1 februarie – Zi de neuitat în istoria culturii românilor

Ziua de 1 februarie va rămâne de neuitat în istoria neamului nostru prin faptul că ea ne-a dăruit o nouă stea care s-a ridicat spre a străluci deasupra pământului Daciei străvechi, pe locurile unde cândva a domnit regele burilor Cotiso, de numele căruia se leagă cosonii de aur care au fost găsiți în urma cercetărilor arheologice. Regatul dacic desprins din marele Imperiu al regelui Burebista, având capitala la Buridava, se întindea până la Dunăre, astfel că, pe timpul iernii, dacii treceau fluviul pe gheață și dădeau atacuri castrelor romane din provincia Moesia, Bulgaria din zilele noastre. Legendele spun că regele Cotiso s-a amestecat în conflictele interne de la Roma susținându-l pe senatorul Brutus, implicat în asasinarea lui Cezar, care l-a plătit cu acei cosoni. Dându-și seama că ucigașul nu are șanse, Cotiso a schimbat tabăra și a trecut de partea lui Octavian Augustus, pe care îl susține și împotriva rivalului său Marc Antonius, amantul Cleopatrei. Mulțumit de alianța făcută, primul împărat al Romei îi promite fata de soție iar, la rândul său, urma să ia de nevastă o fiică a regelui dac (după Viețile Cezarilor, de Suetonios). Nu se știe dacă s-a finalizat vreunul din aceste mariaje dar, potrivit datelor ajunse până la noi, deși împărțiți în mai multe regate, dacii reprezentau o forță de temut în Europa și se bucurau de respect în Roma imperială.

Într-o astfel de regiune bogată în legende a luat viață cel care a fost un mare pamfletar, dramaturg, nuvelist, poet, scriitor și publicist, Ion Luca Caragiale, care s-a născut la 1 februarie 1852 în localitatea Haimanale de lângă Ploiești în familia lui Luca Ștefan Caragiale și a Ecaterinei Chiriac Karaboas, aromâni după spusele unora, deci tot urmași ai vechilor daci.

Se spune că încă de mic viitorul scriitor era un copil pus pe șotii. Fura, ca și Creangă, fructe din grădinile oamenilor și făcea tot felul de năzdrăvănii. Urmează școala primară la biserica Sf. Gheorghe din Ploiești sub îndrumarea parohului Marinache, pe care o continuă la Școala Domnească având ca învățător pe Bazil Drăgoșescu, apoi cursurile Gimnaziului Sfinții Petru și Pavel, pe care le va absolvi, la București.

Pasiunea pentru dramaturgie o va deprinde de la unchiul său Iorgu Caragiale, care avea o trupă de teatru în București, când îl va cunoaște și pe Eminescu, angajat ca sufleor și copist. Poate sub influența marelui geniu va începe să scrie poezii, iar pentru a performa ca actor urmează cursurile Conservatorului de artă Dramatică din București, la clasa de mimică și declamație, sub îndrumarea altui unchi, Costache Caragiali. După doi ani întrerupe școala pentru a se dedica familiei. Se angajează copist la Tribunalul Prahova, iar după un an revine la vechea pasiune primind postul de sufleor și copist la Teatrul Național București la propunerea lui Mihail Pascaly, actor, regizor și director de teatru.

Nu se știe câtă influență a avut asupra tânărului Caragiale marele geniu al poeziei românești pentru că în această perioadă (1873-1875), a publicat versuri și proză în revista „Ghimpele”, folosind pseudonimul Car și Policar, cât și în ziarul „Telegraful”. În mai-iunie 1877 a editat revista de umor „Claponul”, în format de buzunar și se înscrie în cenaclul Junimea în a cărui revistă, „Convorbiri literare” își publică cele mai frumoase piese de teatru. După doi ani, la Teatrul Național din București are loc premiera comediei O noapte furtunoasă, scrisă în 1878. Tot atunci scoate un Calendar al Claponului și este redactor alături de Eminescu și Slavici la ziarul „Timpul”. An după an scrie alt comedii care se vor pune pe scenă la Teatrul Național din București, cele mai semnificative fiind Conul Leonida față cu Reacțiunea, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului, etc. Fiindu-i apreciate meritele, în 1888 primește postul de director al teatrelor. În 1890 are loc premiera dramei Năpasta la Naționalul bucureștean, iar în 1891 scoate volumele Teatru și Năpasta, primul cu o prefață de Titu Maiorescu. Acestea vor fi respinse de la Premiul Academiei pe motiv de imoralitate, fapt care îl va determina să intre în conflict cu junimiștii, pe care îi ironizează în conferința Gâște și găști, care a avut loc la Ateneul Român, timp în care scoate nuvelele O făclie de Paște, Om cu noroc, Păcat, etc. La 15 martie 1896 susține la Buzău conferința Prostie iar peste doi ani, unul din renumitele sale Momente în Ateneul Român.

După moartea bunului său prieten și colaborator, Caragiale a scris articolul În Nirvana în care, între altele afirma:

Acest Eminescu a suferit de multe ori, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările. … Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana – așa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.

În 1893 scoate prima serie a „Moftului român” împreună cu Bacalbașa, iar în 1896 „Epoca literară” cu Șt. O. Iosif și publică volumul Schițe ușoare.

Dar, după cum știm că este firea omului și adevăratele valori nu sunt recunoscute, pentru I.L. Caragiale încep și eșecurile, iar asta după ce a publicat mari opere literare, iar piesele sale erau adulate de publicul bucureștean. Primarul Iașului îi refuză postul de director al Teatrului Național din Iași, Hașdeu și D. A. Sturdza îi refuză pe rând premierea, iar o parte din foștii colegi de la Junimea continuă să-l critice. Între ei se distinge Al. Macedonski, cel care l-a criticat aspru și pe Eminescu. Acuzat de un scriitoraș de rând, pe nume C. Al. Ionescu, care semnează cu pseudonimul Caion în „Revista literară”, învinuindu-l  că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului maghiar Istvan Kemeny, Caragiale înlătură acuzele și câștigă procesul, dar Macedonski, în ura lui pentru adevăratele valori, continuă să-l susțină pe acel farsor care îi va aduce noi acuze.

Scârbit de atitudinea propriilor confrați și de lipsa de apreciere din partea acestora, în februarie 1903 Caragiale pleacă din țară și se stabilește la Cluj, care era sub ocupație habsburgică, fiind găzduit de protopopul Elie Dăianu, iar după un an se stabilește la Berlin, unde a publicat între altele cunoscutul pamflet 1907-din primăvară până-n toamnă (în revista „Die Zeit”). La clubul muncitorilor din Cluj a ținut o conferință despre Prostie și inteligență, cu aluzie la Titu Maiorescu pe care îl consideră complice la intrigile acuzatorilor săi, căruia îi impută și falsificarea unor scrieri ale lui Eminescu. Se va împăca cu acesta după ce se stabilește la Berlin.

Într-o încercare de reabilitare a imaginii, Emil Gârleanu, noul Președinte al Societății Scriitorilor din România, îl invită la București pentru aniversarea a 60 ani de viață. Era însă prea târziu , răul a fost deja făcut, fapt care îl va face să refuze invitația. Mai mult, Caragiale refuză și propunerea unei subscripții publice prin care să i se acorde un ajutor financiar, cu toată că avea o situație precară, se spune că ultimii ani a trăit în sărăcie. Teatrul Național din București și Principesa Maria au organizat un festival de comedie în cinstea lui, la care refuză să ia parte. În schimb, va merge la Blaj, unde a luat parte la serbările naționale organizate în anul 1911 de societatea Astra la jubileul celor 50 ani de aniversare socotită, drept cea mai impunătoare manifestație românească, din Transilvania, de la 1848 și până atunci. În afara celor peste 40.000 de români, au luat parte personalități de marcă între care Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Octavian Codru Tăslăuanu, Andrei Bârseanu, Horia Petre Petrescu, Sextil Pușcariu, Jan Urban Jarnik, N. Iorga, G. Coșbuc, Octavian Goga, Șt.O. Iosif, Victor Eftimiu, dar și Aurel Vlaicu, care a făcut un zbor demonstrativ care l-a impresionat pe Caragiale care, după spusele lui V. Eftimiu, a plâns.

Marele dramaturg și scriitor a încetat subit din viață la scurt timp după ce a împlinit 60 de ani (9 iunie 1912) în locuința sa din Berlin, în urma unui infarct. De altfel era suferind de ceva vreme de arterioscleroză. Rămășițele pământești au fost expuse în capela cimitirului protestant Erster Schoneberger Friedhof, iar pe 14 iunie depuse în cavoul familie în prezența lui Vlahuță, Delavrancea și Dobrogeanu Gherea. Pe 18 noiembrie, din inițiativa ministrului de interne Take Ionescu și a prietenului scriitorului, Alexandru Davila, acum director al teatrului Național, sicriul este adus la București și înmormântat pe 22 noiembrie cu onoruri militare la cimitirul Belu, după ce cortegiul a făcut un ocol prin fața Teatrului Național, fiind omagiat de mii de bucureșteni care au însoțit trupul neînsuflețit a marelui lor dramaturg care le-a adus zâmbetul pe buze cu piesele sale nemuritoare. Au fost de față Vlahuță, Sadoveanu, Emil Gârleanu, Delavrancea, Corneliu Moldovan, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Densușianu, Cocea, Sandu Aldea și alte personalități ale culturii române. Pe piatra de mormânt a scriitorului s-a montat un medalion sculptat de Ion Georgescu pe care s-a scris: Fii, să cultivați poporul! Că un pom fără rădăcini nu poate trăi.

Așadar, în toamna anului 1912, din iniţiativa ministrului de interne Take Ionescu şi a lui Alexandru Davilla, prietenul scriitorului şi, la acel moment, director al Teatrului Naţional, trupul său va fi adus în ţară şi va fi înhumat, la 22 noiembrie, cu onoruri militare, la cimitirul Bellu.

În afară de capodoperele sale în domeniul dramaturgiei, I. L. Caragiale a fost un nuvelist de marcă. El a scris lucrări de o valoare literară deosebită care se remarcă prin spiritul de observație psihologică pe care îl au. Totodată a tradus lucrări a unor mari autori cum au fost Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Mark Twain și alții.

Străduindu-se să aibă din ce trăi, scriitorul a deschis berării care aveau atât rolul de afaceri, cât și acela de loc de întâlnire cu colegii de breaslă, ziariști, scriitori sau artiști. O vreme a deținut berăria Gambrinus, pe Calea Victoriei, mutată apoi la parterul Hotelului Cișmigiu, apoi berăria Mihalcea și Caragiale pe strada Gabroveni, iar altă berărie în Buzău.

La înmormântarea sa au luat cuvântul mai muți oameni de cultură. Între ei a fost și Delavrancea care, între altele, a spus: Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.

La fel ca multe alte valori a istoriei și culturii noastre, I. L. Caragiale a fost victima antiromânismului românesc, un balaur perfid care înghite fără milă tot ce are mai frumos și mai bun nația noastră. El sălășluiește în inima omului, fiind adus de șarpe prin fructul oprit. Poate fi distrus doar cu puterea iubirii ce vine din scânteia pusă de Dumnezeu când a suflat Duhul Său cel Sfânt în trupul făcut din țărână, scânteie care se repetă la conceperea fiecărui om. Așa se explică cum la unii oameni predomină dragostea, bunătatea și smerenia, pe când alții sunt mereu mânioși, măcinați de invidie și de ură. În timp ce unii fac fapte bune, îi respectă pe cei din jurul lor și își dedică viața colectivității din care fac parte, alții sunt puși în orice clipă să facă rău celor din jur, și mai ales celor care îndrăznesc să se ridice deasupra lor, sau primesc mai multe laude decât ei. Oare nu așa a făcut și Cain, care s-a mâniat că jertfa adusă lui Dumnezeu de fratele său Abel a fost mai bine primită decât a lui? Atunci imediat a răbufnit în el invidia care a stins scânteia iubirii, care abia mai licărea în sufletul ros de păcate al lui Cain.

Iar de atunci a continuat să fie la fel, oricâte generații s-au schimbat până acum. Așa se face că nici în zilele noastre nu s-a schimbat nimic, lupta între bine și rău a rămas aceeași. Fiecare ne naștem atât cu scânteia divină, cât și cu picătura de otravă însămânțată de șarpe. Depinde de fiecare din noi pe care din ele o hrănim. Scânteia nu poate trăi fără iubire și fapte bune, la fel cum veninul nu poate sălășlui în om dacă nu este alimentat cu răutate și invidie. Ele răbufnesc și se dezvoltă uneori din momentul copilăriei, de aceea este important ce părinți avem și mai ales ce educație primim. Școala are și ea un rol important prin dascălii și colegii din jur, ca apoi să ajungă să domine răul sau binele când omul ajunge la maturitate. Familia și colegii de muncă, colectivitatea în care muncim și trăim pot dezvolta sau inhiba fie răul fie iubirea și să schimbe traiectoria vieții omului în direcție opusă. Șansa salvării sufletului prin întoarcerea la Dumnezeu nu se pierde niciodată, exemplul cel mai elocvent fiind tâlharul de pe cruce care s-a căit în ultima clipă fiind marcat de puterea iubirii lui Iisus care, cu toată suferința la care a fost supus, șoptește cu ultimele puteri, Iartă-i Părinte că nu știu ce fac! Pesemne că la fel au gândit și multe alte victime ale răului în lume. Numai cineva care cunoaște cu adevărat puterea iubirii poate accepta și chiar ierta micimea omului neputincios măcinat de otrava răului. Numai un asemenea om poate să înțeleagă că nu acel om este vinovat, ci șarpele ce sălășluiește în el. Iar, pe lângă acei adevărați călăi, sărmanul tâlhar devine un înger.

Sunt puțini oameni asemenea acelui tâlhar, poate și pentru faptul că nu mulți întâlnesc în calea lor un Iisus. Dar eu le spun lor că Hristos este și azi printre noi, El nu a părăsit această lume pe care, cu toate păcatele ei, încă o iubește. La fel cum cei din vremea Lui îl vedeau doar ca pe un fiu de tâmplar și mulți Îi luau vorbele în râs, la fel și noi azi trecem nepăsători pe lângă semeni de-ai noștri care îl au pe Hristos în ei. Îl putem găsi în oameni milostivi, în oameni care răsplătesc până și jignirile cu iubire, în oameni care se pun în slujba neamului și a semenilor lor, unii fiind dispuși să-și dea și viața pentru înaltele idealuri pe care le susțin, care își trag izvoarele din dragostea divină. Numai dacă răsfoim paginile istoriei noastre găsim nenumărați oameni de acest fel care au luptat pentru apărarea libertății, a limbii și credinței poporului nostru sau și-au dăruit viața științei sau culturii, artelor frumoase care aduc lumină și dragoste în sufletele oamenilor. Dar dacă intrăm mai în profunzimea cunoașterii vieții și activității acestor oameni minunați, în mulți dintre ei îl vom regăsim pe Iisus cel răstignit de propriul neam, de cele mai multe ori de cei pe care îi socotim prieteni apropiați, aceiași care în Duminica Floriilor îl primesc cu ramuri de măslin pe Iisus în Templu ca, numai după o săptămână, să-l huiduiască și să-l dea jertfă. Între ei și acest mare titan al literaturii noastre, I.L. Caragiale, a cărui naștere o sărbătorim în fiecare an în ziua de 1 februarie, căruia îi datorăm că ne-a învățat să zâmbim și să ne descrețim frunțile îngândurate de stresul vieții de zi cu zi, și mai ales de racile societății în care a trăit, pe care le-a ridiculizat în scrierile lui cum nu a mai făcut altul, reușind să aducă dragoste și lumină într-o lume coruptă și supusă răului. Chiar dacă oamenii vremii nu l-au înțeles și nu i-au apreciat adevărata valoare, ba unii chiar l-au umilit cât au putut de mult, măcar acum, când el nu mai este printre noi, să ne străduim să-i respectăm memoria și să-i aducem mulțumirile noastre pentru părticica de dragoste cu care ne-a înseninat sufletele și care ne ajută să fim mai buni.

Să-i mulțumim cu un zâmbet cald și cu recunoștință celui care a fost marele dramaturg al românilor, I.L Caragiale!