Rețeaua mișcării de rezistență și dezvăluirile generalului Iulian Vlad

Foto: Decupaj imagine din reportajul TVR

Un document extrem de valoros din punct de vedere istoric este Declarația generalului Iulian Vlad, ultimul șef al DSS, din 2 februarie 1990, despre opiniile sale cu privire la cei ce puteau desfășura acțiuni teroriste în decembrie 1989.

Declarația este adresată Procuraturii militare, probabil la cererea acesteia,  ceea ce reprezintă, dacă nu ne înșelăm, primul document scris al generalului Iulian Vlad în legătură cu evenimentele din acel decembrie însângerat. Pe parcursul celor patru ani de anchete, fostul șef al DSS a mai relatat și multe alte aspecte legate de acele evenimente sau despre instituția securității regimului comunist din România, dar nu a mai reluat niciodată cele relatate în documentul din 2 februarie. Păstrează tăcerea, o tăcere suspectă, am zice noi, și în Confesiunile pentru istorie, lucrare cu caracter memorialistic apărută în urma dialogurilor cu fostul său șef de cabinet, Aurel Rogojan, la Editura Proema din Baia Mare, la sfârșitul anului 2017.

Recent, dl. Mădălin Hodor, cercetător la CNSAS, a publicat, și bine a făcut, manuscrisul Declarației generalulului Iulian Vlad, din 2 februarie 1990, afirmând, și nu fără temei, că acest document reflectă fără dubii existența unor rețele din rezistență. Despre acest lucru s-a mai scris în istoriografia română, cel mai interesant, cu amănunte și bine documentat și cu o viziune proprie este istoricul Constantin Corneanu, în lucrarea Victorie însângerată. Decembrie 1989, Ed. Cetatea de Scaun, București 2014 pp.879-683. Dar, curios, că în calitate de istoric, dar și unul ce are la îndemână documentele fostei Securități de la CNSAS, dl. Mădălin Hodor nu are capacitatea de a depăși pornirile sale antisecuriste, fapt ce-l împiedică să meargă cu raționamentul și documentarea mai departe pentru a lămuri cu limpezime și fără echivoc chestiuni ce țin de domeniul cunoașterii istoriei. În cele ce urmează vom încerca să suplinim acest neajuns.

Prima chestiune: cui i se subordonau rețelele mișcării de rezistență, pe care o vom denumi în continuare rețeaua „R”? . Aceste rețele, nu se puteau afla decât în subordinea comandantului suprem, care era și cel ce știa parola de declanșare a acțiunii, hotăra momentul și obiectivele intervențiilor. Comanda nu putea aparține unui general din Armată, Securitate sau Miliție, pentru simplul motiv că ar fi căpătat o putere mult prea mare, poate mai mare decât a comandantului suprem. Rețeaua „R” era de fapt o sumă de rețele sau nuclee de luptători de elită din instituțiile de forță (Securitate, Armată, Miliție, dar și din Gărzile patriotice și structurile de partid, cărora li se puteau alătura sportivi de elită sau rude apropiate ale Ceaușeștilor), bine instruiți, organizați sub formă de celule perfect conspirate. Acest aspect rezultă și din declarația generalului Iulian Vlad, din 2 februarie 1990, dar i se dă o altă interpretare, total greșită în opinia noastră, și anume aceea de rețea de „teroriști”. Rețeaua „R” corespundea așa-zisei doctrine a „luptei întregului popor”, atât de dragă lui Nicolae Ceaușescu.

A doua chestiune: Ce ne spune istoria națională? Răspunsul nu e greu de formulat: nimic nou sub soare. De exemplu, în Regulamentul de organizare și funcționare a Serviciului „S”, adică a Serviciului Secret de Informații al Armatei Române condus de Mihail Moruzov, din 20 aprilie 1934, la art. 8  se menționa că în caz de „prăbușiri inerente” Serviciul Secret va continua să funcționeze utilizând „metodele pentru îndeplinirea misiunilor fără să angajeze Ministerul sau Statul, în general”, dar va fi „considerat ca o organizație autonomă” . Un alt exemplu. În perioada celui de al Doilea Război Mondial, încă din primăvara anului 1942, în zonele muntoase din apropierea frontierei cu Ardealul de Nord-Est, ocupat de autoritățile maghiare în urma Arbitrajului de la Viena, au luat ființă două batalioane fixe regionale, cu scopul de a organiza „rețele informative cât mai dezvoltate” și a „desfășura acțiuni izolate și pe cont propriu în spatele inamicului” . De asemenea, SSI-ul lui Eugen Cristescu organizase, începând cu august 1943 așa numita Echipă Specială „C”, în spatele frontului inamic, pe teritoriul Basarabiei și Transnistriei cu misiunea de a organiza rezidențe cu agenți în spatele trupelor sovietice, iar pe teritoriul Bucovinei, din ordinul Marelui Stat Major nr. 58000/1943 au fost organizate Batalioanele Fixe Regionale de luptători-partizani, în raport de nevoile operative ale armatei române, cu misiunea de a desfășura acțiuni contra ocupantului. Deci o astfel de organizare a apărării și securității teritoriului național, prin utilizarea unor rețele de rezistență nu era ceva nou pentru România, marelui Stat Major și Serviciului de informații revenindu-le misiunea de a organiza sau reactiva rețele de agenți luptători-partizani care să sprijine mișcarea de rezistență în teritoriul ocupat.

În cartea mea, Duplicitarii, ediția a doua 2014, p.192 am prezentat sintetic Planul de Mobilizare „IS Rovine – 70” care se referea la o concepție integrată despre apărarea României. „Planul specifica punctual măsurile pe care Ministerul Apărării Naţionale, Secţia Specială a CC al PCR, Ministerul de Interne (inclusiv Departamentul Securităţii Statului) şi Gărzile Patriotice urmau să le adopte în cazul unui război neprovocat, soldat cu ocuparea temporară a teritoriului României de către trupe inamice. În esenţă măsurile vizau ex-filtrarea rapidă a conducerii de partid şi de stat, dar şi evacuarea principalelor ministere. Inamicul nu era numit, dar măsurile lăsau să se înţeleagă faptul că direcţia posibilă de atac venea dinspre graniţa de Est. Deci ipoteza unei agresiuni făcea referire la o posibilă invazie a armatelor sovietice ca în situaţia din 1968 de la Praga. Evacuarea lui Nicolae Ceauşescu şi a principalilor săi colaboratori urma să se facă prin tunelul care lega clădirea Comitetului Central de clădirea Palatului Regal. În continuare, prin intermediul reţelei de canalizare a Bucureştiului, se preconiza ieşirea la suprafaţă în diferite puncte ale oraşului. În acele zone organele DSS pregătiseră din timp case conspirative pentru adăpostirea provizorie a conducerii statului, care ulterior putea să folosească rutele de salvare «Luceafărul», «Venus», «Saturn», «Soarele» pentru părăsirea Capitalei şi ajungerea la amplasamentele strategice ale Marelui Stat Major, de unde ar fi urmat să conducă lupta de rezistenţă. În plan se prevăzuseră şase maşini şi două elicoptere pentru deplasarea comandantului suprem şi a celorlalţi lideri ai partidului, la care se adăugau aproximativ 15 maşini şi patru elicoptere de luptă pentru protecţia personalităţilor respective. Pentru derutarea şi dezinformarea ianicului, planul prevedea o serie de detalii care ar fi permis îndreptarea atenţiei virtualului inamic spre rute de deplasare false şi spre convoaie-momeală de limuzine”.

O a treia problemă: Când se intra în alertă, apoi în dispozitiv și se puteau declanșa acțiunile de rezistență ale Rețelei „R” (ca parte a Planului de Mobilizare)? În mod logic doar în situația în care „patria era în pericol”, adică (independența, suveranitatea și integritatea națională) dar și „regimul politic” socialist, așa cum erau înscrise ca valori supreme în Constituția din 1965, care a rămas valabilă până în decembrie 1989 cu unele mici amendamente (a se vedea Legea nr. 1 din 28 martie 1974 privind modificarea Constituției Republicii Socialiste România). Din informațiile publice utilizate de istoriografie, este posibil ca acest lucru să se fi întâmplat în 22 decembrie ora 10:51, când Radioul și Televiziunea din România au prezentat conținutul Decretului Prezidențial cu privire la instituirea stării de necesitate pe întreg teritoriul țării. Toate unitățile MApN, MI și formațiunile Gărzilor Patriotice au fost puse în stare de alarmă. Comunicatul a fost reluat de încă trei ori în următorul interval de timp, ceea ce înseamnă că era un comunicat de maximă importanță pentru apărarea și securitatea națională.Tot atunci Ceaușescu hotărâse într-o ședință fulger a CPEx să nu se tragă în muncitori. Deci totul era pregătit pentru ca Securitatea, Armata și Miliția să conlucreze pentru a-l extrage pe Ceaușescu și ceilalți lideri al PCR și de a-i duce într-un loc sigur de unde puteau conduce operațiunile de pacificare, inclusiv intrarea în dialog, poate chiar și în tratative cu liderii revoluționarilor. În Balconul de la Timișoara existau destui care puteau să coaguleze un grup de reprezentare a doleanțelor revoluționarilor, căruia, de asemenea, i se puteau alătura și personalități de la București sau din alte orașe, poate chiar cu „ultimul pe listă Ion Iliescu”. Dar lucrul acesta nu s-a întâmplat pentru că șefii și comandanții din fruntea Securității și Armatei nu și-au onorat sarcinile din Planul de mobilizare, adică, mai neted spus, au trădat. „Trădare de sus și până jos” i-ar fi comunicat Elena Ceaușescu la telefon lui Nicu Ceaușescu de la Sibiu, în ultima lor convorbire, în jur de ora 11:00.

O altă întrebare la care trebuie răspuns: A fost legală activarea rețelelor de rezistență? Dacă este să avem în vedere cei 15 000 de „turiști-neturiști” prezenți în România și care și-au prelungit șederea până în octombrie 1990, precum și informațiile privind unele acțiuni revizioniste maghiare, cred că se poate răspunde afirmativ. Da! Activarea Rețelei „R”, foarte posibil în legătură cu Planul de Mobilizare în caz de război a fost legală. Prin consecință, luptătorii din aceste rețele de rezistență nu mai pot fi numiți teroriști, ci pur și simplu: „luptători în rezistență”. „Teroriști fanatici care trag din orice poziție” au fost numiți de Ion Iliescu, încă din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, odată cu apariția pe postul național de televiziune, atunci când la ora 14:20 a ținut primul discurs și a canalizat mânia maselor revoltate contra Securității, învinuind-o de lucruri pe care această instituție nu le-a făcut, atunci în decembrie 1989 . Cu acea ocazie a și lansat sintagma diversionistă „securiștii – teroriști”. Iar cei care au luat cuvântul după Ion Iliescu, adresându-se telespectatorilor, au dovedit că înțeleseseră foarte bine mesajul, pentru că făceau parte din același scenariu, repetând îndemnurile antisecuriste. Ca argument edificator, inepțiile debitate de Teodor Brateș, și nu numai, despre securiști și crimele făcute de aceștia la Sibiu.

Atunci cine sunt teroriștii? Teroriștii nu erau cei din rețelele de rezistență ci cei care luptau contra acestor rețele. Generalul Iulian Vlad nu-i comanda pe acești luptători din rezistență, motiv pentru care îi și divulgă, pentru că era în „echipa” adversă. Luptătorii din rezistență mai aveau și un alt obiectiv: să-i lichideze nu numai pe străinii care prin activitățile lor încălcau legea ci și pe colaboraționiștii români, adică pe acei români care l-au trădat pe Ceaușescu, comandantul suprem și au participat la lovitura de stat cu ajutorul străin. Generalul Iulian Vlad recunoaște în Memoriul din 20 martie 1990 că l-a trădat pe Ceaușescu . Prin urmare, este firesc să le spună celor care îl vânau că sunt teroriști. Iar în recentele Confesiuni pentru istorie Iulian Vlad recunoaște că au fost întreprinse mai multe tentative de asasinat asupra sa.

Și încă un argument: imediat după lovitura de stat și până la arestarea sa în 31 decembrie 1989, Iulian Vlad nu s-a dus la sediul DSS, acolo unde avea biroul, pentru a conduce „aparatul de securitate”, ci a stat mai întâi în sediul CC-ului, împreună cu generalul Gușă în noaptea de 22-23, apărat de revoluționari, majoritatea dintre ei informatori ai Securității după cum a demonstrat CNSAS, și apoi s-a mutat în sediul Marelui Stat Major alături de grupul pucist. Nu cumva se temea de judecata subordonaților săi pe care îi trădase? De exemplu, generalul-maior, Ioan Șerbănoiu, șeful Inspectoratului MI al județului Cluj a afirmat, chiar atunci în 22 decembrie, când a primit ordinul de a evita deschiderea focului asupra demonstranților și că armamentul trebuie depus la rastel și sigilat, că „generalul Vlad ne-a trădat”. Mai mulți foști ofițeri de securitate au comentat faptul că ordinul lui Vlad, ca personalul MI să nu opună rezistență armată, depunând armamentul la rastel și sigilându-l, a avut un efect total negativ. În primul rând a anulat orice posibilitate de a se apăra în sedii, iar în al doilea rând a creat derută și în rândul celor din rezistență. Nu puteai să te implici în lupta de rezistență fără arme. După cum se știe, în 42 de localități din Harghita și Covasna au fost atacate și incendiate sediile de Miliție și Securitate, iar mulți ofițeri și subofițeri uciși, corpurile lor fiind profanate. Prin urmare, generalul Șerbănoiu știa el prea bine ce spunea despre Iulian Vlad. Singurele grupuri militare înarmate erau cele care au sprijinit, începând cu 22 decembrie ora 12:00, noua opțiune strategică a celor care preluaseră puterea politică în România.

În opinia istoricului Constantin Corneanu, ar fi existat o rețea secretă de rezistență a PCR (Rețeaua internă „246”) aflată în subordinea și în susținerea logistică a DIA (Direcția de Informații a Armatei). Nu există nici un document care să dovedească așa ceva, istoricul bazându-și supozițiile pe o serie de cazuri reale în care au fost prinși și ulterior cercetați mai mulți indivizi suspecți de către Secția Parchetelor Militare. De asemenea, istoricul citat se bazează și pe o mărturisire a amiralului Ștefan Dinu făcută în cadrul unui interviu înregistrat, dar încă nepublicat. Cel mai edificator caz este cel al lui Sorin Botar, fostul șef de cabinet al prim-secretarului Ion Savu de la Alba. Acesta a fost arestat în noaptea de 24 decembrie 1989 de către o formațiune a Armatei, iar la anchetă a declarat că face parte  dintr-o rețea de rezistență care dispune de arme, legături și care cuprindea, pe lângă civili, ofițeri din Armată și Securitate. Sorin Botar a încercat să evadeze, declanșând un schimb de focuri în urma căruia a fost ucis. Per ansamblu, în perioada 22-31 decembrie 1989 formațiunile militare care au sprijinit noua conducere politică a României au reținut 532 de persoane suspecte, dintre care 516 români și 16 străini .

Nu există date oficiale din partea Parchetelor militare care să ne lămurească ce s-a întâmplat cu aceste persoane. O astfel de atitudine nu se poate explica decât numai în cazul în care s-a dat ordin. Cine a dat sau cine putea da un astfel de ordin? Evident, noua conducere politică a țării. Singurul care a avut curajul să abordeze această problemă delicată a evenimentelor din decembrie 1989 a fost generalul Victor Atanasie Stănculescu, care în dialogurile sale cu istoricul Alex Mihai Stoenescu a spus: „Fenomenul terorist a avut două componente. Componenta externă sovietică și componenta internă, a celor care au acționat ca oameni care, văzând că regimul a fost răsturnat, trebuiau să facă reacție la această acțiune” .

O altă problemă: când încetează acțiunile luptătorilor din rețeaua de rezistență? Posibil ca acest lucru să se fi întâmplat imediat ce s-a schimbat comandantul suprem, adică imediat după execuția Ceaușeștilor. Declarații în acest sens a făcut și dl Ion Iliescu, în sensul că acțiunile așa-zis „teroriste” s-ar fi împuținat simțitor după executarea Ceaușeștilor. Abia atunci „s-a căzut la pace”, respectiv comanda fiind trecută lui Ion Iliescu (cel cu „comunismul științific”, adică un fel de garant al continuării regimului – recunoscut atât de Moscova cât și de Washington), care a ordonat imediat încetarea oricăror acțiuni de rezistență. Eu intuiesc că acest lucru a avut la bază, negociere serioasă. Partea română s-a angajat să-și retragă luptătorii din rezistență, iar sovieticii și occidentalii să-i calmeze pe revizioniștii maghiari și să garanteze integritatea teritorială a statului român. Nu este exclus ca în negocieri să fi intrat și execuția imediată a lui Ceaușescu care îi știa cu exactitate pe cei ce au contribuit la lovitura de stat, adică pe trădători, din punctul lui de vedere, dar și pe cei ce se aflau în spatele lor (sovieticii și occidentalii).

Dar toate aceste aspecte se intuiesc pe baza derulării evenimentelor, adică a faptelor istorice și prin analogie cu alte momente din istoria și logica militară. Mai trebuie demonstrate documentar. Cred că indicii, doar indicii, în acest sens ne dă și procesul-verbal din 27 decembrie 1989 al întâlnirii dintre Ion Iliescu, Petre Roman și ambasadorul URSS la București, Evgheni Tiajelnikov. Tiajelnikov promite din partea lui Gorbaciov că Frontul Salvării Naționale se va bucura de același ajutor ca și până atunci: „ajutor economic, politic și militar”. Un alt document este nota CIA, declasificată și prezentată în 2005 pe postul de televiziune francez TV5 din care rezultă că Ion Iliescu a fost sprijinit de la început de guvernul american.

În concluzie: Declarația lui Iulian Vlad din 2 februarie 1990, corect percepută și interpretată în contex istoric, nu exclude toate evenimentele deja cunoscute, adică demonstrate de istoriografie până în prezent: prezența masivă a străinilor („turiștii-neturiști”) pe teritoriul României, folosiți ca factor de presiune și de diversiune asupra regimului Ceaușescu; sprijinul Moscovei și al Washingtonului în răsturnarea lui Ceaușescu și susținerea grupului pucist condus de Ion Iliescu; existența unui grup de puciști pro-sovietici cu Iliescu și Brucan în frunte care a avut sprijinul conducerii Securității să preia puterea și să se mențină la putere; evitarea unui război civil din partea Securității lui Iulian Vlad prin faptul că nu s-a implicat în represiune; dar și trădarea lui Vlad și a conducerii Securității, în sensul că a sprijinit grupul pucist; existența unei rețele de rezistență care a fost activată (mobilizată) legal de Ceaușescu; arestarea unor grupuri de securiști („lotul Timișoara”, ofițerii din Direcția a V-a, lucrătorii de securitate de la Sibiu, dar și cei de la Securitatea Municipiului București) pentru a fi „protejați” și a li se atrage atenția asupra discreției în legătură cu prezența și implicarea străinilor, adică „omerta în schimbul libertății” și a continuării carierei profesionale în noile structuri de informații.  Diversiunea cu „teroriștii-securiști” de după 22 decembrie 1989 a fost întreținută de forțe străine special antrenate din două motive: să întărească convingerea populației că luptă contra Securității, așa cum declarase Ion Iliescu, în realitate pentru ca grupul pucist să se consolideze la conducerea statului, iar în al doilea rând pentru a avea motiv de execuție a soților Ceaușescu, cei care dăduseră ordin „să se tragă în demonstranți”. Acest ultim aspect reprezintă o diversiune pentru că documentele utilizate de istoriografie demonstrează că la ședința CPEx, din 22 decembrie 1989, ora 10:00, Ceaușescu dăduse ordin ca să nu se tragă în muncitori, membrii acestui for suprem de decizie politică hotărând să se continue lupta, adică să se pună în aplicare Planul de mobilizare. Iar, Iulian Vlad, șeful Securității a perceput și interpretat că șeful statului dacă a dat ordin să nu se tragă, înseamnă că armamentul putea fi depus la rastel, ceea ce este cu totul altceva. Deci, generalul Șerbănoiu era îndreptățit să-l suspecteze pe Vlad că face alte jocuri. La fel a procedat și generalul Victor Atanase Stănculescu, prin ordinul dat ca unitățile militare să se reîntoarcă în cazărmi.

Iulian Vlad, ultimul șef al Securității devine un personaj hazliu ca să nu spun ridicol, pentru că și-a pierdut complet credibilitatea. În toate declarațiile pe care le-a dat în anchete, în fața organelor de procuratură și justiție militară ori la Comisia senatorială pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989 susține că nu știe nimic despre implicarea străinilor, iar în Confesiunile pentru istorie, deci după ce a citit în cărțile și studiile serioase de istorie bazate pe cercetări aprofundate, recunoaște prezența străinilor și, chiar mai mult, că soarta lui a fost hotărâtă de KGB. Dacă ar fi recunoscut în Confesiuni… că asupra lui s-au făcut presiuni din partea procurorilor și judecătorilor militari să nu sufle un cuvânt despre implicarea străinilor (sovieticilor) în evenimentele din decembrie 1989 și ar fi oferit câteva detalii convingătoare, atunci ar fi rămas credibil și s-ar fi justificat dorința lui ca aceste confesiuni să fie publicate după moartea sa. Dar n-a făcut-o și nici Aurel Rogojan nu l-a consiliat în această direcție.

Ne vine greu s-o spunem, dar acesta este adevărul istoric, care îi va întrista probabil pe mulți. Cel mai dureros aspect ce rezultă din Declarația generalului Iulian Vlad din 2 februarie 1990 este faptul că ultimul șef al DSS apare în postura de autentic delator, trădându-și propria instituție pe care o acuză pe nedrept de terorism. Astfel înțelesese el să promoveze, probabil din oportunism, teza diversionistă a lui Ion Iliescu despre „teroriștii-securiști”. Înțelegem abia acum, de ce în Confesiuni pentru istorie…, Iulian Vlad și Aurel Rogojan au evitat cu grijă orice referire sau aluzie la acel document, pentru că orice fel de abordare i-ar fi pus într-o situație total neconvenabilă, și anume, de a recunoaște că șeful DSS și-a trădat instituția pe care a condus-o și mai ales pe mulți dintre  proprii lui subordonați.

Că Iulian Vlad a încercat în timpul evenimentelor din decembrie 1989 să facă pe șiretul și să joace rolul de duplicitar față de „revoluționarii de profesie”, adică față de grupul pucist, acuzație care i-a fost adusă direct, de către Silviu Brucan în fața celor ce preluaseră puterea, este o cu totul altă problemă care poate fi analizată separat. Protestatarii din stradă au tot dreptul să fie nemulțumiți pentru că li s-a „furat revoluția”. Ei habar nu aveau de acțiunile desfășurate pe frontul secret. Ei doar au sângerat. Este o faptă eroică pentru care merită respectul concetățenilor de acum și dintotdeauna. Dar au intuit impecabil că s-au confruntat cu niște criminali și trădători sângeroși. Oare nu acesta este mesajul cântecului revoluționarilor din Piața Universității: Mai bine haimana decât trădător?!

Cu respect pentru toți românii încă doritori să afle adevărurile ascunse ale evenimentelor din decembrie 1989.

Șelimbăr, 7 februarie 2018