INSTINCTELE ȘI INTELIGENȚA

Viața noastră e presărată uneori de de momente inexplicabile în registrul rational, interpretate de cele mai multe ori într-o cheie cvasimagică și enigmatică, în care ajungem să facem, să vedem, să înțelegem lucruri neobișnuite, care, uneori, chiar ne bulversează viața cotidiană. Nu avem răspunsuri raționale pentru tot ceea ce facem și gândim, și a ne da seama de iraționalitatea noastră este o atitudine cât se poate de rațională.

Instinctele și inteligența sunt două planuri ale manifestării sufletești, una cu menirea de a o utiliza pentru trai și progresa organele, date de natură, cea de a doua, pe cele făcute, intensibile și organele somatice.

Inteligența modelează totul, ce este omenesc și ne pune în contact cu lumea de dinafară, pe când instinctele arată cererile și nevoile noastre piesă cu piesă, ni le supune spre a fi satisfăcute și nu cedează decât numai temporar.

Instinctele predomină viața. Factorul vital este în fond instinctual.

Inteligența ne este dată, pentru ca factorul vital instinctiv, să poată fi dirijat, coordonat și pus în acord cu elementele mediului înconjurător. Experiențele și învățăturile câștigate cu ajutorul inteligenței, îmbogățesc apanajul instinctelor atât de mult în tot decursul evoluției sufletești, până acestea ajung, să înlocuiască și facultățile intelectuale, astfel că după terminarea evoluției spirituale, instinctele cuprind în același timp și cel mai înalt grad de inteligență umană. Spiritualizarea omului rezidă în intelectualizarea instinctelor sale.

Înțelepciunea nu este instinct intelectualizat, ci instinct intelectual. Acel instinct s-a transformat din inteligența instinctualizată primitivă, cu care a fost dotat de bunul Dumnezeu la creație. In decursul evoluției i se mai adaugă acestei intelepciuni primitive și toate cunoștințele intelectuale, raționale, provenite din activitatea facultăților intelectuale.

Inteligența este păzitorul, judecătorul, memorizatorul și executorul nostru. Ea asigură progresul, evoluția. Instinctele sunt animatoarele, organizatoarele materiei din noi și păstrează integral instinctele vitale ale noastre, precum și ale speciei.

Instinctele sunt intuitive, inteligența este reflexivă. La animale instinctele sunt asociate întotdeauna cu puțină inteligență, la om inteligența este însoțită întotdeauna de intuiție instinctivă. (Instinctele, – la copii zburdalnici ai factorului vital sunt impetuoase și nesățioase, rațiunea copil al suferinței și experiențelor este înțeleaptă, moderatoare, redresează oprește și elimină).

Facultățile intelectuale, rațiunea înfrânează, dirijează instinctele și le învață, le desprinde, prin experiență, prin suferință să se dezvețe de a mai lua atitudini rele, inabile păcătoase, le silește, să evolueze spre desăvârșirea spirituală, armonioasă și coordonată divinității și lumii înconjurătoare.

Să nu confundăm instinctele intelectualizate și instinctele intelectuale.

Exemplul cel mai elocvent este instinctul sexual care se situează printre cele mai puternice. Un instinct care ne stăpânește în bună parte și care este atât de distinct, de ceea ce numim inteligență și totuși ajunge să fie la oamenii evoluați atât de intelectualizat, încât îi putem da numele de inteligență sexuală.

Omul cu instinctul sexual intelectualizat, are un instinct sexual natural, totuși deosebit de rafinat. Partenerul iubit trebuie să fie nu numai de o deosebită frumusețe cu calități intelectuale și moralitate ireproșabile, dar și cu o întreagă serie de atitudini sufletești bine determinate, înțelegere a lucrurilor, o înțelegere ce ne impregnează toate celulele.

Contemplarea cerului înstelat, ca și ascensiunea unui vârf, ar trebui să le ofere oamenilor soluția pentru toate problemele lor, deoarece ea le deschide porțile cerului lor interior. Acela care se obișnuiește să privească stelele cu iubire, meditând asupra armoniei cosmice, asupra acestor lumi care vin de atât de departe în spațiu și din timp străbate cu ajutorul gândului regnurile spirituale aflate deopotrivă și în ființa sa.

Un asemenea instinct îl numim intelectualizat. El diferă esențial de un instinct sexual primitiv apriori, independent de asemenea atitudini sufletești.

Cel mai (puternic) profund exemplu este Dragostea.

În viața ta, Iubirea ar trebui să fie o realitate, nu doar o poezie, nu doar un vis. Ea trebuie concretizată. Nu este niciodată târziu să trăiești pentru prima dată iubirea. Învață să iubești. Foarte puțini oameni știu cum să iubească. Cu toții știu că au nevoie de iubire, cu toții știu că, fără iubire viața nu are sens, dar nu știu cum să iubească. Și nimic din ceea ce fac în numele iubirii nu este iubire, ci întotdeauna altceva, un amalgam de numeroase lucruri, gelozie, mânie, ură, posesivitate, dominație, ego. Toate aceste otrăvuri distrug adevăratul nectar.

Să iubești înseamnă să lași în urmă toate acestea și vei simți, apoi încetul cu încetul, un nou chip al iubirii luând naștere în tine.

Dragostea la modul în care este folosită de către oameni, nu este dragoste ci plăcere.

Iar plăcerea este determinată să creeze durere, pentru că a dori pe cineva ca pe un obiect înseamnă să ofensezi persoana. Este o insultă. Când te apropii de cineva mânat de dorința trupească, câtă vreme vei putea să pretinzi că este vorba de dragoste? Ceva superficial va părea dragoste, ascunsă sub poleială, vei găsi plăcerea trupească pură. Plăcerea trupească este un instinct animalic. A privi un om cu plăcere trupească înseamnă să-l umilești, înseamnă să reduci pe acea persoană la statutul de lucru, de un obiect pe care-l poți folosi.

Un dram de plăcere aduce multă durere. În general lucrurile lumești aduc puțină bucurie și multă suferință.

Dacă mănânci ori bei prea mult ți se face rău. Toate plăcerile lumești sunt de scurtă durată. Dar bucuria supremă și nepieritoare vine atunci când trăiești experiența de a le simți cu sufletul. Când ai experiența acestei Conștiințe Divine, fiecare zi devine o zi a bucuriei.

Dacă pur și simplu vei putea să pătrunzi în interior și să-ți simți sufletul, vei începe să te bucuri de toate relațiile pe care le ai și de toate plăcerile din lume.

Așadar este extrem de important ca, în rugăciune să poți comunica cu Dumnezeu. Dacă n-ai trăit această experiență, atunci nu vei avea de unde să știi ce este adevărata fericire.

Cele lumești sunt trecătoare și nesigure, îți pot fi luate într-o clipă. De aceea, te rog, ca fericirea ta să nu depindă de cele lumești. Îngăduie ca fericirea ta să vină din sursă spirituală dinlăuntru din acea legătură cu Dumnezeu. Când atingi acea sursă spirituală interioară în rugăciune are loc transformarea.

Superioritatea omului bun asupra omului inferior precum și asupra celorlalte vietăți rezidă tocmai în facultatea sufletului său, de a domina prin rațiune și sentimente nobile și grație acestora de a învinge materia sa de a înfrâna și reglementa dorințele instinctuale rele. Adevărata superioritate o atinge însă omul de abia atunci când dispare din instinctele sale chiar și dorul de rău, iar experiențele rațiunii sale au devenit apanaj veșnic al înțelepciunii sale, astfel că acest om, pentru a fi cel mai bun, nu mai are nevoie de înfrânarea sa prin rațiune, ci este bun și înțelept, pentru că așa este întreaga constituție a sufletului său.