Istorii paralele și impactul în lumea globală

Puțini studiază istoria, dar și mai puțini înțeleg ceea ce este esențial, sau ar trebui să se înțeleagă. Mulți confundă adevărul istoric cu ceea ce putem numi propaganda de război. Al doilea Razboi Mondial ne-a arătat că propaganda învingatorului devine istorie oficială pentru cei învinși. Ulterior, cercetarea istoriografică a venit și a pus, sau ar fi trebuit să pună lucrurile la punct. E bine mai târziu decât niciodată. A rămas desigur dezamăgirea faptului că opinia publica a fost indusă în eroare o bună bucată de timp. Câteva generații s-au format cu minciunile pe conștiință, care în anumite momente ale vieții pot cântări greu în luarea deciziilor. De cele mai multe ori au fost cauza unor conflicte sângeroase, care la rândul lor au apăsat cu greutate pe conștiința istorică a umanității.

În ziua de astăzi și sub ochii noștri vedem și înțelegem, pentru cei care au capacitatea, că în contextul unor războaie nimicitoare, care nu țin cont de nici o regulă înscrisă în sistemul de drept umanitar internațional, se desfășoara și o lupta crâncenă intre ideologii, concepții filosofice, politice, culturale, doctrinare, militare, religioase și de altă natură. Confruntarea politică rămâne la baza evoluției/dialecticii societății, dar în nici un caz nu ar trebui să mai degenereze în războaie genocidare. Marea întrebare ce se pune: care dintre ele se vor impune la final de conflagrație, dacă mai apucăm să ne bucurăm de un moment de liniște și pace. Există și posibilitatea ca lumea să rămână divizată, ceea ce ar însemna că nu va exista o singură istorie ci doar variante ale percepțiilor și evaluărilor în funcție de unghiul din care se privesc și se interpretează lucrurile și evenimentele fundamentale pentru evoluția umanității. Deci istorii paralele.

Ar fi necesare câteva reflexii, luate doar ca sugestii, care vin să exemplifice aceste aspecte enunțate până acum, ori să argumenteze necesitatea unei Noi Ordini Mondiale bazate pe respectarea regulilor și dispariția sau diminuarea rolului nefast al istoriilor paralele în formarea personalității umane.

Despre războiul fratricid din Ucraina

Occidentalii nu au înțeles și se pare că refuză cu obstinație adevărul istoric, și anume că Ucraina a pierdut războul cu Rusia înainte de a-l începe. Diferențele între Kiev și Moscova sunt atât de evidente, cel puțin din punct de vedere economic, militar, ca să nu mai spunem de influența în plan global. A spus-o cu subiect și predicat cel mai mare dintre occidentali, că dacă ar fi fost el la conducere războiul din Ucraina nu ar fi avut loc. De aici desprindem cu toată deducția și seriozitatea necesară aserțiunea potrivit căreia Occidentul ar fi avut și el partea lui de vină, pe lângă agresiunea provocata a Rusiei. Numai că acest lucru nu este recunoscut în Europa, mai ales în luările de poziție oficiale precum și în tematicile rulate în media de propagandiști ocazionali deghizați în jurnaliști și analiști. Ceea ce nu înțeleg sau se fac că nu înțeleg este că în Ucraina se desfășoară un război civil, mai numit pe bună dreptate de către alții ca o confruntare fratricidă. Asta dacă analizăm la scară istorică. Dar tot istoriile adevărate ne mai învață că în războaele civile/fratricide nu e bine să se amestece careva din afară. Ca și în viața de zi cu zi, buna creștere ne învață să nu ne amestecîm în familiile altora, în cercturile de familie, sau atunci când mama și tata au discuții divergente. De regulă, se riscă pierderea credibilității și a influenței politice pentru o bună perioada de timp. Exemplele sunt numeroase, ne mărginim doar la două: războiul civil din Rusia, bolșevici contra albgardiști, la care au participat de partea acestora din urmă și trupe canadiene, cehoslovace, americane, japoneze și italiene (1919-1921); și războiul civil din Spania, între franchiști și republicani cu participarea comuniștilor interbrigadiști din aproape toate țările pe unde apăruse acest nou mod de a face politică (1936-1938). În Rusia regimul bolșevic a dăinuit șapte decenii, iar în Spania regimul totalitar franchist s-a întins pe o perioadă de aproape patru decenii și a continuat până azi după un model oferit prin testamentul aceluiași Franco, numai că sub forma monarhiei pe care a avut grijă să o protejeze și să o conserve pentru a deveni utilă spaniolilor. S-a recunoscut activitatea paretidelor politice, inclusiv a Partidului Comunist. În astfel de circumstanțe a fost nevoie de eforturi diplomatice pentru normalizarea relațiilor dintre statele implicate. Astăzi ar trebui ca această experiență istorică să constituie o lecție învățată.

O greșală strategică

Dar, în loc de lecții învățate, se evidențiază greșelile strategice. Una dintre ele aparține tot occidentalilor și se evidențiază prin politicile promovate cu scop de a izola Rusia de Europa. Chiar așa?! O zonă de cultură și civilizație prepoderent europeană și cu sinteze și punți de legătuă cu Asia și alte zone ale lumii globale, ar putea fi izolată? Asta s-o creadă doar cei guralivi, infatuați, inculți, dar care își dau importanță, că dacă cineva nu se supune voinței lor îi vor nimici. Parcă Adolf Hitler, de nimeni regretatul cancelar al Germaniei naziste a fost cel care a amenințat, înainte de bătălia de la Stalingrad (octombrie 1942- februarie 1943), că îi va omorî pe toți bărbații din oraș și împrejurimi, iar pe femei și copii îi va deporta și interna în lagăre. Și știm prea bine cum a sfârșit Hitler, și cu cât eroism au luptat sovieticii pentru a-și apăra patria. A fost un eroism al supraviețuirii și a căpătat credibilitate doctrina luptei/ războiului de rezistență, cel mai bine teoretizat de fondatorul Republicii Populare Chineze, Mao Tze Dung. Devine astfel pe deplin explicabil de ce 70% dintre chinezi consideră că fondatorul statului liber, independent și suveran al Chinei este apreciat în propria țară, în ciuda unor erori de guvernare, cum ar fi „revoluția culturalăˮ și „ˮmarele salt înainte. Deci, istoria adevarată ne învață că printr-o amenințare cu dispariția totală se solidifică sentimentul de a lupta cu orice sacrificii pentru salvarea și continuitatea vieții. Evident că se crează și o mentalitate la acel popor care a supraviețuit, ce-i va fi benefică pentru a-și asigura viitorul după o nouă confruntare. Așa se și explică de ce în Strategia de apărare și securitate a Federației Ruse este trecută printre valorile naționale care trebuie apărate și „eroismul armateiˮ, cu trimitere desigur la prestigiul câștigat mai ales în Al Doilea Război Mondial. Prin urmare, obiectivitatea și echilibrul în perceperea istoriei acestui stat-imperiu obligă, sau ar trebui să impună oricui, mai multă decență și cumpătare în luarea unor decizii belicoase. Asta nu înseamnă că se va închide ochii la crimele și atrocitățile făcute de aceeași armata sovietică cu nimic mai prejos față de cele ale naziștilor ori ale aliaților anglo-americani, înregistrate cu minuție și perseverență de cronicarii acelui mare conflict mondial, dar rămase nepedepsite de forurile internaționale. Și asta pentru că adevărul istoric, nu cel trunchiat ori schimonosit sub forma celor mai sinistre explicații și justificări false, te poate îndemna la echilibru și rațiune.

Ce nu a funcționat până acum

Despre conținutul genocidar al amenințării nu mai e cazul să menționăm pentru că se înțelege de la sine. Ceea ce ar trebui remarcat este că sentimentul de frică și teroare pe care îl crează o astfel de amenințare definește comportamentul unui stat terorist în arena internațională. Abia acum se înțelege existenta istoriilor paralele. O istorie adevărată bazată pe fapte, argumente și documente de necontestat și istoriile partizane rulate în spațiul public de către oficinele celor care vor să-și ascundă faptele genocidare. Cum s-ar putea defini statul terorist? Cred că este vorba despre acea entitate autoare de crime contra umanității refugiate sau determinate la astfel de acțiuni în spatele așa-zisei doctrine straregice mai numită „lovitura preventivă la țintăˮ, ceea ce le-a făcut să-și etaleze politicile agresive, oricând și oriunde le dictează interesele. Se apelează de regulă la confruntări militare asimetrice, luând la țintă state sau comunități stăpâne pe mari rezerve și bogății naturale, dar care nu se pot apăra singure. Și pentru ca ticăloșia să nu rămână izolată se apelează la o propagandă mincinoasă evocându-se ca motive: atacul iminent, amenințarea cu armele de distrugere în masă, înlăturarea regimurilor dictatoriale, apărarea drepturilor omului etc. Tot la acest capitol ar mai trebui înserate și instrumentarea loviturilor de stat, falsificarea alegerilor, asasinarea unor înalți demnitari civili și militari, vânarea unor oameni de știință, savanți, cercetători, specialiști în programele nucleare. Un singur lucru nu se recunoaște și e bine protejat: adevărul care a devenit minciună puternic rostogolită în media bine plătită și special instruită să acopere o astfel de misiune total dezagreabilă. Iată izvorul istoriilor paralele și a imaginii hidoase a globalizarii de tip occidental.

Se conturează întrebarea, cum este posibil să se întâmple asa ceva, într-o lume care se dorește a fi modernă și civilizată, în care pacea și buna înțelegere ar trebui apărate cu sfințenie? Există instituții internaționale, ca de exemplu Consiliul de Securitate al ONU, care după marea și ultima, până acum, conflagrație mondială a ținut vie speranța că omenirea poate cunoaște pacea, ca stare de normalitate. Funcționează, de asemenea, o Curte Internațională care poate instrumenta și pronunța acuzații de genocid și crime contra umanității rezultate în urma unor acțiuni militare din partea statelor sau a entităților teroriste. Uciderea în masă a civililor, femeilor și a copiilor reprezintă crime contra umanității care nu pot rămâne nepedepsite indiferent de circumstanțe și entitățile care le-au comis. La fel și despre uciderea sau torturarea prizonierilor de război care sunt trecute în sistemul de drept umaninar internațional la capitolul crime de război. Numai că rezoluțiile ONU ori hotărârile Curții Penale Internaționale nu sunt puse în aplicare pentru că nu există o forță militară adecvată, cu rol de coerciție. Se dorește o Nouă Ordine Internațională, și ne întrebăm cu toții cum va arăta la acest capitol al garanțiilor de securitate, al trecerii de la unipolarism la multipolarism. Mai direct spus ce va fi în loc de „unicul jandarm al lumiiˮ sau a „polițistului vigilentˮ după sintagmele utilizate în studiile recente de securitate, pe care l-a jucat SUA după prăbușirea Blocului estic comunist (1989-1991). Un alt stat imperiu/imperialist care a creat cu de la sine putere o lume urâtă – plină de războaie, revoluții colorate, lovituri de stat, crime contra umanității și crime de război, nu mai puțin de peste treizeci de conflicte militare provocate după Al Doilea Război Mondial, și toate în numele „apărării democrațieiˮ- să avem o lume multipolară în care vor decide în problemele cele mai importante ale omenirii, instituțiile internaționale special desemnate. Fară îndoială că într-un astfel de sistem, Marile Centre de Putere Globală – SUA, Rusia, China, poate și UE – să aibă un rol fundamental. Sunt convins că noul sistem va putea readuce pacea, prosperitatea și buna înțelegere în plan global. Dar, mai sper că în noul context care se va crea, vom fi scutiți de minciuni, distorsionări și falsuri în perceperea corectă a evenimentelor, adica de istorii false/paralele, care au adus mult rău omenirii, în sensul că a creat multă ură și lipsă de respect, ceea ce la rândul lor au fost surse de conflicte.

Globalizarea după model chinez

Disputa între globalizarea după model occidental contra globalizarea după modelul chinez, poate fi fatală pentru omenire în cazul în care din orgolii iraționale se pot apăsa butoanele roșii care pun în mișcare armele nucleare. Acestea sunt ciecumstanțele ce reclamă urgent un alt tip de globalizare care să promoveze o concurență firească între sisteme, dar care va avea la bază regulile înscrise în Carta ONU: respectul reciproc, neamestecul în treburile intere, cooperare prin avantaj reciproc, după principiul Winn-Winn (câștig și eu câștigi și tu), renunțarea la amenințarea cu forța și folosirea forței militare. Ce frumos ar arăta o astfel de lume globală, fără amenințări, fără ură, fară războaie între state, fără trufii și fără orgolii nemăsurate etc. În fond, doctrina „o țară și două sisteˮ combinată cu strategia fundamentală a Chinei pe termen lung, Noul Drum al Mătății, ar treui percepute ca o punte de legătură prin căi de comunicații (terestru, maritim, aerian, cibernetic, spațial cosmic), ceea ce deschide posibilități și interese de participare pentru toate entitățile național-statale de a trăi în normalitate. Singurele confruntări permise să fie cele care vizează crima organizată transfrontalieră, terorismul – definit, perceput și condamnat corect, atât la nivel de organizație cât și la nivel de stat. Iar securitatea globală să fie definită, concepută și respectată ca acea capacitate de reziliență colectivă în fața riscurilor neconvenționale. Vom avea cu toții, și ne va bucura acest lucru, o singură istorie, cea adevărată pe care merită să o învețe toți tinerii, încă din fragedă pruncie. Nu este ceva care să țină de naționalism ci mai degrabă de umanitarism, acel curent bine ancorat în istoria universală, de care oamenii politici din ziua de azi se pare că fie nu-l cunosc, fie îl ignoră cu premeditare. Doar ideile umaniste, adică totul în slujba binelui public și al umanității poate sta la baza unei educații cu adevărat postmoderne care poate aduce pace și prosperitate între națiuni libere, suverane și independente în mod real și nu doar simulat ori formal trecut în legile fundamentale.

O alta sugestie în loc de concluzii

Și ar mai fi o sugesatie izvorâtă tot din cunoașterea, înțelegerea și raportarea corectă și echilibrată la istorie. Poziția față de democrație, singura formă de organizare politico-statală, e devărat inperfectă, dar care până acum a demonstrat că atunci când este respectată aduce din plin năzuințele de libertate și suveranitate național-statală. Ca atare, democrația trebuie văzută în libertate deplină, înțeleasă și respectată de fiecare entitate național-statală și nu impusă cu forța. Și asta pentru că fiecare are dreptul să-și conceapă sistemul democratic în funcție de tradiție, cultură și prin raportarea la propriile valori.

Sfârșitul lumii unipolare, care oricum numai a democrație nu a arătat, este foarte aproape. Democrația în relațiile internaționale și în sistemele de securitate globală trebuie să excludă dublul standard și ordinea unilaterală pe care tot istoriile false ori paralele le-au impus.