Amintiri despre generalii Iulian Vlad, Aurel Rogojan „et eiusdem farinae”

În loc de recenzie – Amintiri despre generalii Iulian Vlad, Aurel Rogojan „et eiusdem farinae”

De îndată ce am terminat de parcurs voluminoasa carte a lui Aurel Rogoja intitulată Iulian N. Vlad Confesiuni pentru istorie, Editura Proema, Baia Mare, 2017, 817 pagini, achiziționată la un preț destul de piperat, 150 lei, m-a cuprins „o tristețe iremediabilă”, vorba poetului George Topârceanu. M-a încercat acest sentiment în momentul în care am luat la cunoștință despre minciunile și răutățile spuse de un bătrânel ușor manipulabil și nedocumentat, fie el și fost șef al unei temute instituții de securitate a unui regim totalitar, așa cum a fost sistemul comunist din România. Dar, în același timp, tristețea m-a determinat la câteva amintiri despre Iulian Vlad, fostul general de securitate și ultimul șef al Departamentului Securității Statului (DSS), ca și despre generalul de brigadă în rezervă Aurel Rogojan, pe care m-am grăbit să le aștern pe hârtie cu cât mai multă obiectivitate.

Primele contacte cu generalul Vlad

Am venit la Arhiva Ministerului de Interne în 1984, la recomandarea Facultății de istorie și filozofie din București, fiind angajat după efectuarea unui curs de cinci luni de specializare la Școala de la Grădiștea. Primii doi ani am lucrat la întocmirea unor documentare pe teme istorice, în marea lor majoritate comandate de UM 0544 (Centrul de Informații Externe). Multe se refereau la desnaționalizarea românilor din Ardeal, revizionismul maghiar sau la Mișcarea legionară.

Din 1986, o dată cu numirea colonelului Traian Bara, ardelean din Oradea, ca șef al Serviciului Arhivă, om cu o mare experiență profesională și cu un caracter deosebit, domnia sa a inițiat, la ordinul generalului Iulian Vlad, la acea vreme prim-adjunct al șeful Departamentului Securității Statului (DSS) cu care era în relații foarte bune, chiar lucraseră împreună ani buni, noi proiecte de cercetare. Unul dintre ele, care necesita un volum foarte mare de muncă al colectivului de cercetători, însemna studierea și fișarea tuturor dosarelor clasate la fondurile informativ și rețea. Ei bine, în cadrul acelui proiect am reușit să parcurg cam toată baza de lucru a direcțiilor centrale operative din ultimii cinci ani de existență a instituției Securității. La sfârșitul fiecărui an se întocmea un raport sinteză cu principalele concluzii. Șeful DSS era interesat de acest raport pentru că îl folosea ca suport documentar pentru analizele de bilanț la unitățile centrale de securitate. În fiecare an, generalul Iulian Vlad ne transmitea felicitări, și mențiunea ca ofițerii care au lucrat la întocmirea acelor materiale să fie premiați. Când am citit raportul lui Vlad din 31 martie 1990, document publicat în cartea mea Duplicitarii. Din istoria serviciilor de informații și securitate ale regimului comunist din România 1965-1989, Editura Elion 2014, p. 369-380, mi-am dat seama cam ce materiale documentare a folosit, sau avea în cap.

Efectiv am simțit o durere în suflet în clipa în care am citit în cartea lui Aurel Rogojan intitulată Iulian N. Vlad Confesiuni pentru istorie, că fostul general de securitate Iulian Vlad a spus despre mine că: „nu a avut habar de ceea ce a însemnat munca de securitate” sau că; „regret profund că omul acesta [adică Troncotă – n.n.] a fost în activitate în perioada în care am fost și eu [adică marele șef al DSS Iulian Vlad – n.n.], dar ne-am suprapus un timp foarte scurt. Nu am auzit mai nimic despre el. Nici nu cred că s-a remarcat în vreun fel”(p.171).

Pe vremea aceea aveam gradul de locotenent-major și reușisem să public în buletinul „Securitatea” două articole. Unul în colaborare cu colonelul Traian Bara în care criticam utilizarea termenului de irredentism pentru mișcarea revizionistă maghiară. A fost un articol foarte curajos, bine documentat și argumentat. Al doilea studiu făcea referire la politica de deznaționalizare a românilor din Ardeal în timpul dualismului austro-ungar. Noroc cu cei de la CNSAS că au preluat colecția acestei reviste și au publicat-o pe Internet, că practic uitasem de aceste studii. Dar atunci, întreb eu, în anii 1987-1989, cine dădea aprobări de publicare în revista „Securitatea”? Nu cumva chiar generalul Iulian Vlad, șeful DSS din noiembrie 1987, mai ales că în domeniul politicii de învățământ tot domnia sa era principalul creier? Normal că la vârsta senectuții nu-și mai aducea aminte de un umil locotenent-major de la Arhivă, dar m-am așteptat totuși la puțin respect. Rămân la convingerea, până la proba contrarie, că tot ceea ce a spus răutăcios fostul general de securitate Iulian Vlad, despre mine, fie sunt invențiile lui Aurel Rogojan, fie l-a manipulat să pronunțe expresii pe care într-un context normal nu le-ar fi spus niciodată despre cineva.

Al doilea contact s-a realizat în timpul unei vizite la sediul depozitului de Arhivă. Am scris în cartea Duplicitarii, că în august 1989, Vlad a venit la Arhivă şi a cerut dosarele despre Imre Nagy. Cel mai mult l-a impresionat albumele de fotografii. A stăruit mult asupra lor. Erau revoluţionari cu tricolorul maghiar cu stema comunistă decupată şi cadavre profanate ale ofiţerilor de securitate din AVH (Securitatea comunistă maghiară) care ordonaseră trupei să deschidă foc asupra demonstranţilor. Prezenţa generalului Vlad la Arhivă a fost neanunţată. Nici comandantul CID-ului, (Centrul de Informatică și Documentare, unitate centrală a DSS care avea în subordine Serviciul Arhivă), locotenent-colonelul Dan Nicolici şi nici ofiţerul de serviciu pe DSS nu ne-a informat despre această vizită. A venit singur, doar cu şoferul care a tras maşina chiar la intrarea în depozitul de arhivă. Când m-am pomenit cu dânsul la uşa Arhivei am înlemnit. Nu avea cravată. Era îmbrăcat foarte lejer cu un sacou de vară şi o cămaşă cadrilată cu mânecă scurtă. A studiat în biroul meu plin de cărţi şi dosare, care nu l-au deranjat, câteva ceasuri bune acele volume după care a plecat. A luat cu dânsul unul dintre volume, semnând o chitanță de mână. În decembrie când am aflat că la Timişoara revoluţionarii au decupat stema comunistă din tricolor, am înţeles ce-l interesase pe Vlad. Personal cred că rămăsese profund impresionat şi de cadavrele profanate ale ofițerilor de securitate maghiari. Abia atunci am înţeles de ce dăduse în repetate rânduri ordine referitoare la neamestecul cadrelor DSS în reprimarea demonstraţiilor anticeauşiste și de ce nu i-a respectat ordinele de reprimare ale lui Ceaușescu.

Şi mult mai târziu am înţeles că decuparea stemei din tricolor reprezenta de fapt caracterul anticomunist al revoltelor, după modelul revoluţiei din Ungaria 1956. Chiar o asemănare izbitoare cu programul revoluţionarilor maghiari: ieşirea din Tratatul de la Varşovia, libertatea cuvântului şi dispariţia cenzurii, alegeri libere etc. Prin celebrul punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, din primăvara lui 1990, revoluţionarii timişoreni au mers chiar mai departe, creionând un caracter net anticomunist. Ceea ce nici în DDR şi nici în fosta Cehoslovacie nu se întâmplase.

Abia aici putem vorbi despre originalitatea şi spontaneitatea revoluţiei de la Timişoara, care i-a cam luat prin surprindere pe toţi. Şi pe colaboraţioniştii trădători şi pe naţionaliştii care au dorit doar debarcarea lui Ceauşescu. Evident că şi pe „specialiştii” sovietici i-au surprins. Este vorba despre planificatorii de la Kremlin nu de cei din teren care contribuiseră la aţâţarea spiritelor („explozia mămăligii” după expresia altora). Probabil că abia acum este valabilă şi aserţiunea lui Vladimir Bukovski despre faptul că KGB-ul a planificat multe acţiuni, dar nu toate i-au reuşit. În decembrie 1989 nu le-a reușit sovieticilor, este convingerea mea, și datorită generalului Iulian Vlad, care a urmărit să-și salveze „aparatul” și oamenii lui, fapt pentru care, din perspectiva Kremlinului trebuia pedepsit. Și a fost pedepsit cu 25 ani închisoare din care nu a executat decât patru.

Un alt aspect în legătură cu generalul Iulian Vlad. După 22 decembrie 1989 colaborarea noilor autorităţi cu sovieticii la lovitura de stat este prea evidentă ca să mai stărui asupra ei (a se vedea procesul-verbal din 27 decembrie 1989 privind întâlnirea dintre Ion Iliescu, Petre Roman și ambasadorul sovietic Evgheni Tiajelnicov). Totuşi, Stănculescu predă puterea lui Ion Iliescu, sau i se alătură lui Ion Iliescu, dar Vlad nu, ceea ce înseamnă că a continuat să joace o carte personală, probabil cu un guvern Verdeţ, dar nu i-a ieşit. Interesant că nu a trecut în barca lui Iliescu nici măcar în momentul în care în seara lui 22, când Iliescu a vorbit din balconul clădirii CC-ului şi a fost huiduit, strigându-i-se „fără comunişti”. La fel a păţit şi Dăscălescu, care încă era prim-ministru când a încercat să vorbească mulţimii. A intervenit Dan Iosif şi i-a cerut demisia. Turnura anticomunistă a evenimentelor era foarte clară. Probabil că asta l-a şi îndemnat pe Vlad să încerce să joace o altă carte față de grupul pucist sprijinit de sovietici. Probabil că se gândea să atragă de partea sa simpatiile celor din stradă, revolutionari autentici, nu „revoluționarii de profesie”, adică a politrucilor. El eara cel ce dăduse ordine ca dispozitivul de securitate din Piața Palatului format din aproximativ 400 de ofițeri și subofițeri de securitate și miliție să fie retras, încă de la orele opt. Același Iulian Vlad se lăuda cu faptul că tot el dăduse ordine de a se deschide poarta B de la întrarea din clădirea CC-ului, permițând astfel revoluționarilor să pătrundă în clădire și să-l oblige pe Ceaușescu să plece cu elicopterul.

O precizare importantă. În noaptea de 22 spre 23 Vlad a fost în Clădirea CC-ului lângă generalul Ştefan Guşe. În scrisoarea pe care i-o trimite lui Iliescu, spune că a fost lângă el din „amiaza lui 22 decembrie”. Realitatea este că numele lui Vlad a fost trecut pe lista Comandamentului Militar care se întocmise la Ministerul Apărării. Deci numele lui Vlad era lângă Iliescu, dar el ca persoană fizică rămăsese în clădirea CC-ului pentru că avea o altă carte de jucat. Cred că Brucan l-a mirosit şi aşa se explică de ce a fost atât de insistent ca Vlad să fie arestat. Asta i-au reproşat după 1990 unii ofiţeri cu funcţii de comandă din fostul „aparat de securitate” al regimului comunist din România. Ce căuta în clădirea CC-ului şi de ce nu s-a dus imediat în seara de 22 la Ministerul Apărării. În opinia lor, dacă generalul Iulian Vlad era acolo nu s-ar fi întâmplat masacrele de la Sibiu şi Otopeni, ori „tragicul accident” cu usla-şii lui Trosca sau atacarea și incendierea celor 42 de posturi de poliție și securitate din Harghita și Covasna. El motivează că împreună cu generalul Ștefan Gușe au reușit să prevină invadarea țării de contingente ale armatei maghiare și sovietice. Putea să facă acest lucru și din clădirea Ministerului Apărării. În opinia mea, cei doi generali, Iulian Vlad și Ștefan Gușe, care practic în acele momente comandau cele mai importante instituții de forță, Armata și Securitatea, coagulaseră alături de revoluționari un puternic centru de putere de orientare naționalistă, ceea ce nu convenea Moscovei.

Personal cred că Vlad a jucat o carte perdantă sau a improvizat ceva care nu i-a ieşit, pentru că e greu de crezut că putea să aibă sorţi de izbândă în confruntarea cu sovieticii. Meritul lui Vlad este că a salvat aparatul DSS de la măcel, sau cel puţin i-a redus considerabil proporţiile. Pentru că ce s-a întâmplat la Sibiu, adică masacrul cadrelor din Miliție și Securitate fără ca aceștia să fi tras un singur cartuș, ar fi trebuit să se petreacă şi în alte mari oraşe industriale ale ţării.

Mai cred că dacă trecea în barca lui Iliescu din prima, ar fi fost obligat să joace ceva în genul generalului Militaru sau a lui Stănculescu, adică ceva dizgraţios, care ar fi însemnat trecerea în barca sovieticilor fără negocieri și fără vreo înțelegere prealabilă, după principiul „Dumnezeu cu mila”. Nu-i stătea în caracter să facă aşa ceva. A pierdut pentru că nu a schimbat barca la timp şi el era perfect conştient de acest lucru. Din această cauză se ţinea aşa de mândru. Impunea respect pe unde se ducea. În realitate a fost doar un duplicitar, atât față de Ceaușescu cât și față de grupul pucist în frunte cu Iliescu care era sprijinit substanțial din spate de sovietici, adică așa cum l-am prezentat în cartea mea Duplicitarii, ediția din 2014.

Ce știa Aurel Rogojan dar a uitat să spună

După decembrie 1989 drumurile noastre au luat direcții diferite. Iulian Vlad, din nefericire, a stat închis 4 ani, iar eu în urma unui concurs pentru un post de lector m-am titularizat la Institutul Superior de Informații. La concurs am avut parte de doi contracandidați, ofițerii din structurile operative. Am câștigat acest post, nu numai pentru că spre deosebire de ceilalți doi aveam experiență de patru ani la catedră acumulată după finalizarea studiilor universitare (1980-1984), dar eram înscris din 1993 la doctorat, la care cred că a mai contat probabil și contribuția mea științifică prin articolele publicate până atunci în diverse reviste de specialitate, mai ales la „Magazin istoric”. Transferul meu de la Arhivă la Academie s-a realizat cu aprobarea domnului Virgil Măgureanu, directorul SRI de la acea vreme, dar cu condiția ca să mai răspund unor solicitări pe linie de cercetare arhivistică. Într-adevăr solicitasem transferul într-o perioadă în care la Serviciul Arhivă, compartimentul de cercetare era angajat în câteva activități deosebite: organizasem activitatea de cercetare pentru a formula răspunsuri la solicitările foștilor deținuți politici, până la plecarea mea (în mai 199) SRI-ul dăduse peste 20 000 de adeverințe de confirmare. Și toate acestea, prin contribuția colectivului de cercetare de la Serviciul Arhivă al SRI pe care îl coordonam.

O altă activitate în care eram angrenat, dar era pe sfârșit, a însemnat cercetarea împreună cu specialiști de la Muzeul Memorialul pentru Istoria Holocaustului de la Washington în vederea selectării unor documente spre a fi microfilmate. Și nu în ultimul rând, cercetarea pentru selectarea documentelor în vederea publicării volumelor din Cartea alba a Securității. Am făcut toate aceste precizări pentru a se înțelege că în momentul în care am venit la Academie, nu eram un novice, sau un neica nimeni, cu care Academia s-a încărcat de Doamne ajută, așa cum mă prezintă Aurel Rogojan în dialogurile cu Iulian Vlad (p. 170). Tot în anul 1994, cred că prin toamnă, am reușit să public, cu ajutorul conducerii SRI, la Editura Roza vânturilor monografia Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete românești – memorii, mărturii, documente, care în 1995 avea să fie premiată de o fundație aflată sub egida Academiei Române. Toate aceste lucruri erau cunoscute lui Aurel Rogoja pentru că avea o poziție importantă în cadrul Secretariatului General al SRI, avea și ore la Institutul Superior de Informații, făcea parte din colectivul de cercetare și elaborare al Cărții Albe a Securității și, nu în ultimul rând era bun prieten cu decanul Institutului, prof. dr. Marian Ureche. Bunica îmi spunea că atunci când știi adevărul dar nu îl spui te situezi de partea mincinoșilor.

O altă minciună de tip Rogojan despre mine am întâlnit-o tot la p. 170, a Confesiunilor pentru istorie, în care se spune că eu aș fi „crescut la umbra lui Rogojan un număr de ani” la ANI. Dar mai povestește și un episod din care rezultă că eu, participând la un examen mi-aș fi permis să intru în discuție total inoportun cu un student examinat de domnia sa. Îmi aduc aminte cu exactitate că într-adevăr mi-am permis acest lucru. Motivul era că Rogojan, „mare profesor” (niciodată nu a avut titlul de profesor ci doar de instructor pentru că nu avea doctoratul) stătea cu un curs în față și dacă studenții nu-i reproduceau cuvânt cu cuvânt cele scrise de el în curs, erau certați, și primeau notă mică. Eu am încercat să-l îndemn pe acel student că dacă nu-și aduce aminte exact textul din curs să încerce să explice cu propriile lui cuvinte ce a înțeles. Evident că Rogojan nu permitea așa ceva, s-a uitat urât la mine și drept consecință a trebuit să mă retrag, chiar cu sfială în fața acestui sistem de învățământ care amintea mai degrabă de procedeele scolasticii. Acela a și fost singurul episod când am fost lângă Rogojan.

Din toamna lui 1994 am preluat cursul de Teorie generală a activității de informații, pentru că Aurel Rogojan avusese un grav accident la mână. Când s-a reîntors, după mai bine de un an, a predat alte materii, precum Metodele și mijloacele activității de informații și Agentura secretă, sau HUMINT, după cum se numește astăzi în terminologia aliaților nord-atlantici. Drumurile noastre s-au despărțit. El a mai predat câțiva ani la catedra de informații, iar apoi a fost nevoit să renunțe pentru că nu avea doctorat și, o data cu acreditarea Academiei Naționale de Informații nu mai putea să fie cadru didactic, dar nici instructor pentru că nu avea experiență în activitatea practică. Ajunseseră chiar absolvenții noștrii ca după câțiva ani de activitate practică să aibă mult mai multe de spus la curs decât Rogojan. De exemplu, la solicitarea decanului, pentru a preda cursul de specialitate pe profil de antiterorism, Unitatea centrală de linie ne-a trimis un tânăr căpitan, Florian Coldea, care avea har, le preda studenților din propria experiență și pe cazuri coordonate și rezolvate de el. Studenții îl ascultau cu mult interes și respect, mai ales că era produsul Academiei. Au mai fost și alții la fel ca el, și toate acestea se petreceau la începutul anilor 2000. Tinerii ofițeri școliți în Academie deja dominau cursurile de specialitate. Indivizi ca Rogojan nu mai aveau loc.

În ce mă privește, în 1997 mi-am luat doctoratul la Academia de Înalte Studii Militare, am publicat monografia despre Mihail Moruzov, iar la îndemnul domnului profesor Septimiu Celcea, rectorul Academiei, am scris cursul de Istoria serviciilor secrete românești de la Cuza la Ceaușescu, curs care se predă și astăzi, fiind trecut în bibliografie. Această lucrare a fost premiată de Fundația Magazin istoric în 2000 pentru cea mai bună monografie, carte care și astăzi se află în bibliografia recomandată celor care vor să se înscrie la concurs pentru un post de cercetător la CNSAS. În introducerea la această carte l-am prezentat chiar foarte frumos pe Aurel Rogojan. Nu l-am jignit și nu l-am criticat niciodată. El pe mine de mai multe ori, mai ales în contextul faptului că am avut cutezanța de a publica la editura mea, Elion, cartea dlui prof. Corvin Lupu intitulată Trădarea Securității. Secrete ale intervenției străine împotriva României, 2015. Apoi am reacționat mai dur în „Cadran politic” și în „Justițiarul (http://www.justitiarul.ro/14806-2/)”.

Într-un alt comentariu despre mine, Aurel Rogojan evident răutăcios și nedocumentat, afirmă că aș fi ajuns să predau la Universitatea din Sibiu în urma unei „cumetrii” cu profesorul Corvin Lupu. În realitate, m-am titularizat în toamna anului 2013 în urma unui concurs, pentru un post de profesor cu contract permanent publicat în „Monitorul Oficial”. Orice ofițer de intelligence care se respectă, întâi se documentează foarte bine înainte de a-și etala opinia. Nu și Aurel Rogojan, pentru că mentalul său de fost „ofițer de securitate” caută să exprime mai degrabă răutate bazată pe minciună, decât formula constructivă a adevărului și echilibrului. Ceea ce face el, prin aparițiile publice seamănă mai degrabă cu tehnicile de tip maskirovca (dezinformare în scop de manipulare) folosite de „maeștri păpușari” cu parfum inconfundabil de Kremlin.

Cam aceasta este pe scurt istoria relației dintre mine și Aurel Rogojan, un individ care, așa cum este descris de unii dintre colegii domniei sale, mai toată cariera a căutat să se bage singur în seamă fără să fie întrebat, dar și din postura de „mare cunoscător”. Îi plăcea să-și aroge atribuții neprevăzute în fișa postului. Evident că și cei care i-au permis sunt la fel de vinovați. El nu a fost nici cadru didactic în învățământul superior militar, nici ofițer operativ de informații, dar nici analist de inelligence. Mai mult, nu este istoric, dar nici analist politic, de relații internaționale sau studii de securitate. Dar și le arogă pe toate de parcă ar fi un mare erudit. Sunt de acord cu unii foști ofițeri de securitate atunci când povestesc cu amărăciune despre câte răutăți au avut parte din cauza lui Aurel Rogojan, „mare șef de cabinet al generalului Iulian Vlad”. Mi s-au povestit episoade incredibile din care rezulta răutate, invidie, dar mai presus de toate o lipsă totală de profesionalism. Un fost ofițer de contraspionaj mi-a povestit un caz cu un agent german, a cărui recrutare a fost respinsă de Rogojan, deși nu avea nici o calitate să procedeze în acest fel. Își permitea să propună soluții pe dosare în locul generalului Iulian Vlad. Probabil că din cauza faptului că Vlad care nu avea experiență în activitatea informativă, când trebuia să dea aprobări îi pasa lui Rogojan responsabilitățile, vezi Doamne că acesta ar fi avut mai multă competență. Ne putem gândi că nu suntem în fața unui caz izolat. Câte astfel de nemulțumiri o mai fi creat omul ăsta colegilor săi la viața lui doar Dumnezeu mai știe.

Mă întristez atunci când sunt comparat cu indivizi de teapa lui Aurel Rogojan. Normal ar fi să fiu comparat cu istorici care au scris cât am scris eu și care au contribuții recunoscute în istoriografie atât cât am eu. Îmi aduc aminte de regretatul profesor de la facultatea de istorie, Gheorghe Ionescu, fost deținut politic, și care ne-a învățat „meseria” de cercetători în ale istoriografiei, că niciodată să nu ne permitem să facem aprecieri critice asupra unui coleg de breaslă decât în situația când avem mai multe cărți și contribuții științifice decât el.

Ce a uitat Rogojan să-l întrebe pe Iulian Vlad

Eu am scris echilibrat despre fostul general de securitate Iulian Vlad, a se vedea cartea mea Duplicitarii, atât ediția din 2003 cât și cea din 2014. Nu eu am început cu jignirile. Am evitat să comentez sau să evaluez aspectele mai delicate, cu speranța că generalul fiind încă în viață va scoate la lumină explicații care să ne lămurească. Deci am avut toată înțelegerea, în calitatea mea de istoric.

Durerea mea este că regretatul Iulian Vlad a încăput în ultimii doi ani de viață pe mâna unui impostor în ale istoriei și politicii. Îmi pare rău că Vlad nu ne-a ascultat, în sensul de a realiza dialogurile pentru istorie cu un jurnalist de top (Ion Cristoiu, deși îi promisese) sau cu istorici precum Alex Mihai Stoenescu sau Corvin Lupu, ori cu alții. Aceștia știau ce să-l întrebe, cum să nuanțeze problemele mai delicate. Știau desigur să-i pună și întrebări mai incomode, ridicând în acest fel nivelul de interes și credibilitate.

De exemplu ce s-ar fi întâmplat dacă generalul Iulian Vlad ar fi fost îndemnat să explice următoarea propoziție pronunțată în memoriul adresat lui Ion Iliescu în martie 1990: „Într-adevăr pe Ceaușescu l-am trădat. Între el și popor am ales poporul”. Sau nu cumva posteritatea ar fi fost interesată să afle direct de la Vlad cum au fost scoase din luptă cele două tancuri din Valea Girocului de la Timișoara în timpul evenimentelor din decembrie 1989?, când marea majoritate a adevăraților protestatari scandau „fără violență”? Ori, imposibil ca răposatul Vlad să nu fi știut cine i-a împușcat pe cei patru militari la Timișoara în 16 decembrie (primii morți ai revoluției), în vreme ce protestatarii strigau: „fără violență”. Nici colonelul (rez.) Filip Teodorescu nu spune, deși știe. Iulian Vlad îl trimisese la Timișoara, ca renumit „contraspion” tocmai pentru a se informa la fața locului și a raporta despre amestecul străin. În fața procurorilor militari a dat din umeri declarând că n-a văzut străini. Se prefac cu toții, ca misterioșii, spunând că se duc în mormânt cu secretele lor. Desigur, secrete care-i protejează pe alții nu pe români.

Personal l-aș fi întrebat pe Iulian Vlad de ce a venit în august 1989 să studieze la Arhivă, dosarul revoluției maghiare din octombrie 1956?; sau pe ce documente s-a bazat atunci când a spus, în Raportul din 31 martie 1990 că „în ultimii ani aparatul Securității se deprofesionalizase”? sau că „ofițerii din aparatul extern au primit ordin să se ocupe de aportul valutar, ca prioritate, scăpând astfel de sub orice control”; sau ce credea ultimul șef al DSS că au făcut ofițerii din „aparatul extern” cu banii acumulați? Țara murea de foame și ei adunaseră cantități imense de bani, ca să nu mai spunem de relațiile de care dispuneau. Nu cumva aceștia au fost marii capitaliști de după 90, care dădeau lecții despre moralitate și democrație? Sau cine l-a informat pe Ceaușescu despre evenimentele de la Timișoara, ceea ce l-a făcut să reacționeze dur, în seara de 20 decembrie 1989, chemându-l pe un reprezentat al Ambasadei URSS la București și somându-l să-și retragă agenții din teren? Și multe altele.

Cam acestea sunt secretele cu care Vlad a plecat de pe lumea aceasta și despre care Rogojan a uitat să-l întrebe. Cine îl mai crede pe Vlad că l-a trădat pe Ceaușescu ca să apere poporul? Cum a apărat poporul, cu 1115 morți și 3000 de răniți? Poate că prin popor înțelegea pe cei 32 de ofițeri ai „aparatului de securitate” care au defectat, trecând cu tot cu bagaje și secrete în tabăra adversă, adică a occidentalilor, adică al viitorilor stăpâni, adică a stăpânilor de astăzi care au transformat România într-o „colonie la marginea Europei”, așa cum perfect a demonstrat redutabilul jurnalist și analist economic, fost ministru, Ilie Șerbănescu, într-o carte cu acest titlu.

Tot Iulian Vlad ar fi putut să răspundă la întrebarea cine și cu ce scop i-a dus decretul nr. 11 lui Nicolae Ceaușescu să-l semneze, în 26 ianuarie 1989, și în urma căruia tuturor celor condamnați la moarte li s-a comutat pedeapsa la 20 de ani închisoare? Printre ei, majoritatea ofițeri de securitate defectori în țările occidentale în perioada 1977-1989, perioadă ce corespunde cu situarea lui Iulian Vlad în fruntea DSS, ca secretar de stat, apoi ca ministru secretar de stat, cel care conducea întreaga activitate operativă de contraspionaj a instituției Securității. Tudor Postelnicu, activist de partid, nu numai că nu se pricepea, dar el se ocupa de pompieri, după cum a declarant și se limita să „supravegheze ca indicațiile secretarului general să fie realizate exemplar în domeniul securității”.

În ziua de 26 noiembrie 2017 am scos o carte care are ca titlu: Momente și personalități din istoria serviciilor secrete românești 1924-1989 și pe care am lansat-o la Craiova în ziua de 15 decembrie. În ultimul capitol am făcut o cercetare asupra sintagmei „securiști-teroriști”, rostogolită în decembrie 1989 de un aparat de propaganda inconfundabil, de tip maskirovca, la fel și despre cuvântul „trădare”, utilizat și el destul de mult în timpul evenimentelor din decembrie 1989. În urma acestei cercetări, fostul general de securitate Iulian Vlad iese destul de „șifonat”, pentru că în ultimele apariții publice alături de Rogojan, se străduia să explice că în decembrie 1989 a avut loc „o lovitură de palat cu concursul Securității”, că a dat ordine contrare celor formulate expres de Ceaușescu ș.a.m.d., dar uită să spună care era obiectivul prioritar al Securității: adică, apărarea vieții comandantului suprem și prevenirea oricăror agresiuni la adresa securității României. În concluzie: Iulian Vlad ca șef al DSS nu a luat măsuri preventive și nu i-a putut salva viața președintelui Românie, dovedindu-se total depăsit. Este normal ca istoricii să se întrebe despre ce a fost vorba în realitate: neputință, incompetență, trădare premeditată, sau toate la un loc? Că s-a pus imediat după fuga lui Ceaușescu la dispoziția noii puteri este o dovadă de oportunism. În fond, șeful DSS, Iulian Vlad l-a trădat pe Ceaușescu, după cum a recunoscut, și a fost trădat la rândul lui de grupul pucist pentru că acesta nu a avut încredere în el. Se mai poate pune și o altă întrebare: nu cumva grupul pucist în frunte cu Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, generalul Nicolae Militaru etc. l-au trădat pe generalul Vlad, ordonând arestarea și judecarea sa pentru că le-a fost frică de el sau pentru că nu l-au crezut în stare de ceva serios, fiind un om foarte slab, influențabil și lunecos? În Confesiuni pentru istorie, Iulian Vlad apare cu această trăsătură, necunoscută până acum, de om ușor influențabil, gata oricând să facă concesii, oportunist, capabil să-și jignească foști prieteni și colaboratori, doar doar ca să iasă el bine. Se simțea fericit atunci când era lăudat de Rojogan ori aplaudat de foști tovarăși de drum din vremea activității în „aparatul de securitate”, dar dispus la insulte când unii istorici îi spuneau adevărul în față.

În dialogurile cu Rogojan, Confesiuni pentru istorie, Iulian Vlad mă ceartă pe mine pentru că am folosit cuvântul duplicitarii pentru a caracteriza atitudinea unor ofițeri de securitate de la vărful DSS din perioada lui Ceaușescu. Dar la rândul lui, Vlad utilizează termenul de duplicitari atunci când vorbește și încearcă să-i portretizeze pe: Ion Iliescu (p.150) Petre Roman (p. 150), Silviu Brucan (p.146), Dumitru Mazilu (p. 198), Gogu Rădulescu (p.354), Manea Mănescu (p. 362), profesorul Mircea Malița (p. 379), generalul Victor Atanase Stănculescu (p.637), Gheorghe Rațiu (p. 702). Păi, tocmai acest lucru l-am spus și eu, dar fără să nominalizez, cu excepția lui Nicolae Ceaușescu, că Securitatea nu putea fi altfel, adică nici mai bună dar nici mai rea, decât partidul în slujba căruia a activat. Și dacă șefii cei mari ai PCR erau duplicitari, atunci Securitatea cum putea fi? Și o altă concluzie, dacă „corb la corb nu-i scoate ochii”, duplicitar contra duplicitar se lasă cu crime și/sau trădări dintre cele mai oribile.

Cea mai mizerabilă și condamnabilă delațiune

Total de acord cu afirmațiile și argumentele prietenului și colegului meu, dl prof. univ. Corvin Lupu în „Justițiarul”, din 2 octombrie 2017, referitor la faptul că Iulian Vlad rămâne un personaj controversat. Un singur lucru mi-aș permite să adaug, de data aceasta nu în calitate de istoric, ci de ofițer în rezervă. În cazul în care trădarea Securității și a generalului Iulian Vlad va fi autentificată și de istoriografia oficială română, de ce nu și de cea internațională, poate chiar și de Parchetul militar, iar momentul nu cred că este prea departe, mă întreb cum va fi considerat generalul Aurel Rogojan? A mai apărut un istoric, la Cluj, îl cheamă Ionuț Țene, este conferențiar și susține cu alte argumente trădarea Securității și a lui Iulian Vlad. Prin urmare, cum se numește șeful de cabinet al unui trădător? Știu că în astfel de situații există o singură ieșire onorabilă din istorie. A se vedea cazurile generalului Sică Popescu, din Corpul I Armată, implicat direct, în „afacerea Skoda”, care a făcut ceea ce trebuie să facă un ofițer cu onoarea pătată grav în fața civililor pe care în mod normal ar trebui să-i apere. Pe vremea aceea (1930-1934) „afacerea Skoda” a adus mari prejudicii sistemului de apărare și securitate națională, cu implicarea unor înalți demnitari din viața politică și militară. La fel și maiorul Crăiniceanu, în timpul Primului Război Mondial care a făcut acest gest onorabil cu un pistol oferit chiar de tatăl său, generalul Crăiniceanu, în momentul în care au fost aduse probe indubitabile asupra actului trădării. Acum, în România „democratică postdecembristă”, trădătorii nu numai că nu recurg la gesturi onorabile, dar continuă să ne intoxice cu tot felul de elucubrații, de genul „Pacepa a intrat într-un spital din Germania Federală și au ieșit doi Pacepa”. Povestea îi aparține lui Rogojan și a fost spusă într-un interviu pe postul de televiziune Antena 3, la emisiunea dlui Mihai Gâdea și Mircea Badea, din ziua de 15 octombrie a.c., cu mine în emisiune ca singur invitat. În pauza emisiunii, cei din aparatul tehnic (regizori, cameramani) au izbucnit în râs și m-au întrebat dacă Rogojan este „sănătos la cap”. Evident că, din solidaritate de breaslă a trebuit să spun că nu este istoric și că în lumea serviciilor secrete se vehiculează tot felul de informații, unele chiar foarte greu de verificat, atât prin metodele și mijloacele activității de intelligence, cât și prin metodele cercetării istoriografice.

Dar să lăsăm glumele, adică „rogojenismele” deoparte și să ne referim la lucruri serioase. Îmi pare rău, dar sunt nevoit să-l contrazic pe fostul ofițer de securitate, col (rez) Radu Tinu, fost adjunct al șefului Securității Timiș în decembrie 1989, atunci când îl laudă pe Aurel Rogojan. Ei bine, Aurel Rogojan nu poate avea expertiză decât în „munca de securitate” practicată de „ofițerii de securitate” din „aparatul de securitate” al regimului comunist din România. Și toate acestea au fost dobândite pe vremea când era șef de cabinet al generalului Iulian Vlad. Am folosit expresiile întâlnite în legile și cadrul tehnico-metodologic al Securității din perioada 1948-1989. În astfel de documente nu am întâlnit sintagme de genul „activitate de informații”, „intelligence”, „servicii de informații”, „intelligence analitic și acțional”, „geointelligence-ul de securitate” pe care le regăsim în vocabularul actualilor noștri aliați euro-atlantici, și pe care eu le-am predat și încă le mai predau la curs. Prin urmare, între munca de securitate de tip sovietic a fostului „aparat de securitate” comunist și activitatea de intelligence de astăzi este o diferență ca de la cer la pământ. Am un curs la Universitatea din Sibiu pe o astfel de temă sugerată de CENATDCU (Comisia pentru Atestarea Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare) pentru facultățile care au Studii de Securitate la licență. Mai mult, Aurel Rogojan nu a recrutat niciodată în cariera lui vreun informator adevărat și nu a deschis vreun dosar de urmărire sau supraveghere informativă. Nici eu nu am realizat astfel de activități profesionale, pentru că nu aceasta era menirea mea și nu pentru așa ceva am fost adus și am acceptat să lucrez în instituție. În schimb, Aurel Rogojan nu cred că a citit mai multe dosare din Arhiva serviciilor secrete românești decât mine. Jucăm cu cărțile pe masă. În cele 21 de volume pe care le-am publicat până în prezent, toate, dar absolut toate se bazează pe studiul documentelor de arhivă. A se consulta aparatul critic al acestor lucrări. Inclusiv în lucrarea monogafică dedicată lui Mihail Moruzov în care am folosit un număr impresionant de documente, dintre care 133 au fost reproduce în anexa lucrării.

Doar un om posedat de invidie și rea credință ca să nu spun un neprofesionist ar putea crede, așa cum face Aurel Rogojan, că lucrarea mea intitulată Mihail Moruzov și Serviciul Secret de Informații al Armatei Române, apărută în primă ediție la Editura Institutului Național de Informații, în 1997, cu un cuvânt înainte semnat de regretatul academician Florin Constantiniu, ar putea fi un plagiat după lucrarea Istoria Serviciului Secret al Armatei Române elaborată de Nicolae Meianu în 1973. Lucrarea lui Meianu am primit-o abia în 2015 de la doamna general (rez.) Maria Ilie, din biblioteca regretatului ei tată, generalul Ilie Mihai.

Îmi aduc aminte că în 1998, deci la un an de la tipărirea cărții mele despre Mihail Moruzov, domnul director de atunci, Costin Georgescu, ca urmare a unei delațiuni ajunsă la cabinetul domniei sale, a ordonat constituirea unei comisii de experți pentru a a stabili originalitatea lucrării. Știam că un anume Nicolae Meianu, fost anchetator penal care i-a anchetat pe toți foștii ofițeri ai Serviciului Special de Informații arestați în 1948 și acuzați pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare prin aparatul de represiune burghezo-moșieresc”, m-a „complimentat” cu râvnă în revista „România Mare” a regretatului Vadim Tudor, învinuindu-mă că i-aș fi „furat” lucrarea, dar fără să aducă nici un fel de dovadă. La vremea respectivă nu prea înțelesesem despre ce este vorba. M-am deplasat de grabă la redacția revistei, l-am întâlnit pe Vadim Tudor și i-am dat două exemplare din cartea mea despre Moruzov, unul pentru dânsul, iar al doilea pentru Nicolae Meianu. După o săptămână m-a sunat și și-a cerut scuze, ocazie cu care mi-a transmis și scuzele lui Nicolae Meianu. Raportul încheiat de comisia ordonată de directorul SRI formula în concluzie că este vorba despre două cărți total diferite, dar cu titlul asemănător. Cu aceasta s-a încheiat gâlceava. Să aflu acum, după ce am parcurs lucrarea lui Aurel Rogojan intitulată Iulian N. Vlad confesiuni pentru istorie, pp.171-172, că se reiau acuzațiile total nefondate despre monografia mea dedicată lui Mihail Moruzov. Deci, trag concluzia că el a fost atunci în 1998 în spatele delațiunii. O delațiune mai ordinară nici că am pomenit în viața mea. Mai mult, urmare a unei astfel de manipulări reușește să-i smulgă regretatului fost general de securitate Iulian Vlad, o jignire la adresa mea, de genul: „mizerabil și condamnabil” (sic!), pentru ca la pag. 169, sau zice Rogojan că ar fi spus Vlad despre mine că „profesor nu am să-i spun niciodată pentru că nu are, nici pe departe, merite pe această line” (sic!).

După ce am parcurs aceste afirmații ale lui Iulian Vlad, consternat m-am întrebat, oare ce l-a făcut pe bătrul general să mă deteste în asemenea hal, pentru că până în 2015, când vorbeam la telefon sau când ne întâlneam pe stadă să-i dau cărțile mele să le citeacsă, mi se adresa doar cu formula „domnule profesor”, iar când eram în activitate și-l invitam la Academia Națională de Informații cu ocazia lansărilor de carte, îmi vorbea foarte respectos cu „domnule decan”.

Pot să mai povestec și un alt episod. Pe mine m-a pus pe gânduri relaţia generalului Vlad cu generalul Stănculescu. Este clar că Stănculescu, în august 1989 când se întoarce în ţară după întâlnirea de la Balaton, unde a discutat (sau s-a pus de acord) cu reprezentanţi ai serviciilor secrete sovietice şi maghiare, l-a rugat pe Vlad să-i transfere de urgenţă fiica şi ginerele din Securitate în unităţi ale MApN. Şi Vlad i-a aprobat imediat doleanţa. Deci, la acea dată erau împreună. Stănculescu spune că la Balaton se hotărâse ca „Securitatea să fie tocată”. Imposibil să nu-i fi spus acest lucru lui Vlad, după principiul serviciu contra serviciu. Şi dacă nu i-a spus, mai mult ca sigur că Vlad a intuit ceva, atâta timp cât Stănculescu venise ţintit să-şi salveze fiica şi ginerele de la „masacrul” planificat. Cu ocazia a trei întrevederi pe care le-am avut cu generalul Victor Stănculescu, cu puțin înainte de decesul său, mi-a confirmat că generalul Vlad a fost cel care a avut un rol hotărâtor în transferul fiicei și ginerelui într-o unitate a MApN.

Fostul general de securitate Iulian Vlad de la respectul față de istorici, la jigniri și insulte grosolane

Ţin minte că în 2004, când mi-am lansat cartea Glorie şi tragedii, eram în primul meu an în funcţia de decan şi mi-am permis să-l invit pe generalul Iulian Vlad. Evident sala mare a bibliotecii Academiei Naționale de Informații a fost arhiplină. Am invitat şi ziarişti. Regretatul Radu Timofte, directorul SRI, înainte să-mi aprobe lansarea de carte la sediul ANI m-a avertizat că dacă iese vreun scandal de presă o să răspund cu capul. Am trimis o maşină să-i aducă la Academie pe generalul Iulian Vlad şi pe colonelul Traian Bara, fostul meu şef de la Arhivă. Au stat în primul rând. Atât eu cât şi regretatul Gheorghe Buzatu, care mi-a prezentat cartea am vorbit mai mult despre servicii secrete, tradiţiile în intelligence-ul românesc, trădare şi patriotism. Am citit pe chipul generalului Vlad că era foarte mulţumit de ce auzea. Chiar dacă făceam referire la SSI aluziile despre ce se întâmplase în decembrie 1989 erau destul de străvezii. După ce am terminat mi-a strâns mâna, ne-am îmbrăţişat, mi-a urat succes în noua funcţie, am făcut fotografii, am băut o cupă de șampanie, iar l-a plecare mi-a spus: „voi istoricii aveţi o calitate – pricepeţi repede şi intuiţi ce s-a întâmplat, chiar şi atunci când nu aveţi dovezi pentru că ele trebuie să rămână secrete”. Cred că a fost cel mai frumos compliment pe care mi l-a făcut cineva vreodată. Sau eu, cel puţin, aşa l-am perceput. M-am consultat și cu profesorul Gheorghe Buzatu care a confirmat că și domnia sa percepuse mesajul la fel.

Mă doare sufletul când constat câte jigniri mi-a adresat răposatul Iulian Vlad în cartea de interviuri cu Aurel Rogojan. Deci ceva ceva l-a supărat, și cred că l-a supărat rău de tot, în legătură cu persoana mea. Dacă mă gândesc mai bine constat că anul 2015 este anul în care Aurel Rogojan începe dialogurile înregistrate cu Iulian Vlad, dar și anul, în care am fost luat la goană de la redacția revistei „Lumini și umbre” de către colonelul în rezervă Filip Teodorecu pe motiv că nu i-a plăcut titlul cărții mele Duplicitarii. Dar avea și o nemulțumire de conținut, mai ales că la p. 230 în carea Duplicitarii, ediția 2014, exprimam opinia că sunt suficiente probe care vin să demonstreze că grupul de ofițeri de securitate de la Timișoara, în schimbul tăcerii au obținut achitarea și evident libertatea și reîncadrarea pe funcții de comandă în SRI. Aproape toți, cu excepția colonelului Sima Traian, fostul șef al Securității din Timișoara, au fost încadrați în posturi de comandă în SRI, fiind astfel cu toții reabilitați. Evident un act de justiție, dar cu ce preț? O tăcere care în anumite momente te poate incrimina, dar și demonstra în același timp lașitatea. Și într-un alt pasaj scriam că nu este vorba doar despre ofițerii din lotul Timișoara, ci în general despre toți cei care în decembrie 1989 se aflau în funcții importante în aparatul de partid și de stat, sau în instituțiile de forță (Securitate și Armată) și care au fost cercetați sau audiați în legătură cu evenimentele revoluționare. De exemplu, nu mai puțin de 24 de ofițeri ai fostului Consiliu Politic Superior al Armatei au urcat după 1990 în funții și au obținut grade de generali. Coincidență sau nu, aceasta este realitatea istorică ce nu poate fi contestată de nimeni.

Sunt convins că din acel moment, al apariției cărții mele Duplicitarii și apoi a Trădării Securității a profesorului Corvin Lupu, cuplul Filip Teodorescu – Aurel Rogojan a început o campanie de a ne ponegri, utilizând o gamă de minciuni și aberații despre noi în fața generalului Iulian Vlad. Rezultatele se văd în cartea recent apărută sub semnătura lui Aurel Rogojan. La pp.169-178 cititorul poate constata un potop de injurii și calomnii la adresa mea și a profesorului de la Sibiu, Corvin Lupu. Am mai spus-o și în Note de lectură, publicate în „Cadran politic”, că într-o lucrare memorialistică nu este permis să faci afirmații nici critice dar nici laudative la adresa istoricilor. Un memorialist povestește tot ceea ce consideră important să rămână pentru posteritate și atât, în nici un caz să dea note istoricilor.

Am parcurs recent și cartea de Memorii, a fostului ambasador al URSS în SUA, celebrul Anatoli Dobrînin, cel care a servit URSS-ul la Washington nu mai puțin de 25 de ani. Într-un singur loc, din cele peste 600 de pagini precizează că nu este întrutotul de acord cu un istoric american, și aduce argumente, povestind niște evenimente la care a luat parte. Atât și nimic mai mult, fără injurii și fără să facă atac la persoană, așa cum în mod suburban a făcut Aurel Rogoja în așa-zisele dialoguri cu Iulian Vlad.

În concluzie, Iulian Vlad, Aurel Rogojan, cu Filip Teodorescu în spate și alți clevetitori, precum Radu Tinu sau Paul Carpen, și el tot fost ofițer de securitate, dovedesc în unele apariții publice că au rămas niște oameni posedați de o mentalitate, inconfundabilă, cea a ofițerilor fostului „aparat de securitate” al regimului comunist din România, adică: răi, răzbunători, invidioși, fără cultură politică și istorică, iar când nu mai au argumente inițiază atacuri la persoană. Păcat, pentru că în cei 26 de ani de activitate în instituția care are rolul fundamental în apărarea securității naționale am întâlnit și numeroși oameni de certă valuare cu o înaltă ținută morală și intelectuală și în fața cărora îmi scot cu deferență pălăria.

Dar să continuăm amintirile despre „mârâielile” unor alți foști ofițeri de securitate printre care și Radu Tinu, care mă compară pe mine cu Aurel Rogojan. Ei bine, să încep cu esențialul. Aurel Rogojan nu a fost în stare să se înscrie la un doctorat. Din acest motiv nu a mai fost primit la ANI să predea agentura, metodele și mijloacele „muncii”, pentru că nu era nici universitar, dar nici expert în intelligence. Expertiza lui a fost în domeniul secretariat-juridic, dobândită în anii cât a lucrat în DSS și SRI. În ceea ce mă privește, cu scuzele de rigoare pentru lipsa de modestie atunci când explic unele date din CV-ul personal, trebuie să menționez că atestarea academică făcută de Ministerul Învățământului în cazul disciplinei „informații (intelligence)” se datorează și tezei mele de doctorat susținută în octombrie 1997 la Academia de Înalte Studii Militare cu tema: „Rolul Serviciului Secret (Special) de Informații în fundamentarea politicii și strategiei românești 1937-1945”. Cercetările au fost continuate în anii următori și publicate în trei cărți separate despre Eugen Cristescu, Mihai Moruzov și SSI pe frontul de est. În 2007, Ministerul Învățământului a acreditat Studiile universitare de doctorat la Academia Națională de Informații, pe vremea în care eram decan al Facultății de informații. Acreditarea s-a făcut, ținându-se cont și de specializarea mea academică în studiile de intelligence. Se poate observa că nicăieri nu este vorba despre profesionalismul și expertiza lui Aurel Rogojan în activitatea de informații, ci a altora care au înțeles să muncească în liniște și cu acribie pentru a crea o comunitate academică de elită a SRI. Că alții au încercat să-și bată joc de aceste realizări, după ce am plecat din funcția de decan al Școlii doctorale, prin ieșire la pensie pentru limită de vârstă, în 2009, este cu totul altă chestiune. Și toate acestea s-au realizat pe vremea în care Rogojan plimba hârtii și dosare pe la cabinetele demnitarilor.

Postura de „arhivar”, sau „arhivist”, cu care m-a gratulat în sens peiorativ regretatul general Iulian Vlad, sau zice Rogojan că ar fi spus Vlad despre mine, în „Confesiunile pentru istorie”, p.175 și care văd că Radu Tinu le rostogolește în spatiul public sau despre care clevetește ori de câte ori are ocazia, precizez că nu reprezintă ceva degradant pentru mine. Dimpotrivă, m-am simțit mândru și chiar mă laud cu faptul că am lucrat timp de 10 ani în Arhivele serviciilor secrete românești (dintre care 5 ani înainte și 5 ani după decembrie 1989), iar apoi 16 ani în calitate de cadru didactic la ANI. Am notat acest lucru în toate CV-urile mele publicate de diferite instituții academice pe internet. Din acest punct de vedere am dat dovadă de o transparență totală. Nu am nimic de ascuns în cariera mea de cercetător și profesor în domeniul istoriei serviciilor secrete. Este un domeniu care aparține istoricilor și nicidecum ofițerilor de securitate ori ofițerilor de intelligence. Cei ce îmi citesc cărțile constată cu ușurință că în cei 10 ani cât am activat la Arhivă, nu am plimbat dosarele ci am făcut studii temeinice în domeniul istoriei serviciilor de intelligence românești. Despre literatura de specialitate parcursă în cei 16 ani la catedra de informații a ANI, nu mai amintesc, pentru că nu are rost.

În schimb, cărțile lui Rogojan nu sunt nici lucrări de istorie sau de drept, nici analize în științele politice, nici lucrări de sociologie sau din domeniul intelligence-ului ori a studiilor de securitate. Ele reprezintă un amalgam de „rogojenisme”. Vorbesc despre amalgam pentru că se vede clar că nu stăpânește tehnicile academice de cercetare sau de prezentare a rezultatelor unei cercetări. Nici măcar aparatul critic nu știe să-l facă după normele academice. Despre diplomatică, adică analiza critică a oricărui document (arhivistic sau memorialistic) pentru a-i stabili valoarea istorică ori autenticitatea, înainte de a-l utiliza, cred că nici n-a auzit, deși este fundamentală ca metodă pentru cercetarea științifică în domeniul istoriei.

Pentru ca o carte de cercetare științifică în domeniul științelor socio-mane să trezească interesul academic obligatoriu trebuie să aibe bibliografia consultată. Ei bine, o să vină multora să râdă, dar cărțile lui Aurel Rogojan nu au bibliografie. Este firesc să te întrebi pe ce bază le-a scris ? Care este erudiția sa și în ce domeniu este specializat ?

Concluzia: Aurel Rogojan nu este nici istoric, dar nici ofițer de informații, sau analist de intelligence. Dar să nu se înțeleagă cumva că am avea de-a face cu vreun erudit autodidact. Nici pomeneală. Dar atunci ne putem întreba ce este ?. Răspunsul vine de la sine: este Aurel Rogojan și nimic altceva. E unic și inconfundabil prin tupeul pe care-l etalează.

În ceea ce mă privește, cu cele cinci premii primite din partea unor instituții prestigioase din România, cu cele 21 de volume publicate, singur sau în colaborare, cu cele peste 150 de studii și articole, dar și cu acreditarea studiilor doctorale la ANI în timpul mandatului meu de decan, la care mai pot adăuga și cele 18 teze de doctorat conduse până acum, dintre care 14 au fost publicate și nici una nu a fost suspectată de plagiat, mă pot considera istoric, cadru didactic universitar, dar mai ales un profesionist care și-a făcut datoria, lâsând ceva în urmă. Că Radu Tinu nu mă consideră istoric, s-au că bietul Iulian Vlad, ajuns la vârsta onorabilă de 86 de ani nu mă considera profesor este o cu totul altă problemă.

Pentru alți foști ofițeri ai „aparatului de securitate comunist” care se alătură denigratorilor mei îi îndemn să caute pe internet și să se documenteze asupra faptului că lucrările mele sunt citate de istorici străini (germani, britanici, americani, danezi, olandezi), ca să nu mai vorbesc despre istoricii români. Sunt citat și în tratatul de Istorie a Românilor, scos sub egida Academiei Române. Pentru cei interesați, ar trebui să consulte și cele trei volume ale Enciclopediei regimului comunist, publicate tot sub egida Academiei Române, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului și să vadă câte definiții îmi aparțin și la câte am contribuit în colaborare cu alți istorici. Istoricul Florian Banu, cercetător la CNSAS cu o prodigioasă activitate științifică, m-a citat de 20 de ori în ultima sa lucrare, intitulată De la SSI la SIE. O istorie a spionajului românesc în timpul regimului comunist (1948-1989), apărută în 2016. Iar istoricul clujean, Ottmar Trașcă, unul dintre cei mai buni cercetători la ora actuală, în voluminoasa lucrare (917 pag.) intitulată Relațiile politice și militare româno-germane septembrie 1940-august 1944 mă citează de 11 ori. Lucrarea este elaborată pe baza documentelor germane din arhivele de la Berlin și Viena și menționează că cele dezvăluite de mine în cărțile publicate se confirmă pe deplin. În studiile mele nu m-am limitat doar la Arhiva SRI (actuala Arhivă a CNSAS), ci majoritatea documentelor provin din Arhiva Națională Istorică Centrală, Arhivele Militare, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, ceea ce în cărțile lui Rogojan nu se vede.

Cei interesați de cărțile mele pot căuta pe internet și vor constata că ele se află în biblotecile unor mari universități, printre care: Cambrige, Oxford, München, Zürich, Paris, Yale, Harvard, Columbia, Cornell, Pittsburg, Indiana, Chicago, Washington, Stenford, California, Berkley, Wisconsin, Los Angeles, Bibliotèque et Arhives nationales du Québec ș.a. La sesiunile de comunicări științifice cu caracter internațional, chiar și la cele pe teme de intelligence și securitate națională nu l-am întâlnit pe Rogojan. Dar ca să ajungi să cunoști aceste aspecte trebuie să ai cultură de specialitate. Câtă credibilitate mai poți da unui om care spune că nu am nici un merit sau că nu m-am remarcat în nici un fel? Dar mai bine să-i lăsăsm pe cititori să-și formeze propriile opinii.

Sunt perfect de acord că „nu folosește nimănui și la nimic… dar absolut la nimic” (am citat din Radu Tinu) spălatul rufelor în public. Nu pretind scuze din partea celor care m-au jignit sau care m-au ridicat din scaunul de la revista Vitralii – lumini și umbre (în octombrie 2015), luându-mă la goană pe motiv că „nu aș fi demn să stau lângă ei, la aceeași masă” (am citat din Filip Teodorescu). Să fie clar: istoricii adevărați nu vor scrie niciodată la comanda unor astfel de indivizi. Ar însemna să se coboare prea mult. Adică să se coboare la mentalul foștilor „ofițeri de securitate”. Când dl Radu Tinu și Aurel Rogojan sau Filip Teodorescu o să realizeze că a venit vremea să ne respectăm, să mă anunțe. Eu nu am jignit pe nimeni, niciodată. Una este să publici rezultatele cercetării istorice despre instituția securității regimului communist din România (a se vedea cărțile mele Torționarii, și Duplicitarii) și cu totul altceva sunt relațiile interumane. Ca să înțeleagă acest lucru, atât Radu Tinu cât și ceilalți „mari maeștri” ai fostului „aparat de securitate” din vremea regimului comunist ar trebui să depășească mentalul inconfundabil al fostului „ofițer de securitate” de odinioară. Dar înainte de toate să se întrebe ce au lăsat în urma lor? Le spun eu. Tone de dosare (maculatură) care le incriminează activitatea de poliție politică represivă. Să se ducă la CNSAS și să vadă câtă bășcălie fac cei ce vin să studieze dosarele de urmărire și/sau de verificare informativă întocmite de foștii ofițeri de securitate, atât din direcțiile centrale cât și din structurile județene. La fel și despre dosarele personale ale foștilor informatori. Unii dintre cercetătorii CNSAS mi-au mărturisit că nu au văzut în viața lor atâta stupizenie.

Dar cel ce recunoaște acest lucru este chiar generalul Iulian Vlad în Raportul din 31 martie 1990 (vezi Troncotă, Duplicitarii 2014, pp.369-380), când preciza că în ultimii ani ai regimului „munca de securitate se degradase” și arăta și cauzele. Nu mie îmi aparține următoarea frază despre instituția Securității, ci fostului general de securitate, Iulian Vlad, în documentul mai sus citat: „Oamenii își dăduseră seama că Securitatea Statului împreună cu alte organisme pe care se baza ori prin care se exercita puterea, era o instituție la dispoziția dictatorilor pentru asigurarea protecției lor personale și întărirea dictatutii”. Tot Iulian Vlad vorbește, chiar în dialogurile cu Rogojan, despre faptul că în activitatea de informații externe „trădările s-au ținut lanț” (p. 684), iar „corupția era mare și mergea până la nivelul ministrului de Interne”. Și același Iulian Vlad, mai are tupeul să spună despre mine, în Confesiuni pentru istorie, că eu sunt cel care-i denigrez. Halucinant, unde poate să ducă lipsa totală de personalitate și respect, ca să nu spun de rele intenții.

Sunt zeci de mii de dosare plus mărturia ultimului șef al Securității care atestă o muncă stupidă, degradantă și absolut inutilă pentru problemele adevărate de securitate națională ale României. O instituție incapabilă să-și îndeplinească obiectivul strategic pentru care funcționa. Trădarea s-a făcut din lașitate și lipsă totală de asumare a răspunderii, iar despre profesionalism sau mai bine zis lipsa totală de profesionalism aproape că nici nu mai trebuie amintit. Și pe deasupra se mai încălcau drepturile și libertățile fundamentale ale românilor așa cum erau ele înscrise în tratatele internaționale la care România era parte. Dar foștii ofițeri de securitate, o să-i numesc „fundamentaliști” pentru a-i deosebi de ofițerii onești, nu vor să înțeleagă acest lucru, în ruptul capului. Ba mai mult, se dau mari „artiști”. Acesta este mentalul fundamentalist inconfundabil despre care aminteam mai sus.

Am avut un coleg la redacția revistei Vitralii – lumini și umbre, numit Paul Carpen. I-am acordat mai multe interviuri și ne înțelegeam foarte bine. Îi recunșteam capacitatea de analiză, sinteză plus stilul de redactare foarte fluid și la esențe, l-am și numit într-o intervenție publică, la o prezentare de carte, John Le Caré al românilor, fiind autor al mai multor romane ispirate din activitatea serviciilor de informații. Dar, influențat de unii, a ajuns să întoarcă capul când mă vedea și să nu-mi mai răspundă la salut. De ce? Pentru că nu scriam istoria Securității așa cum dorea domnia sa și/sau prietenii lui.

Îmi cer scuze cititorilor pentru lipsa de modestie în explicarea CV-ului meu ori tonul extrem de critic folosit pe alocuri, dar insolențele, jignirile, ironiile, adică lipsa totală de respect din partea acestor indivizi, precum Aurel Rogojan, Filip Teodorescu, Paul Carpen, mai nou li s-a adăugat și Radu Tinu, mă obligă să mă apăr. Sunt indivizi periculoși, cărora le cunosc metehnele, frustrările, invidiile, crispările și mai ales răutățile de care sunt capabili. Cel mai bine este să nu mai ai de-a face cu ei. Să nu uite că sunt rezerviști ai SRI și că prin atitudinea lor în cadrul Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din SRI aduc grave prejudicii de imagine acestei instituții atât de mult încercată în ultimul timp.

NB. Acest text a fost compus în exclusivitate pentru liniștea și „onoarea” unor foști „ofițeri de securitate” care au lucrat în fostul „aparat de securitate” al regimului comunist din România, printre care: Aurel Rogojan, fost șef de cancelarie și secretariat al foștilor șefi ai DSS și SRI și prodigios autor de cărți ce se pretind științifice dar fără bibliografie și aparat critic, Filip Teodorescu, fost ofițer de informații externe și contraspionaj, Radu Tinu, fost adjunct al șefului Securității Timiș în decembrie 1989, et eiusdem farinae. Personal consider că ultimul șef al Securității, Iulian Vlad a fost acuzat pe nedrept, adică pentru o infracțiune pe care nu a săvârșit-o, respectiv participare la represiune, în decembrie 1989. În opinia mea realitatea juridică este total diferită de realitatea istorică. Într-un astfel de context, fostul general de securitate Iulian Vlad ar fi trebuit acuzat pentru înaltă trădare. L-a trădat pe Ceaușescu, când era încă șef al statului, și a recunoscut cu franchețe acest lucru, pentru a-i deruta pe sovietici și oamenii lor din țară, ceea ce nu i-a reușit. Mai nou, ar putea fi acuzat pentru impostură (având în vedere că și-a dat cu părerea despre cărți pe care nu le-a citit, aducând în spațiul public acuzații nemeritate unor istorici). De o astfel de acuzație îl poate salva doar Aurel Rogojan prin recunoașterea falsurilor operate în anumite pasaje din dialogurile Confesiunilor pentru istorie. Iată că istoria ne demonstrează că trădătorii pot deveni și impostori, dar poate fi valabil și viceversa.

Șelimbăr, 20 decembrie 2017