Să se facă dreptate, ca să nu piară lumea (Hegel)

Țin să precizez de la bun început că nu îl cunosc pe nici unul dintre condamnații în dosarul Ferma Băneasa. Nici pe ei, nici pe procurorii, nici pe judecătorii, nici pe avocații implicați în acest lung proces. Nu am o pregătire juridică, nu am avut acces la dosarele cauzei, prin urmare nu am calitatea să dezbat vinovăția sau nevinovăția condamnaților. Pot doar să spun că justiția care se face la ordin (indiferent de unde ar veni ordinul) și nu ascultând de propria conștiință și judecată (în sensul de rațiune care evaluează critic probele) nu se mai poate numi justiție.

Țin să relatez un episod care, dacă suntem oameni cu mintea la cap și (ca să nu invoc cuvinte mari precum „patrioți” sau „cu dragoste de țară”) cu un minim și obligatoriu simț de conservare și de responsabilitate pentru urmași (spuneți-le cum vreți: descendenții noștri, progeniturile noastre) ar trebui nu doar să ne pună pe gânduri, ci de-a dreptul să ne cutremure: Am participat recent la o discuție cu investitori europeni de prim rang (dintre cei îndeobște numiți „strategici”, care au adică puterea să schimbe lucrurile prin simpla lor prezență în economia românească). Ei bine, mi-au comunicat fără ocolișuri că România a ieșit din planurile lor de expansiune pentru mulți ani de aici înainte. Motivul? Oamenii aceia puternici și bine ancorați în realitate erau siderați și îngroziți de schimbarea unei achitări date de Curtea de Apel, în dosarul Ferma Băneasa, cu mulți ani de pușcărie deciși la ICCJ fără sa apară nici o dovadă nouă și concludentă. De asemenea, mi-au spus acei oameni puternici, lucizi și necruțători, că nu pot concepe condamnarea unui avocat pentru simpla exercitare a profesiei sale. Rușinat (și pe bună dreptate!), nu am avut nici un argument ca să îi contrazic.

Repercusiunile acestei monstruozități juridice echivalează cu subminarea economiei naționale sau, dacă preferați, cu o crimă de lezmajestate comisă împotriva poporului român.

Când politicul se ridică (sau este ridicat) la un rang nepermis, deasupra avocatului și a judecătorului, adică deasupra justiției, înseamnă ca s-a renunțat la orice principiu sănătos de viață.

În aceste zile, în Romania s-au văzut multe semne de solidaritate cu profesia de avocat, iar această solidaritate e binevenită și necesară. Ne ajută pe toți să conștientizăm că numai fiind solidari putem să ne opunem la timp distrugerii dreptății și putem impune schimbările atât de necesare în țara noastră.

Avem nevoie de o instituție a răspunderii magistratului viabilă și aplicată, care să nu mai permită interferențele politice și reglementările ce pot fi speculate după bunul plac. De asemenea, avem nevoie de clarificarea rolului și statutului avocatului în apărarea clientului. În ultimă instanță, avem nevoie de un stat responsabil și drept care să apere națiunea română, impunând ca prim pas respectul între noi.

Statul de drept trebuie să vizeze în primul rând respectarea drepturilor fundamentale ale omului, astfel încât în România să nu se mai moară cu dreptatea în mână!

Și încă un gând, de final, parafrazându-l pe Kahlil Gibran: Poți arunca toate instrumentele muzicale în foc, dar nu poți opri ciocârlia să cânte.