cu carieră de predare începută cu orele la școlile de duminică de la Biserica Baptistă și continuată 37 de ani, până în 2019.

Pentru cei care au uitat sau nu știu, amintesc faptul că primii președinți democrați din fostele țări comuniste din Europa Centrală și de Est proveneau din elita academică: președintele Cehiei, Vacłav Havel – scriitor; președintele Ungariei, Arpad Göntz – președintele Uniunii Scriitorilor; președintele Bulgariei, Jelio Jelev – profesor de filosofie la Universitatea din Sofia; președintele Lituaniei, Vytautas Landsbergis – rector al Universității de Muzică din Vilnius; președintele Estoniei, Lennart Meri – dramaturg, regizor și rector; președintele Belarusului, Stanislav Șușkevici – savant în fizica nucleară; președintele Armeniei, Levon Ter-Petrosian – scriitor; președintele Slovaciei, Ivan Gašparovič – jurist și coautor al Constituției Slovaciei; președintele Croației, Stjepan Mesić – jurist; președintele Albaniei, Sali Berisha – cardiolog; președintele Letoniei, Vaira Vīķe-Freiberga – psiholog, profesor la Universitatea din Montreal. Vreau să amintesc și grupul de distinși intelectuali din jurul președintelui polonez Lech Wałęsa.

Împărtășeam credințe și valori comune. Nu am fost interesați de perpetuarea funcției prezidențiale. Cei mai mulți am avut un singur mandat, am plătit prețul unor reforme politice, sociale și economice dureroase și am înfruntat evenimente dificile în timpul mandatelor noastre, ca și președintele Carter. O altă asemănare între noi este faptul că nu am fost niciunii interesați de foloase materiale. Am lăsat în urma noastre biblioteci și fundații non-profit, după modelul centrului Carter.

Lideri autoritari și populiști și, de multe ori, corupți vs. lideri onești și dedicați binelui public

Dincolo de aceste afinități personale, care ne-au făcut să-l apreciem, poate, mai mult decât concetățenii săi, ce puteau învăța din moștenirea lăsată de Jimmy Carter posterității și de ce trebuie ea cunoscută și analizată, în această perioadă de criză a democrației pe plan mondial, marcată de falia creată între civilizația occidentală și cultura europeană care a stat la baza ei și de înlocuirea unei societăți bazate pe idealuri umaniste cu o societate bazată pe interese și profit, prima întrebare la care trebuie să răspundem este de ce popoarele preferă, în prezent, lideri autoritari și populiști și, de multe ori, corupți unor lideri onești și dedicați binelui public?

Primul răspuns îl oferă chiar viața lui Jimmy Carter, întinsă pe durata a 100 de ani, din care doar patru a fost președinte, cu concluzia că nu este nicio nenorocire să fii „fost președinte”; grav este să fii „fost cetățean”, cu consecința că problema democrațiilor actuale nu este doar slaba calitate a liderilor, ci slaba calitate a unei majorități a cetățenilor care îi aleg după chipul și asemănarea lor, și nu pentru superioritatea lor intelectuală și morală. Devine evident că este și un rezultat al statutului bunăstării, și că vremurile dificile creează oameni puternici, iar vremurile ușoare, oameni slabi.

Istoria trăită personal poate da o imagine a istoriei popoarelor. Viața lui Jimmy Carter a parcurs marea criză economică mondială din anii 1930, tragedia celui de-Al Doilea Război Mondial, segregarea rasială din Statele Unite, dar și primele eșecuri în calitate de întreprinzător agricultor. Destinul său a fost modelat de alegerea unor căi dificile, cursuri de licență în inginerie la un institut de tehnologie.

În 1943, în plin război mondial, Carter s-a înscris la Academia Navală pentru a se pregăti pentru cariera militară. După absolvire, a rămas ofițer pe o navă însărcinată cu o patrulă de război pe coasta de vest a Pacificului. Mai târziu, a intrat în programul american de submarine nucleare.

În 1952 când un accident a provocat inundarea subsolului clădirii reactorului nuclear cu milioane de litri de apă radioactivă, Carter a condus un echipaj însărcinat cu oprirea reactorului. A coborât individual cu echipamentul de protecție expunându-se la radioactivitate pentru a dezasambla reactorul paralizat. Cum am mai spus la întâlnirile cu tinerii de astăzi, despre curaj se poate vorbi doar la timpul trecut și doar despre riscurile pe care le-ai înfruntat personal. Empatia se limitează la ceea ce ai trăit, nu la ceea ce îți imaginezi. Știu asta pentru că, deși am cu 15 ani mai puțin decât Carter, am cunoscut direct, în copilărie, războiul cu morți și răniți, refugiul din Basarabia în fața armatei sovietice, casa bunicilor de la Ploiești distrusă de bombardamentele aviației americane, ocupația Armatei Roșii, seceta și foametea de după război, pandemia de poliomielită, teroarea dictaturii comuniste din anii ‘50 cu arestarea membrilor familiei, suspiciunile și trădările, frigul și penuria din ultima perioadă a dictaturii, moartea, rănirea și torturarea unor persoane apropiate în zilele revoltei populare din decembrie 1989, dar și agresiunea mineriadelor din 1990. Toate acestea ne-au pregătit pe cei din generația mea, ca și pe cei din generația lui Jimmy Carter, să înfruntăm vicisitudinile ulterioare.

Viața lui Jimmy Carter marchează evoluția de la individ, la personalitate înzestrată cu convingeri și credințe, capabilă să le transmită celor din jurul lor, până la personaj istoric care poate lua decizii care să influențeze viața națiunii sale și a lumii în ansamblu.

Încrederea în sine și tenacitatea l-au făcut să-și construiască, treptat, o carieră politică de senator și apoi guvernator al statului Georgia până la cea de candidat și, apoi, președinte al SUA. Mandatul lui Carter a fost marcat de o situație proastă a economiei, de inflație, de recesiune severă, de o criză energetică cu penurie de petrol, și de pierderea locurilor de muncă. În ciuda acestora, Carter a inițiat și condus reforma asistenței medicale în SUA, dar a și creat Departamentul de Stat pentru Educație. Pe plan internațional, a răspuns invaziei armatei sovietice în Afganistan, a mediat acordurile de la Camp David dintre Israel și Palestina și a promovat relații mai strânse cu Republica Populară Chineză stabilind, în 1979, relații diplomatice cu aceasta, ceea ce produs o explozie a schimburilor comerciale între SUA și o Chină care implementa reforme economice sub conducerea lui Deng Xiaoping.

Jimmy Carter va rămâne în istorie și prin semnarea cu Uniunea Sovietică, în timpul Războiului Rece, a tratatului SALT 2 de limitare a înarmării nucleare. Datorită realizărilor sale diplomatice, umanitare și culturale, încununate în 2002 cu Premiul Nobel pentru Pace, a fost apreciat mai mult pentru activitatea sa post-prezidențială.

Cred că, odată, cu trecerea timpului, va fi reevaluat mai pozitiv și mandatul său prezidențial. Pe mine m-au impresionat două atitudini ale fostului președinte american: refuzul dezvoltării bombei cu neutroni din rațiuni de conștiință religioasă, și hotărârea sa de a nu ascunde poporului american eșecul operațiunii de salvare a ostaticilor americani din Iran, din care au murit opt militari prin ciocnirea a două avioane americane, cu efect major în prăbușirea șanselor sale de a fi reales pentru un nou mandat.

Când m-am născut, Hitler și Stalin, doi mari criminali ai istoriei moderne, erau încă la putere, adulați de popoarele lor. De atunci, zeci de dictatori au sfârșit prin a fi asasinați, statuile lor demolate și mormintele lor profanate. De ce, oare, mereu alți lideri care urmează acest drum își găsesc susținători? În ceea ce privește înțelegerea caracterului dictatorilor, mi-a revenit în memorie o întâlnire pe care am avut-o cu Eduard Șevardnadze, artizanul sfârșitului Războiului Rece, care mi-a povestit că l-a întâlnit de multe ori pe Ceaușescu și că acesta, întotdeauna, la convorbirile față în față, îi evita privirea. Ca și alți dictatori, nu a tremurat în fața morții. Am înțeles că singurul lucru pe care le este frică să-l privească în față este Adevărul; adevărul despre ei, despre lumea care îi înconjoară și despre viitorul nemilos al posterității grandioase pe care s-au străduit atât de mult să o construiască în timpul vieții lor, pentru eternitate.

De la Jimmy Carter mi-a rămas în memorie privirea caldă și zâmbetul luminos al unui om împăcat cu sine însuși. Acesta este, în aceste vremuri tulburi, și mesajul pe care l-a lăsat celor care vor veni: respectul pe care îl datorăm celor care și-au închinat viața slujirii adevărului, dreptății și bune înțelegeri între oameni.