After Syria – Rusia și diplomația în Orientul Mijlociu

Context: Decizia președintelui Trump de retragere a forțelor americane din Afghanistan și eșuarea negocierilor cu liderii fracțiunilor talibane moderate au fost percepute ca elemente minimizatoare ale politicii externe a Washingtonului. Asta în timp ce Rusia contabiliza încheierea cu succes a operațiunilor militare din Siria (începute în 2015) și consolidarea parteneriatului cu Iranul (în tandem cu Turcia). Atacul cu drone împotriva rafinăriilor saudite de către militanții yemeniți s-a asociat indirect tot pierderii capacității de proiectare a puterii a Statelor Unite ale Americii. Iar unul dintre principalii săi parteneri în regiune – Israelul – travesează o perioadă de gravă instabilitate politică internă, după pierderea de către Benjamin Netanyahu a alegerilor legislative. Timp în care Rusia a făcut pași înainte în semnarea contractelor de armament cu Egiptul și Pakistanul, cât și în dotarea de facto a partenerului de la Marea Neagră, Turcia, cu elementele sistemului de apărare S-400. Acesta este contextul în care operațiunea reușită de forțele speciale Delta ale USA de eliminare a liderului religios, ideologic și militar al Statului Islamic, Abu Bakr al-Baghdadi a venit exact la timp pentru a salva un pic din gloria pierdută a celui mai important pol de putere al lumii. Cea mai puțin impresionată a fost, desigur, Rusia. Căreia nu prea îi plac competitori, așa ”pe nepusă masă”, într-o zonă de influență pe care o considera integral sub controlul său. De altfel, chiar jurnaliștii de la cunoscuta publicație Wasington Post titrau nu demult că există o țară cu care niciun stat din Orientul Mijlociu nu ezită să se consulte, oficial sau informal, și aceea este Rusia. Dar să privim lucrurile mai în detaliu.

Orientul Mijlociu – vector prioritar în politica externă a Federației Ruse

Federaţia Rusă şi-a structurat întotdeauna politica externă pe cinci mari linii directoare de acţiune: două din ele vizează relaţia cu Occidentul: Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană – fiind de altfel şi cele mai disecate și analizate în ultimii douăzeci de ani. Celelalte trei au ca ţintă Orientul Îndepărtat (în principal China), Orientul Mijlociu, și în mod evident ceea ce numim îndeobște Vecinătatea Apropiată (fostele state sovietice pe care Rusia le dorește în continuare în sfera sa de influență). Strategia de politică externă a Rusiei din ultimele două decenii a utilizat un instrument din recuzita hard-power (nu singurul, dar acesta a fost utilizat preponderent) care s-a dovedit redutabil: resursele şi politica energetică și mai multe instrumente de soft-power (având și o strategie dedicată special acestei componente, după conflictul cu Georgia), reușind astfel un mix destul de eficient (mai cunoscut sub conceptul de război hibrid) şi două principii de acţiune: unilateral – preferat şi multilateral – doar în cazul în care relațiile bilaterale se dovedesc ineficiente.

Spre deosebire de China, a cărei diplomație este pe cât de pragmatică, pe atât de discretă, Rusia a preferat o parte cât mai vizibilă și vocală pe relația cu Occidentul, partea mai puțin vizibilă vizând trei direcții majore, în fapt trei continente: Asia, Africa și America Latină. Nicio posibilitate de conexiune – utilă pe moment sau posibil utilă cândva nu a fost omisă. Impactul acestui tip de abordare s-a văzut în momente cheie, intervenția din Siria și prin aceasta  recâștigarea unei influențe deloc de neglijat în Orientul Mijlociu fiind un astfel de moment.

Concomitent cu eliminarea ISIS, acest moment pare să își fi epuizat rațiunea de a fi. Asta dacă luăm în calcul doar motivația militară (în paranteză, intervenția din Siria a însemnat și un poligon de testare și de promovare a industriei de armament a Federației Ruse, deci în subsidiar având și o componentă economică). Numai că oricât de loial ar fi fost liderul de la Kremlin prietenului său Bashar al-Assad, intervenția din Siria nu ar fi existat fără noile dotări ale armatei și fără perspectiva unui acces la resursele energetice uriașe din regiune. Un obiectiv pe care îl regăsim și în relațiile bilaterale ale Rusiei cu Turcia, Israelul, Arabia Saudită, Qatar, Libanul. Un pot uriaș, dar și o masă cu mulți jucători determinați să câștige.

Doi pe un balansoar

Prezența Statelor Unite în Nordul Siriei, într-un moment în care părea că va degaja terenul, după costisitorul conflict din Iraq și Afghanistan (compensat parțial de resursele exploatate), nu face decât să complice serios anumite calcule ale Kremlinului. De aceea, Rusia va trebui să își gândească cu mare atenție orice pas pentru a continua să fie un mediator valid într-o regiune în care cei mai mulți se urăsc de moarte între ei (în realitate, disputa feroce Iran – Israel e foarte vizibilă, dar de fapt e cea mai puțin probabilă – ambele sunt puteri nucleare – a se inflama la roșu). Spre deosebire de abordarea uzuală, de tip ”sancțiuni și amenințări cu o  intervenție militară” a Statelor Unite ale Americii, Rusia jonglează destul de abil diplomatic în regiune. Cei doi jucători par a fi un fel de ”Good Cop, Bad Cop„, ceea ce poate uneori crea confuzie și opacitate privind intențiile și interesele reale ale acestora. Prezența în repetate rânduri la Moscova a ex-premierului Benjamin Netanyahu și a președintelui Hassan Rouhani dă senzația că această linie e mult mai ușor de mediat decât ar părea, citind declarațiile publice ale celor două părți. Însă pentru Israel, alianța strategică cu SUA este vitală, dincolo de tensiunile acumulate în timpul lui Barack Obama, unele încă latente în ciuda deschiderii manifestate de Administrația Trump.

Mult mai incendiară – la propriu și la figurat – este relația dintre Regatul saudit și regimul de la Teheran, chiar dacă printr-un proxy-war în Yemen. Iar aici diplomația americană chiar nu prea ar putea face ceva. Nici dacă ar vrea ! În schimb, Vladimir Putin a sesizat nișa pe care ar putea contribui după episodul Siria. Statele arabe din Golf sunt inamice pe o mulțime de motivații, unele cu greutate, altele aparent ilogice. Dar toate vorbesc o singură limbă: petrodolarul ! Astfel că liderul rus a descins la Riad, unde a fost întâmpinat cu surle și trâmbițe (la propriu, garda regală făcând un adevărat spectacol din protocolul de primire). Pe lângă negocierile privind prețul petrolului și soarta pactului dintre OPEC și țările producătoare de petrol ne-membre ale organizației (discuții antamate încă din cadrul Summitului G20 din luna mai a.c.), Vladimir Putin a încercat o detensionare a conflictului dintre Iran și Arabia Saudită, tensiuni ajunse la apogeu după ce Israelul a ratat o operațiune specială de eliminare a generalului Qasem Soleimani, comandantul Forțelor Speciale ale Gărzii Revoluționare Iraniene. Reamintesc că în urmă cu vreo 5-6 luni, președintele Donald Trump a trecut Garda Revoluționară Iraniană pe lista organizațiilor teroriste, ca urmare a furnizării de armament către facțiunile militare din Yemen. Criza umanitară din Yemen și soluții, dar și lobby pentru revenirea Damascului în Liga Arabă. Dacă au existat rezultate sau măcar anumite învățăminte și concluzii din partea liderului rus, cu siguranță va mai trece ceva timp până să aflăm sau să le vedem puse în practică. Vom vedea însă, potrivit ministerului Energiei de la Moscova, Alexander Novak, mai multe investiții comune ale Rosneft și Saudi Aramco în Rusia. Deocamdată. Faptul că Vladimir Putin a inclus în turneul său și Emiratele Arabe Unite aduce un semnal în plus – Rusia se vrea un lider economic și geopolitic în regiune.

Punctul nevralgic al Rusiei în Orientul Mijlociu este Turcia – de altfel unul predictibil, îmi amintesc că am și spus acum ceva timp în cadrul unei emisiuni tv că văd în Erdogan un lider pe lângă care autoritarismul lui Putin e parfum de tei!). Personalitatea lui Recep Erdogan și intenția Turciei de a deveni lider regional de necontestat nu avea cum să nu înceapă să ia decizii de putere pe cont propriu, în ciuda înțelegerilor asumate în cadrul triadei Rusia – Turcia – Iran. Desigur, medierea unui acord temporar în conflictul dintre Turcia și Siria e un plus la butoniera lui Putin. Dar pe termen lung Rusia va trebui să găsească o altă strategie în privința parteneriatului cu Ankara. Mai ales că Erdogan știe că toate cheile tranzitului de carburanți – inclusiv cel al exploatărilor în comun cu Israelul, din Marea Mediterană, sunt la el. E drept că și USA nu vor putea uzita o veșnicie de atitudinea ambivalentă și flamboaiantă a lui Donald Trump. Intenția NATO – via USA – de a se dispensa de Turcia – (a doua armată ca mărime în Alianță) ar putea să îi ofere lui Putin o șansă importantă în această ecuație, drept pentru care în locul dlor Stoltenberg și Geoană aș reflecta mai serios asupra problemei. Mai ales în contextul declarațiilor recente ale președintelui Macron.

După Siria – Rusia încotro ?

Deși oficial nimeni de la Moscova nu discută despre acest aspect, iar cei care o fac sunt de obicei analiști externi, prezența Rusiei în Siria (cu tot ce a însemnat asta, inclusiv o investire uriașă de resurse în modernizarea și înzestrarea armatei), adăugând și sancțiunile economice impuse de USA și UE, au șubrezit pilonii economiei și popularitatea lui Vladimir Putin. Astfel că până la consolidarea tuturor acestor demersuri diplomatice, economice și politice în Orientul Mijlociu, liderul de la Kremlin are de rezolvat o anume instabilitate internă, alimentată în special de războiul informațional cu Occidentul, deci se impune o pauză de analiză și reajustare a obiectivelor privind Orientul Mijlociu. Pentru că adevărata influență a Rusiei în regiune abia de acum încolo începe.