Acad. Manolescu îl critică pe ministrul Educației: ”E bine să învățați să vorbiți corect!”

Acad, Nicolae Manolescu

Academicianul Nicolae Manolescu se arată profund deranjat de faptul că ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, face greșeli de exprimare.

Nicolae Manolescu, critic și istoric literar, a publicat recent în România literară, nr. 29/2021 un editorial intitulat Limba română, în dificultate, articol în care îl critică pe actualul ministru al Educației. Redăm mai jos editorialul lui Nicolae Manolescu.

„În timp ce scriu aceste rânduri, trag cu urechea la o emisiune de pe un canal TV, ca de obicei. Este evident că se vorbește în limba română. Dar ce limbă! Plină de greșeli de vocabular și de gramatică. Nu știu de ce m-aș mira. Nu e prima dată când urechea mea, de la care n-am cine știe ce pretenții, afon fiind, e zgâriată de vorbitorii din media. Am sugerat într-un editorial recent câteva soluții. Am mai făcut-o și altădată. Se pare că degeaba. Eu am spus, eu am auzit. Și poate alți câțiva care mi-au transmis telefonic sau pe e-mail mesaje de susținere. N-am citit în nicio publicație culturală vreo reacție sau vreo propunere de dezbatere. Doar o lingvistă de la un Institut de profil m-a tras de urechi pentru că aș ignora meritele specialiștilor în materie de dicționare. Avusesem pretenția ca DEX sau DOOM să apară în ediții anuale. N-am înțeles supărarea distinsei doamne, care nu mi-a oferit niciun argument contra pretenției mele. N-a indicat nicio lucrare de lexicologie care să-mi amorțească scepticismul. Era supărată, pur și simplu, că minimalizez activitatea Institutelor de Lingvistică. Poate că nu sunt atât de informat pe cât ar trebui. Îmi cer iertare. Dar dacă eu, atât de implicat în probleme de limbă, filolog de formație, n-am o idee corectă despre activitatea Institutelor cu pricina, ce-ar fi de zis despre miile de profesori de română din țară, care n-au nici experiența, nici pasiunea mea pentru limba română? De vor fi existând, lucrările cu pricina nu se văd în librării, nu sunt cunoscute dascălilor și cu atât mai puțin elevilor. Gramatica Academiei, coordonată de regretatul Marius Sala, este, pur și simplu, nefrecventabilă. E o simplă sclifoseală, care nu se adresează nici măcar specialiștilor. Despre contribuția jalnică a școlii la cultivarea limbii, am tot vorbit. Când gramatica nu se studiază în liceu, la ce ne putem aștepta? Când ministrul Învățământului spune, și nu o dată, clasa a doisprezecea, ce așteptări mai poți avea de la miile de dascăli și de elevi?

Stimați cititori, limba română este principalul bun național. Limba este începutul și sfârșitul a toate. Patrioții de doi bani care abundă pe scena politică ignoră acest adevăr. Sigur, limba se schimbă, începând cu vocabularul, care este epiderma cea repede schimbătoare, și continuând cu structura gramaticală, mult mai inerțială, dar nici ea veșnic stătătoare. Dar schimbările, datorate uzului, trebuie monitorizate. Ele nu trebuie considerate complet aleatorii. Se petrec după anumite reguli bine cunoscute lingviștilor. Dar cine le controlează? În Franța, sarcina revine Academiei, înființate la începutul secolului XVII de Cardinalul Mazarin. Știți de ce? Pentru a unifica o limbă pentru toți parizienii, care se exprimau în zeci de idiomuri diferite. Atunci s-a născut limba franceză literară, între Montaigne și La Fontaine, primul mare scriitor francez a cărui limbă nu are nevoie de actualizare. Până astăzi, Academia Franceză cu monitorizarea limbii se ocupă. Noi nu avem o astfel de instituție. Propunerea de schimbare a ortografiei făcută de Academia Română cu ani în urmă n-a avut o urmare general acceptată, fiindcă Academia noastră nu are drept de legislație. În plus, cei care au votat-o nu erau lingviști (membri lingviști erau doar doi, Coteanu, care s-a opus, și Vasiliu, care s-a abținut) . Am discutat chestiunea cu președintele în funcție de atunci al Academiei, pe care l-am întâlnit întâmplător într-un avion, și am descoperit că habar n-avea că ortografia e o simplă convenție, fără legătură cu structura limbii. Poate că e mai bine că Academia nu are, în aceste condiții, drept de legislație. Un poet, Șt. Aug. Doinaș, și un critic literar, E.Simion, au votat pentru „relatinizarea” ortografiei, cum se susținea (prostește!) în mod curent. Asta, pentru ca â să ia locul lui î! De ce am renunța la fonetismul limbii noastre (aceeași literă pentru același sunet!) stabilit încă de Titu Maiorescu împotriva lui Hasdeu și a latiniștilor din secolul XIX? Greu de priceput!

Concluzia este că reglementarea în materie de limbă este instituțională, nu privată, deși vorbitorul este principalul responsabil de evoluția limbii. Chiar dacă uzul decide, chiar dacă vocabularul și gramatica recurg adesea la forme lingvistice considerate anterior greșite (gramatica greșelilor!), datoria specialiștilor este de a monitoriza atent fenomenele lingvistice și de a omologa schimbările. Limba aparține fiecăruia dintre noi, care o vorbim și o scriem, dar corectitudinea și, în fond, expresivitatea ei, aparțin instituțiilor de profil. Să nu mi se spună că acestea își fac cum trebuie treaba! Din contra. Vorbitorul naiv și neinstruit are, în definitiv, cea mai mică vină. El e un simplu executant (legal!) al instituțiilor decidente. De la ele trebuie să plece reforma. Începând cu școala.

Ați auzit, domnule Ministru al Învățământului? Dacă tot ne anunțați o reformă (a câta?) a școlii românești, e bine să învățați să vorbiți corect”, l-a îndemnat Nicolae Manolescu, în România literară.