Stabilitatea strategică a secolului XXI

Foto: Media

Relația strategică SUA-Rusia nu mai reprezintă pilonul de stabilitate strategică globală. Iar relațiile chino-americane nu sunt la fel de dominante în ceea ce privește restul lumii cum au fost relațiile SUA-URSS în timpul Războiului Rece. Pentru secolul XXI, metodele din secolul trecut privind soluționarea problemei stabilității strategice, cum ar fi controlul armelor, sunt insuficiente.

Pe măsură ce lumea se confruntă cu o slăbire vizibilă a ordinii globale – completată cu rivalitatea dintre puterile majore, instabilitatea regională și inovația tehnologică – stabilitatea strategică de la sfârșitul Războiului Rece este pusă la îndoială.

Discuția reînnoită privind stabilitatea strategică este prea adesea axată pe relațiile dintre Statele Unite și Rusia și conduce la solicitări pentru actualizarea controlului înarmării. Soluțiile care erau valabile pentru controlul înarmării în secolul XX, sunt depășite în prezent.

Această analiză prezintă modul în care s-au schimbat semnificația și caracteristicile esențiale ale stabilității strategice de la epoca bipolară, setul de instrumente care există astăzi pentru gestionarea stabilității strategice și politicile care ar trebui să fie adoptate de puterile în cauză.

Stabilitatea strategică

Noțiunea de stabilitate strategică a apărut pentru prima dată în 1962, în timpul Războiului Rece, când Criza rachetelor din Cuba a adus Statele Unite și Uniunea Sovietică la un pas de un conflict  nuclear total. Atunci, stabilitatea strategică a însemnat în esență absența stimulilor pentru oricare dintre cele două superputeri rivale să inițieze prima lovitură cu arme nucleare. Stabilitatea impunea fiecăruia dintre cele două puteri să aibă o capacitate credibilă care ar fi făcut ca puterea care iniția prima atacul nuclear să primească un răspuns care făcea inutilă prima lovitură.

Distrugerea asigurată în mod reciproc  însemna că țara care iniția primul atac nuclear ar fi fost distrusă de atacul nuclear cu care ar fi răspuns adversarul în decurs de câteva minute după ce a fost lovit. Pentru a se asigura că distrugerea ar fi reciprocă, atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică au convenit să pună limite severe asupra apărării strategice prin încheierea Tratatului rachetelor anti-balistice, în 1972.

În acest fel, ambii adversari din Războiul Rece au fost suficient de descurajați să se gândească serios la atacarea reciprocă. Stabilitatea a fost susținută de paritatea cantitativă privind arsenalele nucleare strategice, pe care Uniunea Sovietică le-a atins până la sfârșitul anilor 1960. Resursele militare convenționale au fost mai puțin simetrice din motive geografice și geopolitice, însă înțelegerea dominantă pentru ambele părți a fost că un „război major” între statele semnatare ale Pactului de la Varșovia și statele membre NATO nu ar fi rămas convențional pentru mai mult de câteva ore și că un război nuclear, început, putea escalada la nivel strategic și putea deveni global. Doctrina militară sovietică a respins în mod categoric noțiunea de război nuclear limitat la Europa, care ar fi lăsat Statele Unite nevătămate.

Deoarece ambele părți au convenit că un război nuclear total ar distruge probabil lumea și, prin urmare, nu putea fi „câștigat” în nici un sens semnificativ, acest lucru a redus drastic posibilitatea unui război convențional direct între NATO și Pactul de la Varșovia. Situația în Europa, unde s-au concentrat majoritatea forțelor din cele două blocuri rivale, a fost, prin urmare, statică și, în principiu, stabilă.

De-a lungul întregii perioade a Războiului Rece, războaiele reale („fierbinți”) s-au desfășurat în afara teatrului central de confruntare, de regulă prin intermediari – în Orientul Mijlociu sau Africa de Sud sau doar cu unul din cele două superputeri implicate direct – în Coreea, Vietnam sau Afganistan.

Cursa înarmărilor în continuă spirală a fost extrem de destabilizatoare. Rachetele nucleare cu rază medie de acțiune au creat riscuri începând din 1983, continuând cu perspectiva de a folosi arme în spațiu – așa-numitul Război al Stelelor (Strategiei de Apărare a Președintelui SUA Ronald Reagan – SDI).

Astfel, negocierile între SUA și URSS privind controlul armelor nucleare au început la sfârșitul anilor 1960, iar acordurile pe care le-au produs au creat un grad de reasigurare reciprocă.

Caracteristicile stabilității strategice din perioada Războiului Rece:

• un sistem global bipolar cu doar doi adversari majori;
• așteptări reciproce că orice război între cele două superputeri va deveni război nuclear și va afecta stabilitatea strategică;
• siguranța că perspectiva unor distrugeri reciproce ar împiedica ambele părți să se atace reciproc;
• teamă constantă că adversarul va găsi o cale de a ieși din pactul de sinucidere reciprocă;
• controlul bilateral al armelor ca metodă de limitare a cursei înarmărilor și a negocierilor privind controlul armamentului și ca modalitate pentru cele două puteri antagonice de a se adapta la status quo-ul strategic.

Nu există nicio îndoială că, în decursul celor patru decenii ale Războiului Rece descurajarea nucleară a jucat un rol major în stabilitatea strategică. Dar, secolul XXI are un peisaj strategic foarte diferit și un set complet diferit de provocări care necesită modalități complet noi de asigurare a stabilității strategice.

Sfârșitul Războiului Rece a inaugurat timp de peste un sfert de secol dominarea globală a SUA. Relațiile dintre Statele Unite și cele câteva mari puteri, Rusia fiind printre ele, au fost amiabile. Pax America, în sensul păcii între toate puterile majore, a devenit o realitate. Cu toate acestea,  dominanța nu a dus, în cele din urmă, la un sistem global stabil, în care să se găsească toți actorii importanți. Interludiul amiabil s-a încheiat la mijlocul anilor 2010, iar rivalitatea marilor puteri a revenit. Astfel, stabilitatea strategică a devenit din nou o problemă.

Schimbarea peisajului strategic

Peisajul strategic global s-a schimbat substanțial. În loc de bipolaritatea rigidă a Războiului Rece și de unipolaritatea Pax America, există câțiva jucători independenți.

Statele Unite, deși nu mai sunt la fel de dominante ca în perioada anilor 1990, rămân cea mai mare putere. De asemenea, rămâne  NATO – din care fac parte alte două puteri nucleare, Marea Britanie și Franța. SUA se confruntă cu o provocare globală din partea Chinei și se află într-o confruntare cu Rusia. În schimb, China și Rusia, desemnate oficial de Statele Unite drept rivali și adversari, se descriu reciproc ca parteneri strategici. India, o putere globală emergentă, este prietenă cu Rusia și SUA, dar se teme de China. Prin urmare, există patru mari jucători înarmați nuclear, în rândul cărora relațiile sunt complicate.

La nivel regional, există o serie de puteri care au dezvoltat și desfășurat arme nucleare: Israel, Pakistan și Coreea de Nord. În timp ce arsenalul nuclear israelian este considerat pe scară largă o armă de ultimă instanță pentru descurajarea adversarilor din regiune, sistemele nucleare ale Pakistanului sunt îndreptate împotriva Indiei, iar Coreea de Nord a a dezvoltat arme nucleare pentru a obține o descurajare brută a Statelor Unite.

Fiecare dintre cele trei țări este în mod voit independentă, în ciuda relațiilor de lungă durată dintre Israel și Statele Unite; a relațiile strânse, dar îngrijorătoare ale Pakistanului cu Washingtonul și cvasi-alianța acestuia cu Beijingul; legăturile formale ale Coreei de Nord cu China. În esență, toate cele trei state deținătoare de arme nucleare sunt jucători independenți.

Multipolaritatea nucleară

În ciuda Tratatului de neproliferare a armelor nucleare semnat în 1968, proliferarea nucleară s-a produs, nu la nivel de zeci de state, ci la existența unui club nuclear: India, Pakistan și Coreea de Nord. Multipolaritatea nucleară a devenit un fapt și procesul este în desfășurare.

În fapt, aproape orice țară cu anumite resurse și o conducere puternică poate obține statut nuclear dacă este pregătită să suporte costul ostracizării și, eventual, loviturile militare împotriva ei.

Războiul american din Irak, operațiunea NATO din Libia și intervenția Rusiei în Ucraina au demonstrat vulnerabilitatea regimurilor la intervenția din exterior.

Pe de altă parte, după cum a demonstrat Coreea de Nord, armele nucleare capabile să ajungă în Statele Unite sau să lovească aliații săi apropiați ar putea fi singura garanție credibilă a imunității pentru regimul care le-a dezvoltat. Iranul, o putere regională, a fost de acord prin pactul nuclear încheiat în 2015 să renunțe la dezvoltarea  programului său nuclear militar în schimbul reintegrării sale în economia globală , dar dacă acordul va cădea, nu există nimic care să împiedice achiziționarea de arme nucleare.

Statele nu sunt singurii potențiali utilizatori de arme nucleare. Începând cu 11 septembrie 2001, posibilitatea actorilor nestatali de a avea acces la arme nucleare a fost un motiv constant de îngrijorare în rândul oficialilor din domeniul securității. În ceea ce privește stabilitatea strategică, există temeri legate de un ”atac mascat”, în care un grup terorist provoacă intenționat un conflict între marile puteri. În atmosfera lipsei de încredere aproape totală, de exemplu, între Statele Unite și Rusia, dovedirea adevărului va fi mai dificilă decât oricând.

Cyber ​​armele

Dezvoltarea tehnologiei, apariția armelor strategice non-nucleare, progresul tehnologiei cibernetice, apariția inteligenței artificiale și potențiala apariție a armelor spațiale au impact asupra stabilității strategice în secolul XXI.

O combinație de sisteme bazate pe aceste tipuri de tehnologie și arme nucleare ar putea destabiliza mediul strategic. Sistemele nenucleare foarte precise, cu o acoperire globală, permit puterilor militare avansate să efectueze atacuri strategice cu muniții convenționale, iar sistemele nucleare și nenucleare sunt, de asemenea, strâns legate între ele.

De asemenea, atacurile cibernetice pot afecta capacitatea de descurajare a inamicului înaintea unei lovituri nucleare. Cyber ​​armele pot atinge obiective care până acum ar fi putut fi obținute numai prin utilizarea de arme nucleare, cum ar fi oprirea rețelelor electrice în orașele mari sau paralizarea infrastructurii din întreaga țară. Dificultatea de a atribui sursa unor astfel de atacuri și incertitudinea legată de represalii face ca stabilitatea strategică să fie mai dificil de realizat.

Noile caracteristici privind stabilitatea strategică în secolul XXI:

• multipolaritatea nucleară și fragmentarea stabilității strategice globale;
• renașterea rivalității strategice între cele patru mari puteri militare ale lumii (SUA, Rusia, China, India);
• rolul sporit al puterilor regionale (inclusiv al Coreei de Nord);
• potențialul terorismului nuclear și ”atacurile mascate”;
• apariția unor sisteme strategice nenucleare capabile să îndeplinească sarcinile atribuite anterior armelor nucleare;
• apropierea strânsă dintre sistemele nucleare și nenucleare, care face dificilă sau imposibilă distincția între ele;
• apariția unor tehnologii avansate, precum cyber armele, care pot fi utilizate în combinație cu arme nucleare sau independent de acestea.

În plus, controlul armelor din perspectiva SUA-Rusia este în dificultate ca rezultat al deteriorării grave a relațiilor dintre Moscova și Washington. În 2002, Statele Unite s-au retras din Tratatul privind rachetele anti-balistice (ABM), încheiat 1972 – pe care Rusia l-a considerat întotdeauna drept piatră de temelie a stabilității strategice -, și s-a angajat într-un program de apărare antirachetă menit să-i protejeze teritoriul și aliații cheie. Chiar dacă este puțin probabil ca acest program să erodeze capacitatea de descurajare a Rusiei în viitorul apropiat, potențialul său pe termen lung rămâne o preocupare pentru planificatorii strategici de la Kremlin.

Un alt tratat american-sovietic cu o presupusă durată nelimitată, Tratatul privind forțele nucleare intermediare (INF), încheiat în 1987, pare să fie dezactivat după ce președintele american Donald Trump a declarat că țara sa intenționează să se retragă din tratat pe fondul afirmațiilor reciproce privind încălcarea acestuia.

De asemenea, un alt tratat încheiat într SUA și Rusia, numit Noul START  (New START),  urmează să expire în 2021, cu excepția cazului în care este prelungit pentru încă cinci ani. Chiar dacă Noul START poate fi salvat, controlul tradițional al armelor nucleare este puțin probabil să joace același rol central pe care l-a avut în secolul XX.

Deși Washingtonul și Moscova încă controlează aproximativ 90% din armele nucleare ale lumii, din motive politice, în viitorul apropiat, niciun nou acord privind armele nucleare nu va fi ratificat de Senatul SUA, chiar dacă va fi negociat de Administrația Trump.

Relația SUA – China

Relația dintre SUA și China, care este importantă pentru viitorul ordinii mondiale, nu a avut niciodată un tratat privind controlul înarmării. Beijingul a respins noțiunea de supunere a arsenalului său nuclear relativ modest la limitele tratatelor negociate de Washington și această poziție este puțin probabil să se schimbe. Mai mult, relațiile chino-americane nu sunt la fel de dominante în mediul global cum erau relațiile SUA-URSS în timpul Războiului Rece.

Mediul strategic a devenit foarte fragmentat datorită creșterii numărului de jucători regionali și locali cu arsenale nucleare considerabile. Aceste țări nu sunt controlate de Washington sau Beijing și ar acționa pe cont propriu.

Apariția tehnologiilor avansate depășesc sfera mijloacelor tradiționale de control – care se rezumă la controlul cantitativ – limitările fiind dificile sau imposibile. Atacurile cibernetice care pot paraliza sistemele vitale ale unei țări sunt dificil de atribuit cu certitudine.

Nu toate moștenirile Războiului Rece sunt totuși inoperabile. Spre deosebire de acordurile de control al armelor, diferitele măsuri de consolidare a încrederii și mecanismele de prevenire a conflictelor au șanse mai mari de a fi adoptate pentru nevoile secolului XXI.

Comunicare pentru a se evita incidentele

În noul mediu al provocărilor tehnologice ar trebui să se acorde o primă atenție relației din ce mai contradictorii dintre Statele Unite și China și confruntării deschise între Statele Unite și Rusia. În acest din urmă caz comunicarea în timp real între comandanții militari, șefii securității și liderii politici, precum și protocoalele convenite pentru prevenirea dezacordurilor și escaladării sunt imperios necesare pentru a evita interpretarea greșită și pentru a se asigura că incidentele periculoase nu vor escalada și duce la ciocniri serioase.

Spre deosebire de Războiul Rece, incidentele, mai degrabă decât atacurile surpriză premeditate, reprezintă principalul pericol al erei actuale.  În Siria, această metodă de evitare a conflictelor funcționează deja între Statele Unite și Rusia. Mai multe lucruri ar trebui urmate, inclusiv între Rusia și NATO.

Pentru a evita o percepție greșită a strategiei, liderii și înalții oficiali ai tuturor puterilor militare majore trebuie să țină legătura între ei și să aibă o înțelegere clară a obiectivelor, strategiilor și tacticii țării respective. Acest lucru este dificil, în special între Moscova și Washington, din cauza distrugerii încrederii reciproce, dar este crucial pentru evitarea escaladării conflictelor.

Încrederea poate să nu fie un obiectiv realist, dar un nivel de încredere reciprocă ar putea exista, întrucât este necesară. Comunicarea dintre șefii militari ar trebui completată printr-un dialog regulat, la care să participe șefii consiliilor de securitate națională și directorii de informații. Un dialog pe mai multe niveluri privind stabilitatea strategică ar fi stabilizant în sine. Există încă loc pentru ruși și americani să discute despre problemele regionale privind stabilitatea nucleară, în special în ceea ce privește Coreea de Nord și Iranul.