Interesele legitime de securitate ale Rusiei: analiză geopolitică și istorică

Cercetarea de față își propune să analizeze în profunzime conceptul de interes legitim de securitate din perspectiva Federației Ruse, în contextul evoluțiilor geopolitice recente și al confruntării ideologice dintre Rusia și Occident. Plecând de la premisele istorice și culturale care modelează gândirea strategică rusă, cercetarea investighează modul în care Moscova își definește amenințările, își articulează prioritățile și își mobilizează resursele în apărarea unei viziuni proprii asupra ordinii internaționale.

 

Introducere

Într-un context internațional marcat de incertitudine, competiție strategică și fragmentare a normelor tradiționale de ordine globală, Federația Rusă își construiește interesele de securitate nu doar ca răspuns la amenințări externe, ci ca expresie a unei viziuni proprii asupra lumii. Această lucrare își propune să exploreze, dintr-o perspectivă istorică și geopolitică, modul în care Rusia percepe securitatea ca element central al identității sale naționale și ca instrument de afirmare globală.

Mai precis, lucrarea pornește de la ideea că interesele de securitate ale Rusiei nu pot fi înțelese în afara contextului lor istoric – un context modelat de traume geopolitice, lipsa granițelor naturale și o moștenire imperială încă activă. De-a lungul secolelor, Rusia a fost obligată să dezvolte o cultură strategică centrată pe ideea de vulnerabilitate geografică și supraviețuire într-un mediu perceput adesea ca ostil. Această percepție s-a transformat într-un mod de a gândi și acționa politic, militar și ideologic.

Lucrarea este structurată în mai multe capitole care urmăresc să ofere o imagine cât mai completă asupra acestui model strategic. Capitolul întâi analizează fundamentele istorice ale culturii de securitate ruse, de la invazia mongolă și până la colapsul Uniunii Sovietice. Se observă o continuitate clară în modul în care elitele politice ruse definesc securitatea în raport cu teritoriul, centrul de putere și controlul asupra vecinătății.

Capitolele următoare explorează dimensiunea geopolitică a acestor interese, poziționarea Rusiei față de NATO și Occident, instrumentele prin care Moscova își proiectează influența și alianțele pe care le cultivă pentru a contrabalansa izolarea internațională. Analiza doctrinelor oficiale, a conceptelor precum „vecinătate apropiată” sau „lumea rusă” oferă o cheie de lectură importantă asupra unei strategii care îmbină tradiționalismul cu adaptarea modernă.

Această lucrare nu urmărește să justifice acțiunile Federației Ruse, ci să înțeleagă logica internă care le susține. De aceea, analiza pornește de la surse istorice, documente doctrinare, dar și de la interpretări culturale și simbolice care conturează o viziune proprie asupra lumii. În final, întrebarea fundamentală la care lucrarea încearcă să răspundă este: ce înseamnă, pentru Rusia, „securitate legitimă” și cum influențează această viziune ordinea internațională actuală?

1. Contextul general al temei

În ultimele trei decenii, relațiile internaționale au fost marcate de o transformare semnificativă a arhitecturii de securitate globale, în special în zona euroatlantică și în spațiul post-sovietic. Federația Rusă, moștenitoarea directă a fostei Uniuni Sovietice, a trecut printr-un proces complex de redefinire a rolului său în sistemul internațional. Odată cu sfârșitul Războiului Rece, ordinea internațională a suferit o mutație de la bipolarismul Est–Vest către o hegemonie americană însoțită de extinderea instituțiilor occidentale — în special NATO și Uniunea Europeană — în Europa Centrală și de Est.

În această dinamică, percepțiile ruse asupra mediului de securitate s-au transformat, dar au continuat să fie dominate de o profundă suspiciune față de intențiile Occidentului. Din perspectiva Moscovei, extinderea NATO în fostul spațiu sovietic a fost percepută nu ca o măsură de stabilizare, ci ca o amenințare directă la adresa intereselor sale strategice[1]. În timp ce Occidentul a interpretat aceste extinderi ca fiind rezultatul voinței suverane a statelor în cauză, elitele politice ruse au înțeles acest proces ca pe o marginalizare deliberată a Rusiei din arhitectura de securitate europeană.[2]

Acest context a generat o reacție politică, diplomatică și militară din partea Federației Ruse, vizibilă în multiple crize regionale: războiul cu Georgia (2008), anexarea Crimeei și conflictul din estul Ucrainei (2014), intervenția militară în Siria (2015), precum și invazia la scară largă a Ucrainei în 2022. Toate aceste evenimente pot fi analizate, cel puțin parțial, prin prisma intereselor de securitate revendicate de Rusia și a modului în care aceasta își definește statutul internațional.

Percepția Kremlinului este că, odată cu prăbușirea URSS, Rusia a pierdut nu doar teritorii, ci și poziția de pivot global, fiind forțată să accepte o ordine internațională construită fără participarea sa reală.[3] Această percepție a contribuit la formularea unei politici externe mai asertive, însoțită de un discurs identitar care pune accentul pe suveranitate, multipolarism și respingerea universalismului liberal occidental.[4]

În acest cadru, analiza intereselor de securitate ale Rusiei — și în special a celor pe care ea le consideră „legitime” — devine esențială pentru înțelegerea comportamentului său internațional. Legitimitatea acestor interese nu trebuie acceptată sau respinsă a priori, ci înțeleasă în logica propriei paradigme strategice, a traumei geopolitice post-sovietice și a conflictului de viziuni cu Occidentul.

 

2. Definirea conceptelor-cheie

Înainte de a analiza în profunzime interesele de securitate ale Federației Ruse, este esențială clarificarea conceptuală a principalelor noțiuni care fundamentează această cercetare: „interes legitim”, „securitate” și „mare putere”. Aceste concepte, deși frecvent utilizate în discursul politic și academic, sunt interpretate diferit în funcție de contextul teoretic, geopolitic și istoric în care sunt plasate.

 

2.1 Interesul legitim

Conceptul de „interes legitim” este profund ambiguu și politicizat. În dreptul internațional, legitimitatea este adesea legată de conformitatea cu normele și tratatele în vigoare. Conform Cartei ONU, statele au dreptul suveran de a-și proteja securitatea și de a-și urmări interesele, atâta timp cât acțiunile lor nu contravin principiilor fundamentale precum respectarea suveranității altor state, integritatea teritorială sau neagresiunea.

În schimb, în paradigma relațiilor internaționale, legitimitatea intereselor este adesea formulată în termenii puterei și percepției. Realismul, de exemplu, consideră că toate statele urmăresc în mod rațional interese proprii de securitate, iar ceea ce este „legitim” este determinat de necesitatea supraviețuirii într-un sistem anarhic. În acest cadru, nu există un „tribunal moral” internațional care să decidă ce interese sunt valide; fiecare stat are dreptul să le definească.

În cazul Rusiei, interesele considerate legitime includ păstrarea influenței în fostul spațiu sovietic, prevenirea extinderii alianțelor ostile la granițele sale și protejarea minorităților ruse din afara frontierelor actuale. Acestea sunt formulate în limbajul suveranității și securității, dar sunt contestate de alte state, care văd în ele o formă de revizionism sau imperialism mascat.[5]

 

2.2 Securitatea – concept extins

Inițial, securitatea era înțeleasă preponderent în termeni militari: apărarea teritoriului și a regimului împotriva agresiunii externe. În această formă clasică, este dominantă în gândirea strategică rusă, moștenită parțial din perioada sovietică.

Totuși, după sfârșitul Războiului Rece, conceptul de securitate a fost extins pentru a include și alte dimensiuni:

• Securitate economică – protecția resurselor și a influenței energetice.
• Securitate societală – protejarea identității culturale și lingvistice.
• Securitate regimului – menținerea stabilității interne împotriva amenințărilor externe percepute (ex. „revoluțiile colorate”).

Școala de la Copenhaga (Barry Buzan, Ole Wæver) a introdus noțiunea de securitizare, adică procesul prin care un actor politic transformă un subiect într-o problemă de securitate pentru a justifica măsuri excepționale.[6] Rusia a aplicat această logică în repetate rânduri, mai ales în relație cu NATO și Ucraina, tratând extinderea acestora ca pe o amenințare existențială.

 

2.3 Noțiunea de „mare putere” și aplicabilitatea sa la Rusia

Definiția unei „mari puteri” variază în funcție de parametrii analizați: dimensiunea economică, capacitatea militară, influența diplomatică sau culturală. Clasic, o mare putere este un stat capabil să-și proiecteze forța dincolo de granițele sale și să influențeze sistemul internațional.

Rusia, deși are un PIB relativ modest în raport cu alte mari economii, compensează prin:

• Capacitate nucleară (paritate strategică cu SUA).
• Rețea diplomatică globală activă.
• Resurse energetice și control asupra infrastructurii critice regionale.
• Utilizarea soft power-ului (mass-media, diaspora, simbolism imperial).[7]

În discursul rusesc, statutul de „derjava” (державa) – mare putere cu vocație istorică și misiune civilizațională – este esențial pentru autoînțelegerea elitei de la Kremlin. Acest cadru simbolic justifică intervenții externe ca fiind nu doar strategice, ci și parte a unei „restaurări a ordinii firești”.[8]

 

2.4 Cadru teoretic: realism, constructivism și geopolitică

Lucrarea se va sprijini pe o combinație de teorii internaționale:

• Realismul ofensiv (Mearsheimer): statele caută hegemonia regională și se comportă agresiv într-un sistem anarhic.[9]
• Constructivismul (Tsygankov): identitatea, percepțiile istorice și discursurile naționale modelează politica externă.[10]
• Geopolitica clasică (Mackinder, Dugin): controlul asupra „Heartland”-ului euroasiatic ca principiu strategic.[11]

Acest cadru mixt permite o înțelegere mai completă a intereselor ruse, atât în logica de putere, cât și în cea ideologică și simbolică.

 

3. Relevanța temei

Analiza intereselor legitime de securitate ale Federației Ruse este deosebit de relevantă atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, în contextul reconfigurării continue a ordinii internaționale. Într-un moment în care tensiunile dintre Rusia și Occident ating cote similare sau chiar superioare celor din perioada Războiului Rece, o înțelegere nuanțată a perspectivei ruse asupra propriei securități devine indispensabilă pentru orice analiză geopolitică responsabilă.

 

3.1 Relevanță teoretică

În plan teoretic, tema permite o examinare comparativă a paradigmelor internaționale privind securitatea și interesele statale. Pe de o parte, școlile realiste susțin ideea conform căreia interesele de securitate sunt dictate de logica supraviețuirii într-un sistem internațional anarhic.[12] Pe de altă parte, constructiviștii subliniază rolul identității, memoriei istorice și discursului în configurarea acestor interese[13]. Studiul Rusiei oferă un caz exemplar de intersecție a acestor abordări: o putere care acționează rațional în logica interesului strategic, dar și în baza unei narațiuni istorico-identitare complexe.

De asemenea, tema ridică întrebări legate de legitimitate în relațiile internaționale: cine are autoritatea de a stabili care interese sunt legitime și care sunt revizioniste? Cum se delimitează nevoia reală de securitate de tendințele expansioniste? Aceste întrebări nu au răspunsuri univoce, dar sunt esențiale pentru înțelegerea mecanismelor de conflict și cooperare în sistemul global actual.

 

3.2 Relevanță geopolitică

Din perspectivă practică, înțelegerea intereselor de securitate ale Rusiei este vitală pentru interpretarea dinamicilor regionale din Europa de Est, Caucaz, Asia Centrală și Orientul Mijlociu. Intervențiile Rusiei în aceste spații nu sunt acte izolate, ci manifestări coerente ale unei viziuni geopolitice în care spațiul post-sovietic este considerat o zonă de influență vitală, iar extinderea structurilor occidentale este percepută ca o agresiune indirectă.

De exemplu, războiul din Ucraina poate fi interpretat nu doar ca o reacție la evenimente locale, ci ca o manifestare a unei doctrine de securitate care respinge prezența militară occidentală în proximitatea granițelor ruse[14]. La fel, poziția Moscovei în Siria sau relațiile cu Iranul și China reflectă dorința de a contrabalansa influența globală a Statelor Unite și a aliaților săi. Astfel, neînțelegerea acestor motivații poate conduce la erori strategice grave, escaladări nedorite sau eșecuri diplomatice.

 

3.3 Relevanță normativă și strategică

În plan normativ, tema atinge o dilemă fundamentală: cum se poate construi o ordine internațională stabilă care să țină cont de interesele majore ale tuturor actorilor, fără a sacrifica principiile suveranității, autodeterminării și legalității internaționale? Această problemă este vizibilă în eforturile diplomatice de a media conflictele în care Rusia este implicată, dar și în eșecul repetat al unor formate multilaterale de a produce acorduri durabile.

În acest sens, analiza intereselor de securitate ale Rusiei nu presupune o validare a comportamentului său internațional, ci o condiție prealabilă pentru formularea unor politici externe echilibrate, realiste și funcționale. A ignora modul în care Rusia își definește securitatea înseamnă a neglija o parte esențială a ecuației strategice globale[15].

 

4. Literatura de specialitate: revizuire critică

Tema intereselor de securitate ale Federației Ruse a generat o vastă literatură, structurată pe axe ideologice, teoretice și geopolitice divergente. O revizuire critică a acestei literaturi este esențială pentru a înțelege pluralitatea de perspective, dar și poziționarea acestei lucrări în cadrul dezbaterii academice.

 

4.1 Viziunea realistă occidentală

Una dintre cele mai influente perspective este cea a realismului ofensiv, reprezentată de John Mearsheimer, care susține că expansiunea NATO și promovarea democrației liberale în spațiul post-sovietic au constituit o provocare directă la adresa intereselor fundamentale ale Rusiei[16]. Din această perspectivă, comportamentul agresiv al Moscovei este o reacție predictibilă și rațională într-un sistem anarhic, în care marile puteri acționează pentru a-și conserva influența și securitatea.

Mearsheimer afirmă că Occidentul a ignorat avertismentele Rusiei și a impus o ordine post-Război Rece care excludea Moscova ca actor egal, favorizând astfel o politică revizionistă inevitabilă. Această viziune este susținută și de alți autori realiști, precum Stephen Walt și Barry Posen, care subliniază importanța echilibrului de putere și a sferelor de influență în menținerea stabilității regionale[17].

4.2 Critici liberale și instituționaliste

O altă parte a literaturii, ancorată în liberalismul instituționalist, consideră că Rusia a ales deliberat o cale autoritară și agresivă, nu ca reacție la amenințări externe, ci ca strategie internă de consolidare a puterii regimului[18]. Angela Stent, Fiona Hill și Lilia Shevtsova susțin că politica externă rusă este instrumentată politic în plan intern, în special pentru a mobiliza sprijin popular și a marginaliza opoziția democratică.

Din această perspectivă, interesele de securitate ale Rusiei nu sunt neapărat „legitime”, ci construite discursiv pentru a justifica acțiuni ilegitime din punctul de vedere al dreptului internațional și al valorilor normative occidentale. Liberalismul pledează pentru integrarea Rusiei într-o ordine internațională bazată pe reguli, dar subliniază că Moscova a respins constant această ofertă, alegând confruntarea.

4.3 Vocea internă: autori ruși și școli geopolitice

O dimensiune importantă a literaturii este cea produsă de analiști ruși sau apropiați de cercurile de putere. Fyodor Lukyanov și Andrei Tsygankov oferă interpretări mai nuanțate, care încearcă să explice politica rusă în termeni culturali, identitari și istorici[19]. Aceștia subliniază că Rusia are o tradiție strategică diferită, care pune accent pe suveranitate absolută, control asupra spațiului imediat și o memorie istorică a insecurității.

Într-o linie mai radicală, autori ca Sergei Karaganov sau Alexander Dugin promovează o geopolitică de tip civilizațional, în care Rusia este descrisă ca o entitate separată de Occident, cu o misiune istorică în Eurasia[20]. Acești autori pledează pentru o ordine mondială multipolară și pentru respingerea universalismului liberal.

Este important de notat că o parte a acestei literaturi este ideologică și orientată propagandistic, dar chiar și în formele sale moderate ea exprimă o percepție profundă de marginalizare și conflict civilizațional.

 

4.4 Poziționarea lucrării

Lucrarea de față nu își propune să adopte o poziție normativă, ci să înțeleagă modul în care Federația Rusă își definește și își justifică interesele de securitate, în raport cu istoria sa, cu structura sistemului internațional și cu percepțiile sale identitare. În acest sens, se distanțează de judecăți morale sau de justificări ideologice, propunând în schimb o analiză contextuală și echilibrată.

 

5. Abordare teoretică

Pentru a analiza în mod coerent și echilibrat interesele de securitate ale Federației Ruse, este necesară adoptarea unui cadru teoretic care să permită articularea între poziționările strategice concrete și fundamentele ideologice, istorice și simbolice care le susțin. O abordare pur descriptivă sau empirică riscă să eșueze în fața complexității unei politici externe construite nu doar pe nevoi militare și calcul rațional, ci și pe mituri istorice, percepții colective și narative civilizaționale.

Lucrarea de față propune un cadru teoretic pluriperspectivist, ancorat în trei direcții principale ale gândirii în relațiile internaționale: realismul ofensiv, constructivismul și geopolitica clasică. Acestea sunt aplicate nu în paralel, ci într-o manieră complementară, pentru a oferi o lectură stratificată a comportamentului Rusiei.

 

5.1 Realismul ofensiv: interesele într-un sistem anarhic

Realismul ofensiv, așa cum este formulat de John Mearsheimer, pornește de la premisa că statele trăiesc într-un sistem internațional anarhic și, în consecință, acționează pentru a-și maximiza puterea și a preveni orice formă de vulnerabilitate[21]. În această paradigmă, interesele de securitate nu sunt supuse unei judecăți normative, ci decurg din necesitatea supraviețuirii și a prevenirii dominației altor actori.

Aplicat Rusiei, realismul ofensiv sugerează că acțiunile acesteia – inclusiv anexarea Crimeei, intervenția în Siria sau opoziția față de extinderea NATO – nu trebuie interpretate ca expresii de agresivitate gratuită, ci ca reacții raționale la un mediu perceput ca ostil. Rusia, în această viziune, acționează pentru a-și păstra statutul de mare putere regională și pentru a limita influența strategică a Occidentului în zona sa de interes istoric.

 

5.2 Constructivismul: identitate, percepție și discurs

Spre deosebire de realismul materialist, constructivismul pune accent pe factorii ideatici: identitate, normativitate, memorie colectivă, discurs. Andrei Tsygankov, unul dintre principalii promotori ai unei lecturi constructiviste a politicii externe ruse, arată că Rusia acționează nu doar pentru a-și apăra interesele obiective, ci și pentru a-și reafirma o identitate internațională distinctă, diferită de Occident[22].

Această identitate se bazează pe o istorie imperială, o tradiție de centralizare a puterii și o memorie traumatică legată de invaziile străine (Napoleon, Hitler, prăbușirea URSS). În acest context, percepția amenințării devine la fel de importantă ca amenințarea propriu-zisă. Discursul oficial rus securitizează extinderea NATO, „revoluțiile colorate” sau influența valorilor occidentale, nu doar ca riscuri strategice, ci ca atacuri la esența suveranității și identității ruse[23].

 

5.3 Geopolitica clasică: spațiul ca determinant strategic

Geopolitica, ca disciplină clasică, a pus mereu accent pe relația dintre geografie și putere. De la Halford Mackinder și teoria „Heartland”-ului, până la Alexander Dugin și doctrina „Eurasiei imperiale”, spațiul este văzut ca un determinant al securității și ca instrument al dominației[24].

Pentru Rusia, această viziune este extrem de influentă: vastitatea teritoriului, lipsa frontierelor naturale și poziția centrală în Eurasia justifică, în logica geopolitică, nevoia de „zone tampon” și control strategic extins. Astfel, spațiul post-sovietic nu este perceput ca „vecinătate externă”, ci ca o periferie necesară pentru menținerea securității nucleului rusesc.

Chiar dacă geopolitica poate cădea uneori în determinism, în cazul Rusiei ea funcționează ca mit fondator strategic, legitimând o politică externă expansionistă în numele autoapărării.

 

5.4 Sinteza abordării: utilitatea unei lentile multiple

Prin articularea acestor trei perspective, lucrarea propune un cadru interpretativ flexibil, dar coerent. Realismul explică logica puterii și a fricii; constructivismul explică discursul și sensul acțiunilor; geopolitica oferă o ancorare spațială și simbolică a strategiei ruse.

Această pluralitate analitică permite evitarea capcanelor simplificării: nici reducționismul strategic, nici moralismul politic nu pot explica pe deplin complexitatea intereselor de securitate ale Rusiei. Numai o lectură stratificată – care recunoaște simultan frica, mândria și rațiunea strategică – poate produce o analiză academică riguroasă și echilibrată.

Prin combinarea surselor occidentale și ruse, a teoriilor clasice și a discursurilor contemporane, lucrarea urmărește să contribuie la înțelegerea unei logici strategice complexe, care nu poate fi redusă la clișee geopolitice sau formule retorice.

 

6. Obiectivele lucrării și întrebările de cercetare

Această lucrare își propune să investigheze modul în care Federația Rusă își formulează și își justifică interesele de securitate pe care le consideră „legitime”, în contextul ordinii internaționale post-Război Rece. Scopul nu este acela de a valida sau invalida moral ori juridic aceste interese, ci de a le analiza din perspectiva paradigmelor geopolitice, strategice și ideologice care le fundamentează.

În mod particular, se urmărește înțelegerea raționamentului strategic și identitar care stă la baza comportamentului Rusiei în raport cu vecinătatea apropiată, cu instituțiile occidentale (NATO, UE) și cu noțiunea de securitate internațională. Lucrarea adoptă o poziție explicativă, nu justificativă – cu alte cuvinte, se concentrează pe „de ce” și „cum” Rusia gândește securitatea, nu pe „dacă are dreptate”.

 

6.1 Obiective generale

1. Să identifice și să definească interesele de securitate considerate legitime de către Rusia.
2. Să analizeze fundamentele istorice, culturale și geopolitice ale acestor interese.
3. Să evalueze tensiunea dintre interesele ruse și ordinea internațională liberală.
4. Să contribuie la o înțelegere mai echilibrată a conflictului Est–Vest în secolul XXI.

 

6.2 Întrebările de cercetare

Pe baza acestor obiective, lucrarea va răspunde la următoarele întrebări:

• Care sunt interesele considerate legitime de către Federația Rusă în materie de securitate, așa cum reies din discursul oficial, practica strategică și literatura rusească?
• Care sunt rădăcinile istorice, identitare și geopolitice ale acestor interese?
• Cum diferă percepția rusă asupra securității de cea promovată de ordinea liberală occidentală?
• Ce impact are această diferență de viziune asupra stabilității internaționale și a arhitecturii euroatlantice de securitate?

Aceste întrebări permit delimitarea unei direcții de cercetare orientate spre înțelegere contextuală, nu spre judecată ideologică.

 

6.3 Delimitări tematice și metodologice

Lucrarea se concentrează pe perioada 1991–2023, cu accent special pe epoca post-2007 (discursul de la München al lui Vladimir Putin), în care s-a conturat tot mai clar o strategie rusă de contestare a ordinii internaționale liberale[25]. Nu vor fi tratate în detaliu aspecte legate de politica internă rusă, cu excepția celor relevante pentru formularea intereselor externe (ex. securitatea regimului).

Analiza va fi de tip calitativ, bazată pe studiu de caz, analiză de discurs și interpretarea surselor primare (documente de doctrină, discursuri oficiale) și secundare (literatură academică și analize strategice).

 

6.4 Contribuția lucrării

Prin structurarea unei lecturi multiple – realistă, constructivistă și geopolitică – lucrarea oferă un cadru interpretativ util pentru diplomați, analiști și cercetători interesați de politica de securitate estică. În plus, contribuie la depășirea dihotomiilor simpliste din spațiul public, unde Rusia este adesea prezentată fie ca „agresor neprovocat”, fie ca „victimă neînțeleasă”.

 

7. Metodologia și sursele

Pentru atingerea obiectivelor și răspunsul la întrebările de cercetare formulate anterior, lucrarea de față utilizează o abordare calitativă, specifică cercetării interpretative în științele politice și relațiile internaționale. Având în vedere caracterul complex, simbolic și contestat al intereselor de securitate, analiza cantitativă este inadecvată, iar cercetarea se va concentra pe înțelegerea logicii interne a discursului strategic rus, nu pe testarea unor ipoteze numerice.

 

7.1 Metoda principală: analiza discursului geopolitic

Instrumentul metodologic central al lucrării este analiza discursivă, orientată spre identificarea narativelor dominante din sursele oficiale ruse (documente strategice, discursuri politice, declarații diplomatice) și corelarea acestora cu literaturile academică și geopolitică[26]. Această metodă permite extragerea sensurilor și justificărilor pe care actorii ruși le atribuie propriilor acțiuni, într-un context în care sensul este adesea mai important decât faptele obiective în sine[27].

Se vor urmări teme recurente precum: „încercuirea de către NATO”, „trădarea promisiunilor occidentale”, „restabilirea ordinii istorice”, „protecția lumii ruse” (russkiy mir), „multipolarismul” și „războiul civilizațional”.

 

7.2 Tipuri de surse utilizate

1. a) Surse primare:

• Documente oficiale: Doctrina Politicii Externe a Federației Ruse (edițiile 2000, 2008, 2016, 2023); Doctrina Militară; Conceptul de securitate națională.
• Discursuri ale liderilor ruși (Putin, Lavrov, Medvedev): texte disponibile pe site-ul Kremlinului, al MAE rus sau în arhiva Valdai Discussion Club.
• Interviuri și eseuri semnate de analiști oficiali (Karaganov, Lukyanov, etc.).

1. b) Surse secundare:

• Literatură academică occidentală (ex. Mearsheimer, Walt, Stent, Hill).
• Literatură academică rusă (Tsygankov, Arbatov, Lukyanov).
• Publicații think-tank-uri: Carnegie Moscow Center, Council on Foreign Relations, RAND Corporation, European Council on Foreign Relations.
• Presa rusă de orientare analitică (ex. Russia in Global Affairs, Nezavisimaya Gazeta – secțiunile de politică externă).

 

7.3 Justificarea metodologică

Alegerea acestei metode se bazează pe specificul temei: interesele de securitate nu sunt doar rezultate ale unor calcule obiective, ci construcții sociale, politice și ideologice[28]. Discursul, mitul și istoria joacă un rol activ în definirea a ceea ce un stat percepe ca fiind amenințare sau interes strategic. Prin urmare, analiza discursului oferă un instrument eficient pentru descifrarea logicii interne a politicii ruse, fără a o valida sau combate din exterior.

 

7.4 Limitări ale metodei

Fiind o analiză calitativă și interpretativă, lucrarea nu își propune generalizări statistice sau formularea de legi predictive. De asemenea, accesul la surse nefiltrate din interiorul sistemului politic rus este limitat, iar unele dintre discursurile analizate pot avea o componentă propagandistică. Totuși, chiar și aceste surse sunt relevante pentru că reflectă modul în care regimul dorește să fie perceput – un element esențial pentru înțelegerea intereselor declarate[29].

 

8. Structura lucrării

Lucrarea este structurată într-o manieră logică și progresivă, începând cu fundamentele teoretice și conceptuale, continuând cu analiza istorică și geopolitică a intereselor de securitate ale Federației Ruse și încheind cu o evaluare critică a tensiunilor generate de aceste interese în raport cu ordinea internațională actuală.

Fiecare capitol este construit pentru a răspunde etapizat întrebărilor de cercetare și pentru a oferi o imagine cât mai fidelă a modului în care Rusia își definește și își urmărește interesele strategice.

Introducerea prezintă fundamentele conceptuale și teoretice ale lucrării, relevanța temei, revizuirea literaturii de specialitate, cadrul analitic adoptat, întrebările de cercetare, metodologia și delimitările, oferind cititorului instrumentele necesare pentru înțelegerea demersului analitic al lucrării[30].

Capitolul 1 – Fundamentul istoric al percepției ruse asupra securității. Capitolul analizează formarea unei culturi strategice ruse bazate pe traumă istorică, expunere geografică și moștenire imperială. Sunt evidențiate elemente precum teama de invazie, doctrina spațiului defensiv și discursul istoric ca instrument politic. Se argumentează că securitatea este în Rusia o matrice identitară și simbolică.

Capitolul 2 – Dimensiunea geopolitică a intereselor de securitate ale Rusiei. Se examinează logica spațială a strategiei ruse: zone tampon, vecinătate apropiată, coridoare energetice și conflicte înghețate. Capitolul integrează analiza doctrinelor oficiale, a axelor strategice (vest, sud, est) și a poziționării Rusiei ca pivot euroasiatic în paradigma multipolarității.

Capitolul 3 – Relația cu NATO și percepția amenințării occidentale. Acest capitol explorează modul în care Rusia percepe NATO drept o amenințare existențială, justificând prin această prismă reacțiile față de extinderea alianței. Este analizat în detaliu cazul Ucrainei, percepută drept linie roșie geopolitică, precum și conceptul de securitate extinsă, care include spațiul ideologic și informațional.

Capitolul 4 – Instrumentele prin care Rusia își proiectează interesele de securitate
Capitolul tratează instrumentele folosite de Federația Rusă pentru a-și promova interesele: armata modernizată, disuasiunea nucleară, operațiunile hibride, diplomația strategică, rețelele economice și infrastructura energetică. Se pune accent pe complementaritatea dintre hard power și soft power în arhitectura securitară rusă.

Capitolul 5 – Parteneriate strategice și alianțe alternative ale Federației Ruse. Se analizează reorientarea geopolitică a Rusiei în contextul izolării de către Occident. Sunt prezentate parteneriatele-cheie cu China, Iran, precum și implicarea activă în formate multilaterale precum BRICS și OCS, ca expresie a strategiei ruse de a susține o ordine internațională alternativă.

Concluzii. Sunt sintetizate principalele direcții de analiză: ambiguitatea dintre legitimarea intereselor și revizuirea ordinii internaționale, impactul percepției amenințării asupra politicii externe și utilizarea hibridă a mijloacelor de proiecție. Concluzia subliniază că securitatea rusă este un concept politic și civilizațional, nu doar militar.

 

Capitolul 1: Fundamentul istoric al percepției ruse asupra securității

Acest capitol va avea rolul de a arăta cum s-a format, în decursul secolelor, o cultură strategică rusă bazată pe:

• teama de invazie și dorința de „apărare în adâncime”,
• obsesia pentru spațiu și zone-tampon,
• moștenirea imperială și continuarea sa sub diverse regimuri,
• impactul colapsului URSS asupra identității strategice a Rusiei.

 

1.1. Tradiția insecurității și moștenirea invaziilor

Percepția Federației Ruse asupra securității nu poate fi înțeleasă în afara contextului său istoric profund. De-a lungul secolelor, teritoriul care corespunde actualei Rusii a fost martorul unor invazii devastatoare, iar elitele sale politice au interiorizat o logică a insecurității permanente. Această tradiție a supraviețuirii într-un mediu ostil a generat o cultură strategică particulară, în care spațiul geografic, centralizarea puterii și capacitatea militară sunt elemente esențiale ale securității naționale.

1.1.1 Invazia mongolă și începutul mentalității defensive

Între secolele XIII și XV, Rusia kieveană a fost supusă dominației Hoardei de Aur, un episod care a traumatizat identitatea slavă timpurie și a determinat o ruptură semnificativă față de restul Europei[31]. Subjugarea de către mongoli a impus o organizare centralizată a puterii și o orientare spre autocrație, ca mijloace de supraviețuire într-un spațiu de insecuritate endemică.

Această experiență istorică a fost mitologizată ulterior, fiind interpretată ca o perioadă în care Rusia a fost forțată să dezvolte o reziliență internă absolută în fața unui exterior periculos. În mentalul colectiv, ideea că Rusia este în mod constant „amenințată din afară” a început să prindă contur încă din această perioadă[32].

 

1.1.2 Periferie fără bariere naturale: spațiul ca vulnerabilitate

Spre deosebire de alte mari puteri europene, Rusia nu a avut niciodată granițe naturale solide. Câmpiile est-europene, stepele sudice și tundra nordică au făcut ca teritoriul său să fie expus și greu de apărat. Această realitate geografică a generat doctrina apărării prin adâncime – ideea că securitatea poate fi garantată doar prin extinderea frontierei externe cât mai departe de centrul vital al statului[33].

Această logică a dus la expansiunea teritorială constantă din perioada țaristă și sovietică, considerată nu ca imperialism în sens occidental, ci ca necesitate strategică. Pentru elitele ruse, spațiul nu este doar o resursă, ci o condiție a supraviețuirii. Această idee persistă în discursul contemporan al liderilor de la Kremlin.

 

1.1.3 Invaziile occidentale: Napoleon și Hitler

Secolul XIX și prima jumătate a secolului XX au consolidat ideea că amenințările majore la adresa Rusiei vin dinspre Vest. Invazia napoleoniană din 1812 și invazia nazistă din 1941 au fost evenimente definitorii pentru percepția rusă asupra Occidentului[34]. În ambele cazuri, Rusia a fost salvată de vastitatea sa geografică și de capacitatea de a absorbi șocul inițial pentru a contraataca.

Aceste experiențe istorice au fost transformate în nuclee narative ale identității naționale. Marele Război pentru Apărarea Patriei (1941–1945), în special, a devenit piatra de temelie a legitimității regimului sovietic, iar victoria în fața Germaniei naziste a fost internalizată ca o justificare eternă a preeminenței ruse în Europa de Est[35].

 

1.1.4 Colapsul URSS: trauma pierderii teritoriale și haosul intern

Destrămarea Uniunii Sovietice în 1991 a fost percepută de elitele ruse nu doar ca o înfrângere politică, ci ca o catastrofă geopolitică, în care Rusia a pierdut nu doar teritorii, ci și influență, prestigiu și capacitatea de a-și asigura securitatea[36]. Aproximativ 25 de milioane de etnici ruși au rămas în afara granițelor noului stat, iar Rusia s-a regăsit înconjurată de noi state independente, unele dintre ele ostile sau susceptibile de a deveni aliate ale Occidentului.

Această traumă a fost transformată într-o temă recurentă a discursului politic post-sovietic, în special sub Vladimir Putin, care a declarat explicit că prăbușirea URSS a fost „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”[37]. Această afirmație nu este doar un enunț retoric, ci exprimă un cadru strategic de gândire, în care pierderea controlului asupra „vecinătății apropiate” este sinonimă cu vulnerabilitatea existențială.

 

1.1.5 Continuitate și adaptare: cultura strategică rusă

Toate aceste episoade – de la tătari la naziști, de la Napoleon la colapsul sovietic – au generat o cultură strategică rusă bazată pe:

• neîncredere sistemică în intențiile vecinilor,
• valorizarea capacității militare în detrimentul cooperării multilaterale,
• și percepția că securitatea reală se bazează pe controlul spațiului din jur, nu pe alianțe formale.

Aceste trăsături sunt vizibile în documentele de doctrină rusă contemporană, în care expresii precum „încercuire”, „instabilitate la frontieră” sau „ingerință în afacerile interne” sunt frecvent utilizate. Din această perspectivă, Rusia acționează nu pentru a cuceri, ci pentru a preveni repetarea unui istoric considerat traumatic.

 

1.2. Construcția statului rus prin securitate și centralizare.

Percepția rusă asupra securității nu s-a construit doar ca reacție la evenimente externe, ci și ca expresie internă a unui model statal care a evoluat în jurul ideii de control, unitate și putere verticală. De la Moscovia medievală la Federația Rusă contemporană, statul rus s-a definit în mod repetat ca un instrument al supraviețuirii, construit pe nevoia de a proteja un spațiu imens, lipsit de frontiere naturale, în fața unui mediu ostil.

 

1.2.1 Moscovia și începuturile autocratice

După eliberarea de sub dominația mongolă, principatul Moscovei s-a impus ca nucleul politic al viitorului stat rus. În secolul al XVI-lea, Ivan cel Groaznic a centralizat puterea și a instituit un model de guvernare autocratică, în care țarul era garantul ordinii, al stabilității și al securității interne[38].

Această formă incipientă de securitate internă prin autoritate absolută s-a consolidat pe fondul amenințărilor externe (invazii tătare, conflicte cu Lituania și Polonia), dar și al amenințărilor interne (boieri rivali, revolte țărănești). În mod esențial, pentru elitele de la Moscova, slăbirea centrului de putere era echivalentă cu vulnerabilitatea totală[39].

 

1.2.2 Rusia imperială: expansionism strategic și ideologia frontierelor deschise

În perioada imperială (secolele XVIII–XIX), Rusia a continuat să-și extindă teritoriul ca formă de asigurare a securității prin cucer[40]. Împărații ruși (țarii) au acționat în logica unei idei simple: cu cât Rusia controlează mai mult spațiu, cu atât este mai puțin expusă. Această strategie este vizibilă în anexarea teritoriilor din Asia Centrală, Caucaz, Ucraina și Polonia[41].

În paralel, s-a consolidat ideea că Rusia nu este doar un stat, ci o civilizație protectoare care apără popoarele ortodoxe și slave de influența străină. Această ideologie avea atât o dimensiune strategică, cât și una mesianică. Astfel, securitatea teritorială devenea inseparabilă de o misiune istorică imperială[42].

 

1.2.3 Perioada sovietică: securitatea ca obsesie sistemică

După Revoluția din 1917 și formarea URSS, obsesia pentru securitate a atins un nivel fără precedent. Statul sovietic s-a definit ca o fortăreață revoluționară înconjurată de inamici. În perioada stalinistă, securitatea a devenit o doctrină totalizatoare, care justifica represiunea internă, epurările și centralizarea extremă a economiei și societății[43].

Securitatea nu mai era doar o chestiune de apărare militară, ci o categorie ideologică, în care orice formă de opoziție era echivalentă cu subversiunea. Acest model a instituit o cultură a controlului total asupra societății, bazată pe suspiciune, verticalitate și disciplină — valori care persistă, într-o formă adaptată, și în Rusia contemporană.

 

1.2.4 Federația Rusă post-sovietică: continuități și restaurație autoritară

Anii 1990 au reprezentat o perioadă de fragmentare a statului rus, percepută de elitele militare și de securitate drept o epocă de slăbiciune și dezordine. Războaiele din Cecenia, prăbușirea economică și pierderea controlului asupra unor teritorii considerate „istorice” au alimentat ideea că Rusia trebuie să se recentralizeze pentru a-și recăpăta securitatea.

Odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin, modelul autoritar a fost reactivat în numele „stabilității” și al „puterii verticale” (вертикаль власти)[44]. Sub acest concept, securitatea devine un element definitoriu al suveranității statului, iar consolidarea autorității centrale este justificată ca măsură de protecție împotriva „ingerinței externe” și „haosului geopolitic”.

 

1.3. Securitatea ca pilon de legitimitate internă

În absența unor mecanisme democratice consolidate, regimul politic rusesc și-a construit legitimitatea pe capacitatea de a oferi securitate internă și suveranitate externă. Astfel, orice contestare a autorității este rapid securitizată – fie că este vorba despre proteste interne, ONG-uri cu finanțare occidentală, presă independentă sau minorități etnice cu revendicări teritoriale.

Acest tip de stat se bazează pe o logică a fragilității proiectate: statul pare permanent în pericol, iar populației i se cere loialitate în numele apărării unei ordini amenințate din toate direcțiile. În această viziune, consolidarea puterii devine un act de apărare națională, iar centralizarea, un răspuns istoric la o lume ostilă[45].

 

1.3.1 Moștenirea sovietică și ruptura post-1991

Perioada sovietică a avut un impact definitoriu asupra modului în care Rusia contemporană își concepe interesele de securitate. Uniunea Sovietică a fost nu doar un stat, ci un proiect ideologic și geopolitic care a modelat percepțiile elitelor ruse despre ordine, legitimitate și amenințare. De aceea, destrămarea URSS în 1991 nu a însemnat doar o pierdere teritorială, ci o dezintegrare a unei viziuni asupra lumii, care a lăsat urme adânci în cultura strategică a Rusiei post-sovietice.

 

1.3.2 URSS ca fortăreață ideologică și imperiu securitar

Uniunea Sovietică a fost caracterizată printr-un model de securitate omniprezentă, în care granițele ideologice și militare se suprapuneau. Doctrina sovietică considera că supraviețuirea sistemului depinde de expansiunea influenței și de menținerea unui „cordon sanitar” de state satelit care să protejeze nucleul intern de influența occidentală[46].

Astfel, Tratatul de la Varșovia nu era doar o alianță militară, ci o proiecție a doctrinei securității colective în termeni sovietici. Controlul asupra Europei de Est și asupra Caucazului nu era negociabil, fiind perceput ca o condiție a echilibrului strategic și a stabilității interne. Securitatea era echivalată cu hegemonia regională[47].

 

1.3.3 Paradigma bipolară: echilibrul prin paritate militară

În cadrul sistemului bipolar, URSS se percepea ca egal strategic al Statelor Unite, în ciuda decalajelor economice și tehnologice. Această paritate militară, bazată pe echilibrul nuclear (MAD – Mutual Assured Destruction), oferea o platformă de legitimitate internațională și de securitate psihologică pentru conducerea sovietică[48].

Pentru elita de securitate a URSS, menținerea acestui statut era esențială: el oferea nu doar protecție, ci și prestigiu global. Această percepție a fost moștenită de Rusia post-sovietică, care continuă să considere arsenalul nuclear drept garantul ultim al suveranității[49].

 

1.3.4 Destrămarea URSS: șoc geopolitic și insecuritate sistemică

Prăbușirea URSS a fost un eveniment cu multiple valențe: pierdere de teritorii, de influență, de statut internațional, de infrastructură militară, dar și de identitate geopolitică. Pentru prima dată în istoria sa modernă, Rusia a fost redusă la granițele unui stat național, înconjurată de republici independente, unele cu orientări pro-occidentale[50].

Această transformare a fost trăită ca o umilință istorică, alimentată de crize interne majore: prăbușirea economică, degradarea aparatului de stat, conflictele regionale (Cecenia, Transnistria, Abhazia), apariția unor baze NATO în apropierea granițelor și pierderea controlului asupra rutelor energetice. Toate acestea au contribuit la cristalizarea unei noi paradigme: fie Rusia își recâștigă influența, fie devine irelevantă și vulnerabilă[51].

 

1.3.5 „Vecinătatea apropiată” și doctrina sferei de influență

Răspunsul strategic al Rusiei a fost formularea conceptului de „vecinătate apropiată” (blizhnee zarubezhie), care desemnează fostele republici sovietice drept zonă de interes privilegiat. Această doctrină, articulată în anii ’90 și reafirmată sub Vladimir Putin, presupune că Rusia are un drept istoric și strategic de a influența evoluțiile din aceste state[52].

Din această perspectivă, orice prezență occidentală – fie prin NATO, fie prin ONG-uri, fie prin sprijin pentru mișcări democratice – este percepută ca o amenințare directă la securitatea națională rusă. Așadar, interesele de securitate devin indisolubil legate de refacerea unei forme de control asupra spațiului post-sovietic, chiar și în absența unei anexări teritoriale directe.

 

1.3.6 Continuitate prin elite: moștenirea aparatului de securitate

Un element esențial al continuității post-sovietice este rolul dominant al serviciilor de securitate (KGB/FSB) în arhitectura statului rus. Mulți dintre liderii actuali ai Rusiei – inclusiv Vladimir Putin – provin din structuri de intelligence sovietic, ceea ce a favorizat persistența unui model de gândire securitară, bazat pe control, secretizare, și percepția permanentă a amenințării externe[53].

Această moștenire instituțională explică de ce în Rusia actuală securitatea nu este doar o funcție a statului, ci esența sa organizatoare. Într-un astfel de model, politica externă nu este separată de cea internă: ambele sunt gestionate de aceleași elite, cu aceleași instrumente și aceleași reflexe dobândite în perioada sovietică.

 

1.4. Discursul memoriei istorice ca instrument de securitizare

În Federația Rusă contemporană, istoria nu este doar un domeniu al cercetării academice, ci un instrument activ de politică internă și externă. Sub conducerea lui Vladimir Putin, memoria istorică a fost transformată într-un discurs oficializat, menit să consolideze coeziunea internă și să justifice pozițiile strategice în plan internațional. Această instrumentalizare a trecutului joacă un rol esențial în construcția și proiecția intereselor de securitate.

 

1.4.1 „Marele Război pentru Apărarea Patriei”: un pilon identitar

Victoria URSS în Al Doilea Război Mondial este tratată în Rusia nu doar ca o realizare militară, ci ca act fondator al legitimității statului. Cultul victoriei din 1945 a fost reactualizat și amplificat în perioada post-sovietică, fiind transformat într-un simbol național total: memoria colectivă, educația, discursul oficial și ceremonialul public sunt marcate de această amintire glorioasă[54].

Această mitologie este utilizată pentru a securiza identitatea națională împotriva „revizionismului occidental”, așa cum îl percepe Kremlinul, dar și pentru a justifica o viziune militarizată asupra patriotismului. De asemenea, permite delegitimarea criticilor externe: orice contestare a rolului URSS în război este tratată ca o amenințare ideologică[55].

 

1.4.2 Narativul trădării occidentale: de la Ialta la extinderea NATO

O altă componentă a discursului istoric securitizat este ideea trădării promisiunilor occidentale. Narativul rus susține că, în anii ’90, Occidentul s-ar fi angajat informal să nu extindă NATO spre Est – un angajament care, afirmă Moscova, a fost încălcat repetat prin aderarea fostelor state comuniste la alianță[56].

Această interpretare a fost reiterată în discursuri oficiale, în special după 2007, și este prezentă în toate documentele strategice ruse. În această logică, extinderea NATO nu este doar o decizie suverană a unor state, ci o trădare a unui echilibru istoric, iar reacția Rusiei devine o formă de „corectare” a acestei nedreptăți istorice[57].

 

1.4.3 Reabilitarea imperială: continuitatea între Rusia țaristă, sovietică și post-sovietică

O dimensiune subtilă, dar extrem de influentă a discursului istoric este reabilitarea continuității imperiale. În viziunea Kremlinului, Rusia actuală este succesoarea legitimă nu doar a URSS, ci și a Imperiului Țarist. Această linie ideologică permite revendicarea unei tradiții istorice de lider regional și global, dar și proiectarea unei misiuni civilizaționale în spațiul eurasiatic[58].

Această logică este vizibilă în discursul despre „lumea rusă” (Russkiy Mir), în politicile de protecție a minorităților rusofone din fostele republici sovietice și în refuzul de a accepta suveranitatea deplină a unor state precum Ucraina sau Georgia.

 

1.4.4 Politica memoriei ca armă strategică

Memoria istorică este folosită de Rusia și în relația cu actorii externi: prin narative despre fascismul ucrainean, nazismul baltic sau amnezia europeană, Kremlinul delegitimează actorii care îi contestă acțiunile. În același timp, își revendică un rol moral superior ca forță „antifascistă” și „eliberatoare”[59].

Această tactică este parte a unui proces de securitizare discursivă, în care trecutul este transformat într-o resursă strategică de legitimitate, iar istoria devine un câmp de luptă ideologic, nu doar interpretativ.

 

1.4.5 Consecințe pentru percepția securității

Prin aceste practici, securitatea devine un concept extins, care include nu doar frontierele teritoriale, ci și memoria, simbolurile și narativele identitare. Orice contestare a acestor elemente este percepută ca o amenințare, iar răspunsul devine adesea disproporționat, pentru că nu vizează doar interese strategice, ci însăși imaginea de sine a statului.

În consecință, pentru Rusia, protejarea „adevărului istoric” este un act de securitate națională. Această logică explică, parțial, rigiditatea pozițiilor ruse în fața dialogului internațional și reticența față de mecanismele de reconciliere istorică promovate în Europa Centrală și de Est[60]. Percepția rusă asupra securității este profund modelată de factori istorici și culturali – de la moștenirea imperială și experiența traumelor geopolitice, până la consolidarea unui model autoritar, autarhic și conservator. Acești factori fundamentează o logică de securitate care excede strict raționalul și se bazează pe simboluri, suveranitate extinsă și neîncredere sistemică față de Occident.

 

Capitolul 2 – Dimensiunea geopolitică a intereselor de securitate ale Rusiei

 

2.1. Geografia strategică a Federației Ruse

Geografia Federației Ruse este atât o sursă de putere, cât și o vulnerabilitate istorică. Rusia este cel mai întins stat de pe glob, acoperind 11 fusuri orare și având frontiere terestre cu 16 state. Această realitate spațială oferă resurse vaste, poziționare continentală strategică și acces la multiple zone de influență. În același timp, întinderea sa face ca protecția frontierelor și proiecția puterii să fie sarcini complicate și costisitoare.

 

2.1.1 Eurasia: spațiul dintre continente și între doctrine

În concepția geopolitică rusă, poziția țării în „inima Eurasiei” este definitorie. Rusia nu este doar o țară europeană sau asiatică, ci un pod geopolitic între cele două spații civilizaționale. Această dublă apartenență a generat o doctrină strategică proprie, care vizează controlul coridorului central eurasiatic, pentru a menține un echilibru între influențele externe[61].

Această idee derivă din teoriile clasice formulate de Halford Mackinder, care susținea că cine controlează Heartland-ul (Eurasia centrală), controlează lumea[62]. În logica rusă, pierderea controlului asupra acestui spațiu (în special asupra Ucrainei, Caucazului și Asiei Centrale) este echivalentă cu marginalizarea geopolitică.

 

2.1.2 Frontiere deschise și lipsa barierelor naturale

Rusia nu are, în mare parte, frontiere naturale defensive. Spre deosebire de alte mari puteri care se bazează pe oceane sau lanțuri muntoase (SUA, China, Marea Britanie), Rusia este expusă pe multiple direcții: câmpia nord-europeană dinspre Vest, stepele Kazahstanului dinspre Sud, și vastele regiuni siberiene dinspre Est[63].

Această configurație determină o strategie de apărare prin adâncime, ceea ce presupune extinderea controlului sau influenței ruse dincolo de granițele oficiale. În acest sens, influența în Belarus, Ucraina, Caucaz sau Asia Centrală nu este văzută ca expansionism, ci ca necesitate defensivă.

 

2.1.3 Axa vestică: Europa de Est și obsesia cu NATO

Partea europeană a Rusiei este și cea mai dens populată, economic integrată și politică. Din acest motiv, axa vestică reprezintă principala direcție de risc perceput, mai ales în contextul extinderii NATO după 1999. Kremlinul consideră că apropierea infrastructurii militare occidentale de granițele sale inversează logica echilibrului strategic instaurat în perioada Războiului Rece[64].

În acest cadru, regiuni precum Ucraina, Transnistria, Kaliningrad sau Belarus capătă valoare geopolitică vitală, fiind tratate ca puncte de sprijin, tampon sau presiune în confruntarea cu Occidentul.

 

2.1.4 Axa sudică: Caucazul și Asia Centrală

În sud, Rusia este preocupată de instabilitatea latentă a regiunii Caucazului și de influența tot mai mare a Chinei și Turciei în Asia Centrală. Din punct de vedere strategic, Caucazul este un coridor critic pentru transportul de energie, dar și o zonă cu risc etnic și religios ridicat[65].

Asia Centrală, pe de altă parte, este văzută ca parte din sfera naturală de influență rusă, dar este din ce în ce mai disputată economic de China (Inițiativa Belt and Road) și politic de organizații regionale alternative. În acest context, Rusia mizează pe alianțe multilaterale de tip CSTO[66] și pe prezență militară directă (baze în Tadjikistan, Kirghizstan) pentru a menține controlul regional.

 

2.1.5 Axa estică: Orientarea spre Asia și Arctica

Partea estică a Rusiei, deși slab populată, devine tot mai importantă din perspectiva alianței cu China, a controlului asupra Pacificului de Nord și a exploatării resurselor din Arctica. În ultimul deceniu, Rusia a dezvoltat infrastructură militară și economică în regiunea arctică, considerând-o o nouă frontieră strategică[67].

În același timp, apropierea de Beijing este ambivalentă: în plan geopolitic aduce echilibru față de presiunea occidentală, dar în plan strategic pe termen lung creează riscul dependenței asimetrice. De aceea, Rusia încearcă să își diversifice relațiile în Asia prin legături cu India, Iran, Vietnam și alte puteri regionale.

 

2.2. Logica spațiului strategic: zone tampon, coridoare de influență și vecinătate extinsă

În gândirea strategică rusă, spațiul nu este doar o realitate fizică, ci o categorie politică și militară. Modul în care Rusia clasifică și ierarhizează vecinătatea sa reflectă o concepție profund geopolitică asupra ordinii internaționale: anumite teritorii sunt considerate indispensabile securității statului, altele sunt tolerate ca spații tampon, iar unele sunt percepute ca amenințări dacă scapă de sub influența rusă.

Această „logică spațială” a fost moștenită din perioada țaristă, adaptată în timpul URSS și reafirmată în epoca Putin, în special după 2007. Ea determină modul în care Rusia își formulează pretențiile de securitate și justifică intervențiile sau presiunea diplomatică în vecinătatea apropiată.

 

2.2.1 Zona tampon: între protecție și proiecție

Conceptul de „zonă tampon” ocupă un loc central în doctrina strategică rusă. De-a lungul istoriei, Rusia a încercat să își securizeze centrul geografic printr-un inel de teritorii care să absoarbă primul val al unui eventual atac militar. În perioada sovietică, acest rol era jucat de statele Pactului de la Varșovia; în perioada post-sovietică, de fostele republici sovietice din Europa de Est și Caucaz[68].

Această strategie pornește de la premisa că Rusia nu se poate apăra la propriile granițe – o idee repetată frecvent în discursurile elitelor militare. Astfel, Ucraina, Belarus, Transnistria, Armenia sau Kazahstanul sunt tratate nu ca vecini egali, ci ca elemente de securitate strategică care trebuie să rămână în orbita Moscovei pentru a preveni „încercuirea”.

 

2.2.2 Coridoarele de influență: geopolitica energetică și infrastructurală

Pe lângă dimensiunea militară, Rusia își proiectează influența prin intermediul rețelelor de energie, transport și comunicații. Conductele de gaz, rețelele feroviare și infrastructura de internet devin instrumente de control asupra statelor din vecinătate.

Exemple relevante includ:
– conductele Nord Stream și TurkStream, prin care Rusia evită Ucraina;
– dependența energetică a Moldovei, Armeniei și Belarusului;
– proiectele de infrastructură regională prin Uniunea Economică Eurasiatică[69].

Aceste coridoare funcționează ca mecanisme de influență indirectă, permițând Rusiei să își mențină un rol dominant fără prezență militară directă. Ele contribuie la o formă de „securitate suverană extinsă”, în care stabilitatea regimurilor din vecinătate este legată de interesul strategic al Moscovei.

 

2.2.3 Vecinătatea apropiată (blizhnee zarubezhie) ca spațiu vital

Conceptul de „vecinătate apropiată” – formulat oficial în anii ’90 și consacrat sub Vladimir Putin – desemnează fostele republici sovietice ca zonă de interes strategic prioritar. Spre deosebire de sfera de influență tradițională, această vecinătate nu este doar geopolitică, ci identitară și istorică: Rusia susține că are o responsabilitate morală față de comunitățile rusofone din aceste state[70].

Această justificare a fost invocată în cazul invaziei Georgiei (2008), anexării Crimeei (2014) și intervenției în Donbas, dar și în retorica privind sprijinul pentru regimurile „prietene” din Asia Centrală. Practic, Rusia consideră că securitatea sa internă este dependentă de loialitatea regimurilor din vecinătatea apropiată, ceea ce transformă politica externă într-o politică de protejare a ordinii interne prin exterior[71].

 

2.2.4 Zonele gri și conflictele înghețate: instrumente de blocare strategică

În statele care au manifestat dorința de a se alătura NATO sau UE, Rusia a creat sau întreținut „zone gri” – teritorii separatiste, conflicte înghețate, regimuri nerecunoscute. Exemple:
– Transnistria în Moldova,
– Abhazia și Osetia de Sud în Georgia,
– Republicile separatiste din Donbas în Ucraina.

Aceste entități nu sunt integrate oficial în Rusia, dar împiedică statele-gazdă să se alinieze complet cu Occidentul, deoarece NATO refuză, de regulă, aderarea statelor cu dispute teritoriale active[72]. În acest fel, conflictele înghețate devin instrumente geopolitice de blocare și control.

 

2.2.5 Limitările și riscurile acestei logici spațiale

Deși a fost eficientă pe termen scurt, această logică a securității prin control teritorial are costuri strategice și reputaționale. Intervențiile militare, conflictele înghețate și presiunea economică generează izolare diplomatică și sancțiuni, dar și o percepție negativă a Rusiei în rândul vecinilor.

Pe termen lung, acest model riscă să devină autodefensiv și autoconsumator: cu cât Rusia își extinde instrumentele de control, cu atât se confruntă cu mai multă rezistență, generând o spirală de insecuritate autogenerată. Astfel, logica spațială a securității riscă să devină o capcană strategică[73].

 

2.3. Doctrina strategică rusă și poziționarea internațională

Pentru a înțelege în mod coerent interesele legitime de securitate ale Federației Ruse, este esențial să analizăm documentele doctrinare oficiale. Acestea constituie expresia formală a modului în care elitele politice și militare ruse văd mediul internațional, amenințările externe, rolul Rusiei în lume și mijloacele de asigurare a securității naționale.

Documentele-cheie sunt:
– Doctrina Militară a Federației Ruse,
– Conceptul de Politică Externă,
– Strategia Națională de Securitate,
– precum și discursurile liderilor, în special ale președintelui Vladimir Putin.

 

2.3.1 Doctrina militară: accent pe descurajare și amenințări hibride

În versiunile sale din 2010, 2014 și 2022, Doctrina Militară a Federației Ruse reflectă o viziune profund defensivă în aparență, dar ofensivă în practică. Principalele direcții sunt:
– menținerea capabilităților nucleare ca garant suprem al suveranității;
– percepția că extinderea NATO și desfășurarea de sisteme antibalistice în Europa de Est constituie amenințări directe;
– accentul pus pe „amenințările de tip hibrid”, inclusiv revoluțiile colorate și ingerința în politica internă prin mass-media și ONG-uri[74].

În această viziune, securitatea nu se limitează la frontiere, ci cuprinde și spațiul informațional, cultural și ideologic, toate considerate domenii de conflict.

 

2.3.2 Conceptul de politică externă: suveranitate, multipolaritate, noningerință

Conceptul de Politică Externă (adoptat în 2000, 2008, 2013 și 2023) definește Rusia ca un „centru suveran al puterii globale” și susține o viziune multipolară asupra lumii, în opoziție cu „monopolul occidental asupra normelor internaționale”[75].

Printre temele recurente:
– respingerea ingerinței externe sub pretextul democratizării;
– apărarea ordinii internaționale bazate pe egalitatea suverană a statelor;
– afirmarea dreptului Rusiei de a acționa în vecinătatea sa pentru a preveni „desechilibre strategice”[76].

Această doctrină susține că stabilitatea globală depinde de recunoașterea intereselor legitime ale fiecărui pol de putere, inclusiv Rusia.

 

2.3.3 Strategia Națională de Securitate: amenințări interne și externe fuzionate

Strategia Națională de Securitate (2021) oferă o imagine unificată a amenințărilor: terorism, extremism religios, „influență culturală străină”, expansionism NATO, tentative de destabilizare internă prin revoluții colorate[77].

Documentul identifică ca priorități:
– apărarea „valorilor spirituale și morale tradiționale”;
– protejarea unității culturale și istorice a lumii ruse;
– și consolidarea unei economii reziliente, capabilă să reziste sancțiunilor și presiunii externe.

Această abordare reflectă o logică de asediu strategic: Rusia se percepe ca fiind ținta unei presiuni sistemice occidentale, iar securitatea este concepută în termeni civilizaționali.

 

2.3.4 Discursurile liderilor: securitate ca narativ legitimator

Discursurile lui Vladimir Putin, în special cel de la München (2007), cel din Duma după anexarea Crimeei (2014), și cel din 24 februarie 2022, oferă cheia de lectură a doctrinelor:
– reafirmarea autonomiei strategice a Rusiei,
– denunțarea ordinii internaționale post-Război Rece ca fiind „nedreaptă și unipolară”,
– și prezentarea acțiunilor ruse drept răspunsuri legitime la agresiuni occidentale[78].

Prin aceste narative, statul rus caută nu doar să justifice politicile externe, ci să le moralizeze: Rusia este protectoare, nu agresor; reacționează, nu inițiază; susține stabilitatea, nu o subminează.

 

2.3.5 Dinamica doctrinară: de la apărare reactivă la proiect strategic

În ultimele două decenii, documentele doctrinare arată o evoluție de la o poziție reactivă (apărare a intereselor existente) spre una proactivă (refacerea statutului de mare putere, contestarea ordinii occidentale). Conceptul de „război preventiv” – inclusiv în spațiul informațional – devine tot mai prezent.

Această tranziție sugerează o redesenare a intereselor de securitate: ele nu mai vizează doar protejarea frontierelor, ci includ restaurarea unui echilibru global perceput ca legitim de către Rusia[79].

 

Capitolul 3 – Relația cu NATO și percepția amenințării occidentale

3.1. NATO în percepția strategică rusă

Pentru Federația Rusă, NATO nu este percepută ca o simplă alianță defensivă, ci ca principalul rival strategic și vector al influenței occidentale în spațiul post-sovietic. Această percepție nu este o simplă reacție la realități militare, ci rezultatul unei istorii complicate, a unei relații tensionate și a unei interpretări geopolitice profunde asupra echilibrului de putere în Europa.

 

3.1.1 Geneza neîncrederii: din Războiul Rece în anii ’90

Deși Alianța Nord-Atlantică a fost fondată în 1949 ca o măsură de descurajare împotriva expansiunii sovietice, Rusia post-sovietică a păstrat o memorie instituțională profundă a rivalității. După destrămarea URSS, Moscova a sperat într-un nou aranjament de securitate pan-european, în care NATO ar fi fost cel puțin limitată în extindere[80].

Această așteptare s-a ciocnit de realitatea extinderii NATO în 1999 (Polonia, Ungaria, Cehia), apoi în 2004 (inclusiv state baltice, foste republici sovietice). Pentru Rusia, aceasta a fost percepută ca o încălcare a promisiunilor informale făcute în timpul reunificării Germaniei[81].

 

3.1.2 Extinderea NATO: percepția de „încercuire” strategică

Extinderea NATO este interpretată la Moscova nu ca un proces voluntar din partea statelor candidate, ci ca o strategie deliberată de apropiere militară față de granițele Rusiei. Această viziune este alimentată de:
– desfășurarea de trupe NATO în țările baltice,
– scutul antirachetă din Polonia și România,
– exercițiile militare comune în Marea Neagră și Marea Baltică[82].

Această „cartografiere militară a amenințării” alimentează o retorică a auto-victimizării: Rusia se prezintă ca fiind forțată să reacționeze pentru a-și proteja securitatea. Conceptul de „încercuire” (окружение) devine un element constant în discursurile liderilor ruși[83].

 

3.1.3 Parteneriatul Rusia–NATO: un proiect eșuat

În ciuda tensiunilor, în anii 1990 și începutul anilor 2000 au existat tentative de cooperare. Crearea Consiliului Rusia–NATO (2002), exercițiile comune împotriva terorismului, colaborarea în Afganistan – toate acestea păreau să indice o posibilă normalizare.

Însă diferențele de viziune strategică au fost profunde. Rusia a dorit o relație egală, de tip concert al marilor puteri, în timp ce NATO a tratat Rusia ca pe un partener extern, nu ca pe un co-decisor[84]. Criza din Georgia (2008) și mai ales Ucraina (2014) au distrus definitiv această formă de parteneriat.

 

3.1.4 NATO ca proxy al influenței americane

Din perspectiva Moscovei, NATO nu este doar o alianță militară, ci instrumentul prin care SUA își proiectează dominația globală. Astfel, extinderea NATO este echivalentă cu extinderea hegemoniei americane, iar apropierea NATO de frontierele Rusiei este percepută ca reducerea autonomiei strategice a Moscovei[85].

Această viziune se reflectă și în alianțele alternative promovate de Rusia:
– Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO),
– Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS),
– și, mai recent, cooperarea militară bilaterală cu China și Iran.

 

3.1.5 Percepție și realitate: amenințare reală sau construcție politică?

Criticii occidentali ai poziției ruse susțin că NATO nu a manifestat niciodată intenții ofensive față de Rusia și că alianța are o doctrină eminamente defensivă. Prin urmare, percepția rusă ar fi hiperbolizată în scopuri politice interne, pentru a justifica autoritarismul și expansiunea în vecinătate.

Pe de altă parte, din perspectiva elitelor ruse, chiar și acțiunile defensive ale NATO sunt periculoase într-un sistem internațional lipsit de încredere. Astfel, percepția amenințării este un fenomen politic profund, care nu poate fi redus la calcule strict militare[86].

 

3.2. Cazul Ucrainei: linia roșie a geopoliticii ruse

Ucraina reprezintă, pentru Federația Rusă, nu doar un stat vecin, ci un element central în arhitectura sa de securitate, în identitatea istorică și geopolitică, dar și în logica de putere a regimului actual. De aceea, orice apropiere a Ucrainei de NATO sau de Uniunea Europeană este percepută de Moscova nu ca o alegere suverană, ci ca o provocare existențială.

 

3.2.1 Ucraina în imaginarul istoric rus: „o națiune divizată”

Discursul oficial rus susține că Ucraina nu este o entitate națională distinctă, ci o extensie istorică a Rusiei – „același popor”, după cum afirmă explicit Vladimir Putin[87]. Această viziune are rădăcini în istoria kieveană, în perioada imperială și în retorica sovietică, unde Ucraina a fost considerată parte integrantă a „lumii ruse”.

Această abordare delegitimează implicit statalitatea ucraineană și oferă Kremlinului justificarea morală și strategică pentru a interveni în afacerile interne ale Kievului, inclusiv pentru a bloca orientarea pro-occidentală.

 

3.2.2 Revoluțiile din 2004 și 2014: trauma geostrategică rusă

Două momente sunt esențiale în formarea percepției ruse:
– Revoluția Portocalie (2004),
– Euromaidan (2013–2014).

Ambele au fost văzute de Moscova ca lovituri orchestrate de Occident, care au dus la pierderea influenței ruse asupra Ucrainei. Euromaidanul, în special, a fost interpretat ca un război hibrid occidental, în care ONG-uri, rețele sociale și elite pro-europene ar fi fost coordonate pentru a răsturna un guvern prorus[88].

Această traumă a dus la o radicalizare a poziției strategice ruse, culminând cu anexarea Crimeei și sprijinirea republicilor separatiste din Donbas.

 

3.2.3 Crimeea și Donbas: răspuns strategic sau agresiune?

Anexarea Crimeei în 2014 a fost justificată de Rusia prin:
– protejarea populației rusofone,
– drepturi istorice asupra peninsulei,
– și pericolul ca NATO să preia controlul asupra portului Sevastopol[89].

La nivel militar, Crimeea oferă Rusiei o proiecție strategică asupra Mării Negre, în timp ce Donbasul funcționează ca un mecanism de blocaj al integrării Ucrainei în NATO.

Occidentul consideră aceste acțiuni drept încălcări flagrante ale dreptului internațional, dar pentru Moscova, ele sunt măsuri preventive de securitate, în cadrul unei paradigme defensive mai largi[90].

 

3.2.4 Războiul din 2022: „operațiune militară specială” și securitate maximalistă

Invazia din 24 februarie 2022 a fost prezentată de Kremlin drept o „operațiune militară specială” cu obiective declarate:
– „demilitarizarea” și „denazificarea” Ucrainei,
– protejarea Donbasului,
– și oprirea extinderii NATO spre Est[91].

În realitate, este vorba despre o redefinire brutală a arhitecturii de securitate europene, în care Rusia revendică dreptul de a rescrie prin forță granițele și sferele de influență, în numele intereselor sale „legitime”.

 

3.2.5 Ucraina ca linie roșie: între interes strategic și determinare identitară

Pentru Rusia, pierderea definitivă a Ucrainei în favoarea Occidentului înseamnă:
– eșecul unei viziuni istorice imperiale,
– compromiterea securității în flancul vestic,
– și delegitimarea modelului rus în întreg spațiul post-sovietic.

De aceea, Ucraina nu este doar un front militar, ci un simbol geopolitic: cine controlează Kievul (sau îl influențează decisiv) controlează echilibrul de putere în întreaga regiune. În această ecuație, negocierea intereselor legitime de securitate ale Rusiei include o puternică determinare identitară, în care statutul Ucrainei nu este doar o chestiune de geopolitică, ci una de continuitate istorică și validare simbolică a proiectului rusesc.

 

3.3. Securitatea extinsă: spațiul informațional, valorile și influența culturală

În viziunea strategică rusă actuală, amenințările la adresa securității nu se mai limitează la dimensiunea militară sau teritorială. Ele se extind către domenii ideologice, culturale și informaționale, care sunt percepute ca fiind esențiale pentru suveranitatea și stabilitatea regimului. Astfel, Rusia a elaborat o concepție extinsă și civilizațională asupra securității, în care influența occidentală asupra spațiului post-sovietic este tratată ca un pericol sistemic.

 

3.3.1 Amenințări ideologice: liberalismul, democrația și „revoluțiile colorate”

Începând cu anii 2000, regimul de la Kremlin a formulat tot mai clar ideea că valorile promovate de Occident – pluralismul politic, libertatea presei, drepturile minorităților – nu sunt doar incompatibile cu specificul rus, ci și instrumente de subversiune geopolitică[92].

Revoluțiile din Georgia (2003), Ucraina (2004 și 2014), Kârgâzstan (2005, 2010), dar și protestele interne din 2011–2012, au fost interpretate drept expresii ale unei strategii occidentale de destabilizare prin ideologie. În acest cadru, securitatea națională presupune controlul asupra narativelor, instituțiilor și valorilor promovate în spațiul public[93].

 

3.3.2 Spațiul informațional: între cenzură și contraofensivă mediatică

Rusia tratează spațiul informațional ca un teatru de confruntare geopolitică. Pe plan intern, a dezvoltat o legislație complexă pentru a controla presa, internetul și organizațiile media considerate „agenți ai influenței străine”. Pe plan extern, a creat un sistem de comunicare strategică ofensivă, prin canale precum RT, Sputnik sau rețele de influență digitală[94].

Această abordare pornește de la premisa că hegemonia culturală occidentală este o armă soft-power care trebuie combătută cu instrumente similare. Astfel, propaganda nu este doar defensivă, ci devine o formă de război informațional preventiv, în logica doctrinei Gerasimov[95].

 

3.3.3 Valorile tradiționale ca scut cultural

Un element central în strategia discursivă rusă este promovarea „valorilor tradiționale” – familie, religie, patriotism, morală colectivă – ca alternativă la „decadența liberală occidentală”. Această retorică este susținută de Biserica Ortodoxă Rusă, de politicieni conservatori și de legislația recentă (de exemplu, legea împotriva „propagandei LGBT”).

Această dimensiune valorică nu este doar retorică: ea legitimează o viziune civilizațională asupra securității, în care Rusia se definește nu doar ca stat, ci ca purtător al unei ordini morale și culturale distincte[96].

 

3.3.4 Lumea rusă (Russkiy Mir): diaspora, cultură și geopolitică soft

Conceptul de „lume rusă” funcționează ca un cadru geopolitic soft, prin care Rusia își revendică dreptul de a proteja comunitățile rusofone, limba rusă și moștenirea sa culturală în fostele republici sovietice. Acest concept este promovat prin:
– fundații culturale (Russkiy Mir Foundation),
– programe educaționale și bursiere,
– media în limba rusă,
– sprijin pentru partide prietene în Moldova, Ucraina, Kazahstan, state baltice etc.[97]

În viziunea Kremlinului, influența culturală este un instrument de securitate și stabilitate strategică. Orice efort al statelor gazdă de a promova politici de „derusificare” este perceput ca un act ostil și poate justifica intervenții directe sau indirecte.

 

3.3.5 Convergența dintre ideologie și strategie

În ultimă instanță, securitatea extinsă a Rusiei presupune unitatea dintre stat, națiune, cultură și ideologie. Orice amenințare la adresa uneia dintre aceste dimensiuni este tratată ca o amenințare sistemică. Această logică explică:
– de ce Rusia reacționează disproporționat la critici din partea UE sau SUA,
– de ce ONG-urile sunt tratate ca agenți externi,
– și de ce politica externă rusă nu poate fi separată de politica identitară internă[98].

Astfel, percepția rusească asupra Occidentului nu este doar militară, ci civilizațională: o competiție pentru norme, influență și modele de organizare a societății.

 

Capitolul 4 – Instrumentele prin care Rusia își proiectează interesele de securitate

4.1. Puterea militară și reforma forțelor armate

Forțele armate ale Federației Ruse constituie principalul instrument prin care Moscova își afirmă interesele de securitate și statutul de mare putere. Deși Rusia utilizează și mijloace diplomatice, economice sau culturale, puterea militară rămâne pilonul central al proiecției sale strategice.

După colapsul URSS, armata rusă a trecut printr-o perioadă de declin sever. Criza economică din anii ’90, degradarea logisticii, moralul scăzut și eșecul intervențiilor din Cecenia au evidențiat necesitatea unei reforme profunde a aparatului militar.

 

4.1.1 Din criză la profesionalizare: reforma Serdiukov–Gerasimov

Începând cu 2008, sub conducerea ministrului Anatoli Serdiukov și a generalului Valeri Gerasimov, forțele armate au fost reorganizate pe baze moderne:
– trecerea de la modelul sovietic bazat pe mobilizare de masă la unități permanente, profesionale;
– reducerea numărului de ofițeri, reorganizarea districtelor militare, investiții în comandă și control;
– dezvoltarea forțelor de reacție rapidă și a capabilităților expediționare[99].

Aceste reforme au avut drept obiectiv transformarea armatei într-un instrument eficient pentru conflictele regionale, nu doar pentru descurajarea strategică.

 

4.1.2 Capacitățile convenționale: proiecție regională eficientă

Operațiunile din Georgia (2008), Crimeea (2014), Siria (din 2015) și Donbas (2022) au arătat o capacitate crescută de mobilizare rapidă, sincronizare și proiecție regională. Elementele-cheie sunt:
– mobilitate aeriană și logistică,
– forțe speciale (Spetsnaz),
– armament de generație nouă (tancuri T-90, rachete Iskander, avioane Su-35)[100].

În plus, Rusia a reușit să mențină un avantaj în anumite domenii-cheie:
– apărare antiaeriană (S-400),
– război electronic,
– și sistemele de rachete cu rază medie.

 

4.1.3 Disuasiunea nucleară: pilonul central al strategiei de securitate

Capabilitățile nucleare rămân garantul suprem al suveranității strategice a Rusiei. Triada nucleară (rachete balistice intercontinentale, submarine strategice, bombardiere nucleare) este menținută și modernizată constant[101].

Doctrina rusă admite posibilitatea utilizării armelor nucleare:
– ca răspuns la un atac nuclear;
– în caz de amenințare existențială pentru stat, inclusiv în conflicte convenționale.

Această poziționare se înscrie într-o strategie de disuasiune – adică descurajarea oricărui potențial adversar să atace, prin amenințarea cu represalii inacceptabile. Cu alte cuvinte, Rusia nu urmărește neapărat să folosească aceste arme, ci să prevină un atac prin simpla existență a acestora.

Această ambiguitate strategică funcționează ca un mecanism de descurajare extinsă, mai ales în raport cu NATO.

În contextul militar:

• Disuasiunea nucleară înseamnă că un stat nu își folosește armele nucleare, dar ține adversarii la distanță prin simpla existență a acestora.
• Ideea e: „Nu mă ataca, pentru că dacă o faci, te voi distruge.”

Este opusul „coerciției” (care implică forțarea unei acțiuni), în timp ce disuasiunea previne o acțiune, fără să fie nevoie să o oprească în mod activ.

Exemple:

• SUA și URSS în Războiul Rece au folosit disuasiunea reciprocă – fiecare avea suficiente arme nucleare încât să împiedice pe celălalt să înceapă un război.
• Rusia astăzi afirmă că arma nucleară garantează securitatea sa și previne atacurile NATO – aceasta este o strategie de disuasiune.

 

4.1.4 Războiul asimetric și operațiunile hibride

Experiența din Ucraina și Siria a demonstrat integrarea unor metode asimetrice în doctrina militară rusă:
– utilizarea trupelor fără însemne (Crimeea),
– sprijinirea unor grupări paramilitare (Wagner, Donbas),
– utilizarea dezinformării și manipulării în spațiul public[102].

Această abordare – cunoscută sub numele de „doctrina Gerasimov” – nu separă războiul de politică, ci le combină într-un spectru larg de mijloace, de la presiune diplomatică la operațiuni cibernetice.

 

4.1.5 Limitări, costuri și învățăminte din conflictul ucrainean

Războiul declanșat în 2022 a pus în lumină atât capacitatea Rusiei de a desfășura un conflict de mare amploare, cât și limitele structurale ale armatei:
– probleme de logistică și coordonare,
– slăbiciuni morale și în mobilizarea rezerviștilor,
– dependența de companii militare private în anumite teatre[103].

Pe termen lung, costurile umane, economice și reputaționale ale războiului pot afecta capacitatea reală a Rusiei de a susține o politică de securitate bazată exclusiv pe forța militară.

 

4.2. Diplomația strategică: alianțe, parteneriate și formate multilaterale

Diplomația rusă, departe de a fi un simplu înveliș formal al politicii externe, funcționează ca un instrument activ de consolidare a intereselor de securitate. În contextul în care relațiile cu Occidentul s-au deteriorat semnificativ, Moscova și-a reconfigurat strategia diplomatică în jurul unor axe multiple: alianțe defensive regionale, parteneriate bilaterale strategice și formate multilaterale alternative la ordinea internațională condusă de Occident.

 

4.2.1 Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC/CSTO)

Fondată în 2002 ca o alternativă regională la NATO, CSTO reunește Rusia, Belarus, Armenia, Kazahstan, Kârgâzstan și Tadjikistan. Deși eficiența sa militară este limitată, CSTO servește ca un cadru juridic și simbolic pentru prezența militară rusă în spațiul eurasiatic[104].

Rusia utilizează această organizație pentru:
– legitimarea intervențiilor (ex. în Kazahstan, 2022),
– antrenamente comune,
– și menținerea interoperabilității doctrinare cu aliații din regiune.

 

4.2.2 Parteneriatul strategic cu China: rivalitate gestionată și echilibru antioccidental

După 2014, relațiile dintre Rusia și China s-au aprofundat, mai ales pe fondul izolării Moscovei în urma anexării Crimeei. Deși relația nu este o alianță formală, ea este definită de:
– coordonare diplomatică în cadrul ONU,
– exerciții militare comune,
– creșterea interdependenței economice și energetice[105].

Această apropiere servește Rusiei drept mecanism de echilibrare strategică față de Occident. Totuși, cooperarea este marcată de asimetrie structurală, Rusia fiind tot mai dependentă economic de Beijing, mai ales după sancțiunile din 2022.

 

4.2.3 Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS): securitate regională și multipolarism

OCS este un forum regional care reunește Rusia, China, India, Pakistan, statele din Asia Centrală și, mai recent, Iran. Deși nu este o alianță militară, OCS reprezintă pentru Rusia o platformă de promovare a unei ordini internaționale alternative – non-occidentale, multipolare, bazate pe principiul neingerinței[106].

Pentru Moscova, această organizație are roluri strategice multiple:
– diminuarea influenței occidentale în Asia,
– menținerea legăturilor cu partenerii asiatici,
– proiectarea unei „diplomații a civilizațiilor”.

 

4.2.4 Vecinătatea apropiată: bilateralism pragmatic și influență politică

În spațiul post-sovietic, Rusia preferă adesea relațiile bilaterale în locul celor multilaterale, pentru a păstra un avantaj de putere clar. Prin acorduri de securitate, investiții, presiuni economice și prezență militară, Moscova își menține influența directă asupra vecinilor apropiați.

Exemple:
– sprijinul politic pentru Belarus în timpul crizei din 2020,
– presiuni asupra Moldovei și Georgiei,
– controlul indirect asupra procesului de pace din Nagorno-Karabah[107].

 

4.2.5 Limitările unei diplomații reactive

Deși Rusia utilizează o gamă largă de instrumente diplomatice, acestea sunt adesea reactive, nu proactive. Răspunsurile la extinderea NATO, sancțiunile economice și izolarea internațională au condus la o concentrare excesivă pe parteneriate defensive, în detrimentul unei politici externe orientate spre inovație, dezvoltare sau cooperare regională echilibrată[108].

 

4.3. Instrumente economice și energetice ale securității ruse

Economia și energia joacă un rol esențial în strategia de securitate a Federației Ruse. În contextul post-sovietic, Moscova a transformat resursele naturale, infrastructura energetică și dependențele comerciale în mijloace de influență strategică asupra vecinilor și partenerilor săi. Această utilizare geopolitică a economiei se înscrie într-o logică de „securitate economică ofensivă”, în care controlul asupra fluxurilor energetice și financiare consolidează autonomia strategică și capacitatea de constrângere externă.

 

4.3.1 Resursele energetice: pârghie de putere și vulnerabilitate simultană

Rusia este unul dintre cei mai mari exportatori de gaz natural, petrol și uraniu din lume. Exporturile energetice reprezintă o sursă majoră de venit pentru bugetul federal, dar și un instrument de influență politică[109].

Conductele de gaz (ex. Nord Stream, TurkStream, Druzhba) creează o relație de dependență structurală între Rusia și statele consumatoare, în special din Europa Centrală și de Est. În același timp, Rusia a învățat să utilizeze aceste rețele ca instrumente de presiune, prin creșteri de preț, reduceri de livrări sau redirecționări politice[110].

 

4.3.2 Politica energetică în spațiul post-sovietic: control și condiționalitate

În relațiile cu statele din fosta URSS, Rusia a folosit prețurile preferențiale la gaze și subvențiile energetice ca instrumente de loialitate politică. În momentul în care un stat adoptă o orientare pro-occidentală (ex. Ucraina, Moldova, Georgia), Moscova răspunde adesea prin întreruperea livrărilor sau renegocierea contractelor în termeni mai duri[111].

Astfel, politica energetică devine o formă de condiționare geopolitică, echivalentă cu o doctrină de securitate economică: statele care aleg integrarea euroatlantică trebuie să plătească un cost economic ridicat.

 

4.3.3 Complexul militar-industrial și autonomia strategică

Rusia investește masiv în complexul militar-industrial ca parte a strategiei sale de securitate. Acesta include:

– producția de armament de export (T-90, S-400, Su-35),

– proiecte de substituire a importurilor în urma sancțiunilor (ex. microelectronică, aeronautică),

– colaborări tehnologice cu China, India, Iran[112].

Dezvoltarea autonomiei tehnologice este tratată ca prioritate strategică, în special în sectoarele duale (militar-civil). Aceasta răspunde atât nevoii de securitate, cât și dorinței de a păstra statutul de actor global în piețele de armament și energie.

 

4.3.4 Sancțiunile economice occidentale: izolare sau adaptare?

După 2014 și mai ales după 2022, Rusia s-a confruntat cu valuri de sancțiuni internaționale, care au vizat sectorul bancar, tehnologia de vârf, energia, transporturile și persoane-cheie din regim. În loc să cedeze, Kremlinul a adoptat o strategie de adaptare economică:

– diversificarea exporturilor spre Asia,

– dezvoltarea unui sistem financiar paralel (SPFS, Mir),

– accelerarea politicilor de „suveranitate economică”[113].

Această reziliență economică este tratată ca parte integrantă a strategiei de securitate națională, cu obiectivul de a reduce vulnerabilitatea față de Occident și de a întări autonomia decizională a statului.

 

Capitolul 5 – Parteneriate strategice și alianțe alternative ale Federației Ruse

Izolarea progresivă a Federației Ruse pe scena internațională, în special  după anexarea Crimeei în 2014 și a invaziei Ucrainei în 2022, a determinat Moscova să adopte o strategie de realiniere geopolitică. Această strategie s-a concretizat prin dezvoltarea unei rețele extinse de parteneriate bilaterale și multilaterale care urmăresc consolidarea suveranității strategice, eludarea sancțiunilor occidentale și crearea unei ordini internaționale alternative, bazate pe principiile multipolarității și neintervenției.

 

• Rusia–China: o alianță strategică fără limite

Relațiile ruso-chineze au cunoscut o intensificare remarcabilă, mai ales în contextul convergenței intereselor celor două state în contestarea ordinii internaționale dominată de Occident. Această relație a fost oficializată prin Declarația Comună Rusia–China din 4 februarie 2022, semnată la Beijing de către președintele rus Vladimir Putin și președintele chinez Xi Jinping, în ajunul Jocurilor Olimpice de iarnă de la Beijing[114].

Documentul consacră o cooperare „fără limite” între cele două state și reafirmă opoziția față de extinderea NATO, promovând în același timp o „ordine internațională justă și multipolară”[115]. Parteneriatul strategic se manifestă pe multiple planuri:

• Cooperare militară: Exercițiile comune (Vostok, Joint Sea) servesc atât la întărirea capacităților operaționale, cât și la semnalarea solidarității geopolitice.
• Parteneriate energetice: Proiecte precum Power of Siberia reflectă orientarea energetică a Rusiei către Asia de Est, în detrimentul pieței europene.
• Coordonare diplomatică: Cele două state cooperează în forumuri precum ONU, BRICS și Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS).
• Convergență ideologică: Rusia și China promovează concepte alternative ale guvernării internaționale, respingând hegemonia valorilor occidentale.

Această alianță, deși lipsită de un tratat de apărare mutuală, are o importanță sistemică, oferind Rusiei o ancoră strategică într-un context internațional ostil.

 

• Rusia–Iran: parteneriat strategic regional

Relația Rusia–Iran s-a transformat dintr-o cooperare tactică în Siria într-un parteneriat strategic de lungă durată. Acesta a fost formalizat prin Tratatul privind Parteneriatul Strategic Comprehensiv, semnat la Moscova, în Kremlin, la 17 ianuarie 2025 de către Vladimir Putin și președintele iranian Masoud Pezeshkian[116].

Tratatul, cu o durată de 20 de ani, acoperă domenii esențiale precum apărarea, tehnologia militară, infrastructura, energia și comerțul[117]. Puncte cheie ale parteneriatului includ:

• Sprijin reciproc în conflictele regionale: În Siria, Rusia și Iran au sprijinit regimul Assad, opunându-se intervenționismului occidental.
• Transfer de tehnologie militară: Rusia a beneficiat de drone iraniene în conflictul din Ucraina, în timp ce Iranul a obținut tehnologii avansate în domeniul apărării.
• Coordonare anti-sancțiuni: Cele două state dezvoltă mecanisme financiare alternative pentru a contracara izolarea economică impusă de Occident.

Acest parteneriat are o miză geostrategică semnificativă în Orientul Mijlociu, dar și un rol simbolic în reconfigurarea alianțelor globale.

• Formate multilaterale: BRICS și OCS

Pe lângă relațiile bilaterale, Rusia se implică activ în organisme internaționale care oferă o alternativă la hegemonia instituțională a Occidentului. Două dintre cele mai relevante platforme sunt BRICS și Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS):

• BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud – și noi membri din 2024) este un forum al economiilor emergente care promovează o reformă a ordinii financiare globale și susține ideea unei lumi multipolare.
• OCS, creată în 2001, este o alianță eurasiatică axată pe cooperare în domeniile securității, combaterii terorismului și infrastructurii. Rusia folosește acest cadru pentru a-și menține influența în Asia Centrală și pentru a contracara prezența NATO în regiune.

Prin participarea în aceste structuri, Rusia nu doar că își diversifică opțiunile geopolitice, dar contribuie activ la proiectarea unei ordini internaționale paralele, unde normele occidentale nu mai constituie etalonul legitimității.

Alianțele strategice ale Rusiei cu China, Iran și în cadrul BRICS/OCS nu sunt doar reacții conjuncturale, ci fac parte dintr-o strategie pe termen lung de reconfigurare a ordinii internaționale. Aceste parteneriate îi oferă Moscovei nu doar sprijin economic și diplomatic, ci și o platformă ideologică prin care contestă hegemonia valorilor liberale și regulile internaționale impuse de Occident.

Această dinamică redefinește pe termen lung structura relațiilor internaționale și oferă Rusiei un spațiu strategic de manevră chiar și în condiții de sancțiuni, presiuni sau izolare.

 

CONCLUZII

Această lucrare a analizat modul în care Federația Rusă își formulează, justifică și proiectează interesele de securitate, într-un context internațional perceput drept ostil, dezechilibrat și profund contestat. Am urmărit, pe parcursul lucrării, articularea conceptului de „interes legitim de securitate” din perspectiva rusă, modul în care această perspectivă este ancorată istoric, instituțional și ideologic, precum și instrumentele prin care ea este implementată.

• Interesele legitime – între drept suveran și pretenție imperială

Pentru Rusia, interesele legitime de securitate nu sunt definite exclusiv prin prisma suveranității teritoriale, ci includ și:

– menținerea unei zone de influență în vecinătatea apropiată;

– excluderea prezenței militare occidentale din spațiul post-sovietic;

– apărarea unui model propriu de ordine politică și civilizațională.

Aceste interese, deși formulate în limbajul suveranității și securității naționale, depășesc uneori cadrul normativ internațional și al consensului post-Război Rece, apropiindu-se de o viziune revizionistă, în care granițele, alianțele și ordinea internațională sunt negociabile prin forță sau presiune.

• Percepția amenințării – între memorie, geografie și ideologie

Am arătat că percepția rusă asupra amenințării occidentale nu este strict rațională sau militară, ci este formată de:

– experiența istorică a invaziilor și insecurității geografice;

– tradiția unui stat centralizat, defensiv și expansionist;

– ideologia conservatoare, naționalistă și anti-liberală care structurează discursul de securitate actual.

Această percepție transformă actorii și instituțiile internaționale (NATO, UE, ONG-uri, media occidentale) în amenințări sistemice, care pot justifica răspunsuri disproporționate în numele „supraviețuirii civilizaționale”.

• Instrumentele de proiecție – între modernizare și constrângere

Rusia folosește o gamă largă de instrumente pentru a-și urmări interesele:

– militare (forțe armate reformate, capabilități nucleare, război hibrid);

– diplomatice (alianțe regionale, parteneriate strategice);

– economice (arme energetice, sancțiuni indirecte);

– informaționale și ideologice (valorile tradiționale, Russkiy Mir, propaganda).

În ansamblu, aceste instrumente funcționează ca mijloace de consolidare a autonomiei strategice și ca instrumente de blocare sau inversare a influenței occidentale în regiune.

 

Bibliografie selectivă

Allison, Roy. “Russia and the Post-2014 International Order: From Indignation to Intervention.” International Affairs, 2017.

Aris, Stephen. Eurasian Regionalism: The Shanghai Cooperation Organisation. Palgrave, 2011.

Balmaceda, Margarita. Energy Dependency, Politics and Corruption in the Former Soviet Union. Routledge, 2008.

Bartles, Charles. “Getting Gerasimov Right.” Military Review, 2016.

Charap, Samuel & Colton, Timothy. Everyone Loses: The Ukraine Crisis and the Ruinous Contest for Post-Soviet Eurasia. Routledge, 2017.

Connolly, Richard. Russia’s Response to Sanctions. Cambridge University Press, 2018.

Galeotti, Mark. The Weaponisation of Everything. Yale University Press, 2022.

Gabuev, Alexander. “Friends with Benefits? Russian–Chinese Relations After the Ukraine Crisis.” Carnegie Moscow Center, 2016.

Gvosdev, Nikolas; Marsh, Christopher. Russian Foreign Policy: Interests, Vectors, and Sectors. CQ Press, 2014.

Hill, Fiona; Gaddy, Clifford. Mr. Putin: Operative in the Kremlin. Brookings, 2015.

Laruelle, Marlène. Russian Nationalism: Imaginaries, Doctrines, and Political Battlefields. Routledge, 2018.

Lo, Bobo. Russia and the New World Disorder. Chatham House Reports, 2015.

McDermott, Roger. Russia’s Military Strategy and Doctrine. Jamestown Foundation, 2016.

Pomerantsev, Peter. Nothing Is True and Everything Is Possible. PublicAffairs, 2014.

Proedrou, Filippos. EU Energy Security in the Gas Sector. Routledge, 2018.

Snyder, Timothy. The Road to Unfreedom: Russia, Europe, America. Tim Duggan Books, 2018.

Trenin, Dmitri. Russia and the New World Disorder. Polity Press, 2016.

Sokov, Nikolai. “Russia’s 2020 State Armament Program.” NTI Reports, 2012.

International Energy Agency (IEA). World Energy Outlook, 2022.

 

Nota autorului:

Această cercetare a fost, dincolo de un demers academic, și o formă de explorare personală a unei teme complexe și actuale. Am scris cu preocupare sinceră pentru înțelegerea unui sistem de gândire strategică diferit de cel occidental, asumând atât dificultatea echilibrului analitic, cât și responsabilitatea propriei interpretări.

 

[1] Mearsheimer, John. Why the Ukraine Crisis Is the West’s Fault. Foreign Affairs, vol. 93, no. 5, 2014, pp. 77–89.

[2] Lukyanov, Fyodor. “What Russia Wants.” Russia in Global Affairs, 2016.

[3] Karaganov, Sergei. “Russia and the World in the New Epoch: Not by Liberalism Alone.” Russia in Global Affairs, 2021.

[4] Doctrina Politicii Externe a Federației Ruse, ediția 2023, Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse.

[5] Walt, Stephen. “The Renaissance of Security Studies.” International Studies Quarterly, 1991.

[6] Buzan, Barry; Wæver, Ole. Regions and Powers: The Structure of International Security. Cambridge University Press, 2003.

[7] Lukyanov, Fyodor. “Russian Foreign Policy: Reality, Not Illusion.” Russia in Global Affairs, 2014.

[8] Doctrina Politicii Externe a Federației Ruse, 2023.

[9] Mearsheimer, John. The Tragedy of Great Power Politics. Norton, 2001.

[10] Tsygankov, Andrei. Russia and the West from Alexander to Putin. Cambridge University Press, 2012.

[11] Dugin, Alexander. Foundations of Geopolitics: The Geopolitical Future of Russia. (controversat, dar relevant pentru discursul intern).

[12] Waltz, Kenneth. Theory of International Politics. McGraw-Hill, 1979.

[13] Tsygankov, Andrei. Russia’s Foreign Policy: Change and Continuity in National Identity. Rowman & Littlefield, 2023.

[14] Karaganov, Sergei. “A Cold War Worse Than the First One.” Russia in Global Affairs, 2022.

[15] Doctrina Politicii Externe a Federației Ruse, ediția 2023, Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse.

[16] Mearsheimer, John. Why the Ukraine Crisis Is the West’s Fault. Foreign Affairs, vol. 93, no. 5, 2014.

[17] Walt, Stephen. “The Renaissance of Security Studies.” International Studies Quarterly, 1991.

[18] Stent, Angela. Putin’s World: Russia Against the West and with the Rest. Twelve, 2019.

[19] Tsygankov, Andrei. Russia and the West from Alexander to Putin. Cambridge University Press, 2012.

[20] Karaganov, Sergei. “Russia and the World in the New Epoch.” Russia in Global Affairs, 2021; Dugin, Alexander. Foundations of Geopolitics: The Geopolitical Future of Russia, 1997.

[21] Mearsheimer, John. The Tragedy of Great Power Politics. Norton, 2001.

[22] Tsygankov, Andrei. Russia’s Foreign Policy: Change and Continuity in National Identity. Rowman & Littlefield, 2023.

[23] Lukyanov, Fyodor. “What Russia Wants.” Russia in Global Affairs, 2016.

[24] Mackinder, Halford. “The Geographical Pivot of History.” The Geographical Journal, 1904; Dugin, Alexander. Foundations of Geopolitics: The Geopolitical Future of Russia, 1997.

[25] Putin, Vladimir. Discurs la Conferința de Securitate de la München, 10 februarie 2007. Disponibil pe site-ul oficial al Kremlinului.

[26]Hansen, Lene. Security as Practice: Discourse Analysis and the Bosnian War. Routledge, 2006.

[27] Wæver, Ole. “Securitization and Desecuritization.” In On Security, edited by Ronnie Lipschutz, Columbia University Press, 1995.

[28] Buzan, Barry; Wæver, Ole; de Wilde, Jaap. Security: A New Framework for Analysis. Lynne Rienner Publishers, 1998.

[29] Tsygankov, Andrei. Pathways after Empire: National Identity and Foreign Economic Policy in the Post-Soviet World. Rowman & Littlefield, 2001.

[30] Creswell, John W. Research Design: Qualitative, Quantitative, and Mixed Methods Approaches. Sage, 2014.

[31] Riasanovsky, Nicholas V. A History of Russia. Oxford University Press, 2005.

[32] Hosking, Geoffrey. Russia and the Russians: A History. Harvard University Press, 2001.

[33] Mackinder, Halford. “The Geographical Pivot of History.” The Geographical Journal, 1904.

[34] Lieven, Dominic. Russia Against Napoleon. Penguin Books, 2010.

[35] Merridale, Catherine. Ivan’s War: Life and Death in the Red Army, 1939–1945. Picador, 2006.

[36] Gaidar, Yegor. Collapse of an Empire: Lessons for Modern Russia. Brookings Institution Press, 2007.

[37] Discursul lui Vladimir Putin, Conferința anuală cu presa, 2005. Versiune oficială disponibilă pe kremlin.ru.

[38] Pipes, Richard. Russia under the Old Regime. Penguin Books, 1995.

[39] Kluchevsky, Vasily. Course in Russian History, vol. III, ed. 1911

[40] Hosking, Geoffrey. Russia and the Russians: A History. Harvard University Press, 2001.

[41] Lieven, Dominic. Empire: The Russian Empire and Its Rivals. Yale University Press, 2000.

[42] Riasanovsky, Nicholas. Russian Identities: A Historical Survey. Oxford University Press, 2005.

[43] Service, Robert. Stalin: A Biography. Harvard University Press, 2004.

[44] Sakwa, Richard. Putin: Russia’s Choice. Routledge, 2007

[45] Lipman, Maria. “How Putin Silences Dissent.” Foreign Affairs, 2016.

[46] Zubok, Vladislav. A Failed Empire: The Soviet Union in the Cold War from Stalin to Gorbachev. UNC Press, 2007.

[47] Kramer, Mark. “The Soviet Union and the Warsaw Pact in the 1980s.” Cold War International History Project, Woodrow Wilson Center, 2005.

[48] Freedman, Lawrence. The Evolution of Nuclear Strategy. Palgrave Macmillan, 2003.

[49] Arbatov, Alexei. “The Future of Russia’s Nuclear Policy.” Carnegie Moscow Center, 2018.

[50] Gaidar, Yegor. Collapse of an Empire. Brookings, 2007

[51] Trenin, Dmitri. Russia and the New World Disorder. Polity Press, 2016.

[52] Allison, Roy. “Russia and the Post-Soviet Space: Instrumentalizing Sphere of Influence.” International Affairs, vol. 81, no. 6, 2005.

[53] Galeotti, Mark. We Need to Talk About Putin. Ebury Press, 2019.

[54] Tumarkin, Nina. The Living & the Dead: The Rise and Fall of the Cult of World War II in Russia. Basic Books, 1994.

[55] Edele, Mark. Soviet Veterans of the Second World War: A Popular Movement in an Authoritarian Society, 1941–1991. Oxford University Press, 2008.

[56] Sarotte, Mary Elise. Not One Inch: America, Russia, and the Making of Post-Cold War Stalemate. Yale University Press, 2021.

[57] Putin, Vladimir. Discurs la Conferința de Securitate de la München, 10 februarie 2007.

[58] Riasanovsky, Nicholas. Russian Identities: A Historical Survey. Oxford University Press, 2005.

[59] Snyder, Timothy. The Road to Unfreedom: Russia, Europe, America. Tim Duggan Books, 2018.

[60] Frolov, Vladimir. “Memory Wars and Geopolitics.” Russia in Global Affairs, 2015.

[61] Trenin, Dmitri. Should We Fear Russia? Polity Press, 2017.

[62] Mackinder, Halford. “The Geographical Pivot of History.” The Geographical Journal, 1904.

[63] Dugin, Alexander. Foundations of Geopolitics. Arktogeia, 1997.

[64] Charap, Samuel; Shapiro, Jeremy. Everyone Loses: The Ukraine Crisis and the Ruinous Contest for Post-Soviet Eurasia. Routledge, 2017.

[65] Cornell, Svante. Small Nations and Great Powers: A Study of Ethnopolitical Conflict in the Caucasus. Routledge, 2001.

[66]Organizația Tratatului de Securitate Colectivă  este o alianță militară interguvernamentală care a fost semnată la 15 mai 1992. În 1992, șase state post-sovietice aparținând Comunității Statelor Independente – Rusia, Armenia, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan și Uzbekistan – au semnat Colectivul Tratat de Securitate. Trei alte state post-sovietice—Azerbaidjan, Belarus și Georgia— au semnat următorul an iar tratatul a intrat în vigoare în 1994.

[67] Østreng, Willy et al. The New Northern Dimension of the European Neighbourhood. Springer, 2013.

[68] Hill, Fiona; Gaddy, Clifford. Mr. Putin: Operative in the Kremlin. Brookings Institution Press, 2015.

[69] Henderson, James; Mitrova, Tatiana. Energy Relations between Russia and China: Playing Chess with the Dragon. Oxford Institute for Energy Studies, 2016.

[70] Tsygankov, Andrei. Russia’s Foreign Policy: Change and Continuity in National Identity. Rowman & Littlefield, 2019.

[71] Kuzio, Taras. Russian Nationalism and the Russian-Ukrainian War. Routledge, 2022.

[72] De Waal, Thomas. Uncertain Ground: Engaging with Europe’s De Facto States. Carnegie Europe, 2018.

[73] Lukyanov, Fyodor. “Russian Foreign Policy: The Internal–External Nexus.” Russia in Global Affairs, 2020.

[74] Russian Federation. Military Doctrine of the Russian Federation, 2014. Versiune oficială.

[75] Ministry of Foreign Affairs of Russia. Foreign Policy Concept of the Russian Federation, 2023.

[76] Karaganov, Sergey. “The Doctrine of Limited Sovereignty for the Near Abroad.” Russia in Global Affairs, 2003.

[77] Russian Federation. National Security Strategy of the Russian Federation, 2021.

[78] Putin, Vladimir. Discursuri din 2007, 2014 și 2022. Versiuni oficiale pe kremlin.ru.

[79]Kortunov, Andrey. “Russia’s Long Game: The Evolution of Strategic Culture.” RIAC Reports, 2022.

[80] Mearsheimer, John. “Why the Ukraine Crisis Is the West’s Fault.” Foreign Affairs, 2014.

[81] Sarotte, Mary Elise. Not One Inch: America, Russia, and the Making of Post-Cold War Stalemate. Yale University Press, 2021.

[82] NATO Official Documents, 2022. Exercises in the Baltic and Black Sea regions.

[83] Putin, Vladimir. Discursuri oficiale la Conferințele de Securitate (Munchen 2007, Valdai 2014, etc.).

[84]Trenin, Dmitri. Russia and the West after the Cold War: The End of the Romance. Carnegie Moscow Center, 2007.

[85] Karaganov, Sergey. “The West and Russia: The Anatomy of a Confrontation.” Russia in Global Affairs, 2016.

[86] Tsygankov, Andrei. Russia and the West from Alexander to Putin: Honor in International Relations. Cambridge University Press, 2012.

[87] Putin, Vladimir. Articolul „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”, iulie 2021.

[88] Snegovaya, Maria. “Putin’s Information Warfare in Ukraine.” Institute for the Study of War, 2015.

[89] Galeotti, Mark. The Weaponisation of Everything. Yale University Press, 2022.

[90] Charap, Samuel & Colton, Timothy. Everyone Loses: The Ukraine Crisis and the Ruinous Contest for Post-Soviet Eurasia. Routledge, 2017.

[91] Kremlin.ru, Discursul lui Vladimir Putin din 24 februarie 2022.

[92] Pomerantsev, Peter. Nothing Is True and Everything Is Possible: The Surreal Heart of the New Russia. PublicAffairs, 2014.

[93] Gvosdev, Nikolas; Marsh, Christopher. Russian Foreign Policy: Interests, Vectors, and Sectors. CQ Press, 2014.

[94] Paul, Christopher et al. Russian „Firehose of Falsehood” Propaganda Model. RAND Corporation, 2016.

[95] Gerasimov, Valery. “The Value of Science in Prediction.” Military-Industrial Courier, 2013.

[96] Laruelle, Marlène. Russian Nationalism: Imaginaries, Doctrines, and Political Battlefields. Routledge, 2018.

[97] Rácz, András. “The ‘Russian World’ and Its Security Implications.” Finnish Institute of International Affairs, 2016.

[98] Snyder, Timothy. The Road to Unfreedom: Russia, Europe, America. Tim Duggan Books, 2018.

[99] McDermott, Roger. Russia’s Military Strategy and Doctrine. Jamestown Foundation, 2016.

[100] Galeotti, Mark. Russia’s Wars in Chechnya, 1994–2009. Osprey, 2014.

[101] Sokov, Nikolai. “Russia’s 2020 State Armament Program.” NTI Reports, 2012.

[102] Bartles, Charles. “Getting Gerasimov Right.” Military Review, 2016.

[103] Kofman, Michael & Lee, Rob. “Not Built for Purpose: The Russian Military’s Ill-Fated Force Design.” War on the Rocks, 2022.

[104] Allison, Roy. “Russia and the Post-2014 International Order: From Indignation to Intervention.” International Affairs, 2017.

[105] Gabuev, Alexander. “Friends with Benefits? Russian–Chinese Relations After the Ukraine Crisis.” Carnegie Moscow Center, 2016.

[106] Aris, Stephen. Eurasian Regionalism: The Shanghai Cooperation Organisation. Palgrave, 2011.

[107] Trenin, Dmitri. Russia and the New World Disorder. Polity Press, 2016.

[108] Lo, Bobo. Russia and the New World Disorder. Chatham House Reports, 2015.

[109] Goldman, Marshall. Petrostate: Putin, Power and the New Russia. Oxford University Press, 2008.

[110] Proedrou, Filippos. EU Energy Security in the Gas Sector: Evolving Dynamics, Policy Dilemmas and Prospects. Routledge, 2018.

[111] Balmaceda, Margarita. Energy Dependency, Politics and Corruption in the Former Soviet Union. Routledge, 2008.

[112] Connolly, Richard. Russia’s Response to Sanctions: How Western Economic Statecraft is Reshaping Political Economy in Russia. Cambridge University Press, 2018.

[113] Mitrova, Tatiana & Yermakov, Vitaly. “Energy Sanctions and Russian Economic Resilience.” Russia in Global Affairs, 2023.

[114] Declarația comună Rusia–China, 4 februarie 2022, disponibilă la: USC U.S.-China Institute.

[115] The Guardian, „Russia and China unveil pact against America and the West,” 4 februarie 2022, https://www.theguardian.com/world/2022/feb/04/xi-jinping-meets-vladimir-putin-china-russia-tensions-grow-west.

[116] ISNA (Iranian Students’ News Agency), „Full text of historic agreement between Iran and Russia,” 17 ianuarie 2025, ISNA News.

[117] Wikipedia, „Iran–Russia Comprehensive Strategic Partnership Treaty”, accesat în iunie 2025, https://en.wikipedia.org/wiki/Iranian–Russian_Treaty_on_Comprehensive_Strategic_Partnership