Emil Constantinescu a acordat un interviu Europe 1, făcând o prezentare generală a evenimentelor din decembrie 1989

Emil Constantinescu a acordat un interviu pentru Europe 1 în care vorbeşte despre evenimentele din decembrie 1989 şi despre drumul României spre democraţie.

Emil Constantinescu este primul dintre foștii președinți ai României care prezintă un tablou general, apropiat de realitate, privind derularea evenimentelor din decembrie 1989. Domnia sa, în calitate de Președinte al României și de Comandant Suprem al Forțelor Armate în perioada 1996-2000, deține foarte multe informații cu privire la evenimentele din decembrie 1989, de altfel,  fiind singurul dintre președinții țării interesați de aflarea adevărului.

Cu privire la interviul acordat de fostul Președinte Emil Constantinescu pentru Europe 1, avem o completare care a reieșit din cercetările efectuate de noi.  Aceasta se referă la pasajul în care domnia sa vorbește de ”confruntări între armată și trupele de securitate”. Până în prezent, niciun document sau investigație jurnalistică nu a prezentat, măcar, o locație a trupelor de securitate. În același timp, nimeni nu a cercetat activitatea desfășurată în decembrie 1989 de Batalionul cu Misiuni Speciale, de la Buzău, din cadrul Ministerului Apărării Naționale, condus de un colonel, al cărui nume îl cunoaște toată țara.

Din cercetările întreprinse de noi acest batalion s-ar fi identificat sub indicativul ”404”. Din informațiile pe care le avem, acest batalion, încă de la începutul evenimentelor din decembrie 1989, a fost împărțit în grupe de 6-8 luptători, care aveau armament în dotare și erau îmbrăcați în combinezoane negre. În timpul evenimentelor din decembrie 1989, acești luptători au fost văzuți în marile orașe din România.

Desigur, cercetarea privind activitățile Batalionului cu Misiuni Speciale, de la Buzău, în decembrie 1989, revine Parchetului Militar.

Iată ce a declarat fostul preşedinte Emil Constantinescu la Europe 1:

”Emil Constantinescu: Un moment rar al istoriei când oamenii sunt gata să-și dea libertatea și viața pentru idealuri morale

Vorbesc din postura unei persoane care a participat direct la evenimentele din acea perioadă.

Totul a început cu revolta spontană a celor din Timișoara, prin solidarizarea nobilă a unor români ortodocși cu un pastor protestant maghiar, pe fondul unor nemulțumiri sociale agravate de cultul sfidător al personalității dictatorului Ceaușescu.

În ciuda represiunii armate soldate cu morți și răniți, timișorenii au dus până la capăt revolta lor, au dat jos conducerea ceaușistă, au obligat armata să reintre în cazărmi și au proclamat Timișoara primul oraș liber de comunism din România.

Înregistrarea sunetului armelor automate transmis de postul de radio Europa Liberă, de fapt singurul lucru pe care l-a făcut Occidentul atunci, a trezit România.

Cei care s-au adunat în Piața Universității din București, în 21 decembrie 1989, după eșecul mitingului lui Ceaușescu, au rezistat înconjurați de trupele de armată și securitate, tancuri și care de luptă într-un moment rar al istoriei, când oamenii sunt gata să-și dea libertatea și viața pentru idealuri morale.

Scandările au fost: Libertate te iubim, pentru tine noi murim. Vom muri și vom fi liberi. Vrem adevărul! Alegeri libere!

Pe parcursul zilei de 21 decembrie, peste 2500 de oameni au fost arestați, bătuți și torturați sălbatic în secțiile de poliție și transferați în închisoarea Jilava.

Fiul meu a fost prezent la Baricada de la Intercontinental până înainte cu un sfert de oră de intrarea tancurilor în Piața Universității și a trupelor care au tras în plan orizontal, omorând câteva zeci de persoane. Am reușit să-l recuperez printr-un hazard, pentru că cei care se retrăgeau din Piață erau arestați.

Cei care au rezistat eroic atunci nu se cunoșteau între ei. Am reușit să-i cunosc de-a-lungul anilor pe cea mai mare parte dintre ei.

Într-un București care nu dormea, vestea represiunii s-a extins și a doua zi, 22 decembrie 1989, dimineața, o jumătate de milion de oameni au ieșit în stradă, au înconjurat tancurile, au ocupat Radioul, Televiziunea, Sediul General al Poliției și, în final, sediul Comitetului Central al Partidului Comunist, provocând fuga lui Ceaușescu și victoria revoltei populare.

În această situație, Armata, trupele de Securitate și Miliția, cele care omorâseră și torturaseră protestatarii neînarmați, care în București manifestaseră pașnic într-un spațiu public, neamenințând nicio instituție oficială, s-au declarat alături de popor.

Peste câteva ore, doar în urma unei înțelegeri între un grup prosovietic, format din foști demnitari ai regimului Ceaușescu, și conducerea Armatei, s-a preluat puterea la nivel central și local.

Pentru a evita răspunderea pentru crimele comise s-a organizat o uriașă manipulare mediatică: teroriștii lui Ceaușescu, folosindu-se Televiziunea, Radioul, presa română și străină și înscenându-se o Revoluție în direct. În paralel s-au organizat confruntări între armată și trupele de securitate, spectacole cu tiruri false de arme și atacuri cu elicoptere, s-au invocat atacuri din afara țării și s-au distribuit arme populației, pentru a spori conflictul sângeros.

Ca rezultat, numărul morților și răniților a fost mai mare decât cel provocat de represiunea lui Ceaușescu.

Astăzi știm că nu a existat niciun terorist și niciun atac extern împotriva României. Niciuna din forțele politice care au preluat conducerea României în seara zilei de 22 decembrie, instaurând un regim militar și apoi civil, pe care l-au păstrat 7 ani până în 17 noiembrie 1996, nu a avut niciun merit în căderea regimului Ceaușescu.

Spre deosebire de toate revoluțiile pașnice din Europa Centrală și de Est, toată conducerea de Partid și de Stat, Armata și Securitatea i-au rămas fidele lui Ceaușescu, dând dovadă de o lașitate maximă, până în momentul în care mulțimea anonimă a intrat Comitetul Central.

A invoca faptul că nu s-a mai tras atunci când tancurile erau înconjurate de sute de mii de oameni, în majoritate muncitori din uzinele bucureștene, este o aberație.

La fel de stupidă este invocarea rolului unor conspirații. Așa-zisa conspirație pro-sovietică s-a rezumat la câteva întâlniri prin parcuri, fără niciun rezultat. La fel și cu așa zisele conspirații din interiorul Securității. Nimeni nu a acționat. Din lașitate.

În străinătate, liderii de la Moscova nu au intervenit și cunosc toate acestea din discuțiile mele cu membrii ei, pentru că toți aceia care au luat puterea au fost fie comuniști, fie simpatizanți ai lui Gorbaciov, iar majoritatea dintre ei erau agenți recrutați de serviciul militar al Armatei Ruse.

Procesul lui Ceaușescu

Singura problemă a noilor conducători a fost eliminarea lui Ceaușescu. Mai întâi a fost organizată o așa-zisă fugă, supravegheată tot timpul de noul comandant al Armatei, numit de Ceaușescu însuși – era vorba despre Atanasie Stănculescu – pentru a crea și menține psihoza teoriștilor lui Ceaușescu, în timpul celor câteva zile, care erau necesare pentru a pregăti și consolida puterea. Scopul principal al comandantului Armatei era de a se prezenta ca apărător al Revoluției, pentru evitarea responsabilității asupra represiunii criminale.

Scopul principal al fostei nomenclaturi comuniste și al grupului pro-sovietic era de a se legitima ca revoluționari care luptau împotriva teroriștilor imaginari care doreau reinstaurarea lui Ceaușescu.

În final, rezultatul a fost o mascaradă judiciară – procesul lui Ceaușescu, care a fost, într-adevăr, un asasinat politic cu obiective multiple: eliminarea lui Ceaușescu, fără un proces public, pentru a evita dezbaterile asupra responsabilității regimului comunist și transferul responsabilității asupra unei singure persoane; direcționarea urii populare împotriva unei singure persoane și stabilirea unui motiv pentru încetarea focului și instaurarea calmului necesar după dispariția sa.

Aș vrea să mai adaug un lucru: toate persoanele pe care le-am cunoscut în aceste momente și-ar fi dorit ca Ceaușescu să fie judecat printr-un adevărat proces al dictaturii și al comunismului, dus în ultimul moment.

Drumul României spre democrație și economie liberă de piață

După căderea regimului comunist din România în 21 decembrie, singura revoluție din anii 1989-1990 din Europa de Est cu victime omenești nevinovate, pentru popoarele eliberate au fost două opțiuni:

– Una dintre reformele lente și limitate, precum cele ale lui Gorbaciov, cu menținerea controlului vechii nomenclaturi și a Securității, până la formarea unei oligarhii care să aibă puterea asupra resurselor țării, pentru a le exploata pentru sine și pentru a deveni astfel singurul partener al companiilor occidentale cu care colaboraseră deja bine în timpul regimului lui Ceaușescu, însă în acel moment nu avuseseră șansa să se îmbogățească. Restabilirea comunismului într-o manieră ideologică sau economică nu era o soluție dorită.

– A doua opțiune, complet diferită, le-a aparținut elitelor intelectuale românești, care au urmat procesul altor țări fost comuniste și care doreau o democrație reprezentativă de tip vest-european, fără a face compromisuri pentru un capitalism clasic, pe care îl considerau pur și eficient în acel moment, dar și ca un spațiu de recuperare a spiritului concurențial și comunitar, care s-a demonstrat a fi o iluzie.

Mulțumită motivelor care privesc destinul personal, cât și circumstanțelor domestice și internaționale, am devenit reprezentantul și mai apoi liderul acestei mișcări, care, după șapte ani, în perioada 1996-2500, a produs fundamentele integrării României în Uniunea Europeană, în spațiul euro-atlantic și instaurarea unor instituții democratice și mai ales juridice funcționale.

Din punct de vedere politic, această participare a elitelor intelectuale românești, urmând modelul polonez al Solidarnosc, a început cu primul nucleu de rezistență în fața noii puteri reprezentate de Frontul Salvării Naționale: Universitatea din București, prin acțiunea comună a Ligii Studenților și a Senatului Universității, numit din nou prin votul profesorilor și al studenților, pe baza unor criterii de competență academică. Așadar, Universitatea din București a fost prima instituție care a refuzat să facă parte din Frontul Salvării Naționale și s-a manifestat exclusiv într-o manieră pașnică, printr-o ideologie fondată pe credințele și valorile morale.

Am avut oportunitatea și onoarea de a fi fost ales în primul triumvirat al conducerii Universității din București și apoi, după alegeri academice independente, am ocupat poziția de prorector, rector și președinte al Consiliului Național al Rectorilor din România.

În 1990 mi-am arătat susținerea față de manifestațiile pro-democratice din Piața Universității, simbolul luptei împotriva comunismului, care au fost atacate în mod violent. Am deschis accesul la balconul Facultății de Geologie, unde eram profesor, pentru reprezentanții Ligii Studenților și acesta a devenit ulterior o tribună a expresiei publice pentru scriitori, filosofi, oameni de știință, muzicieni, artiști, devenind astfel, în timpul celor 52 de zile o școală de democrație. Bineînțeles, era o școală a unei democrații ideale, însă era utilă în acel moment.

A fost utilă pe termen lung, dar ineficientă pe termen scurt. În primele alegeri din iunie 1990 FSN a câștigat zdrobitor alegerile parlamentare și cele prezidențiale prin candidatul său fost membru al Biroului Politic, secretar al propagandei în regimul Ceaușescu și lider informal al grupului prosovietic.

Mineriada

Represiunea violentă și criminală îndreptată împotriva studenților Universității București și a manifestanților din Piața Unirii după ce acestea încetaseră, cunoscută sub numele Mineriada din 13-15 iunie, organizată în principal de nucleul dur al fostei securități ceaușiste transformată în Serviciu Român de Informații, a avut scopuri multiple:

– Crearea unor falii sociale care să dividă societatea;

– Reproclamarea rolului clasei muncitoare prin utilizarea minerilor;

– Crearea unei rupturi între cei din țară și exilul anticomunist;

– Izolarea României din Occident;

– Blocarea accesului investițiilor străine până la preluarea lor de noua oligarhie;

Dar mai presus de toate, pentru că a avut loc după o victorie în alegeri, care, chiar dacă au fost manipulate, au fost libere: reinstaurarea FRICII, fundamentul oricărui regim totalitar. Pierderea FRICII este coșmarul oricărui regim totalitar.

Astăzi cele două episoade tragice din istoria recentă a României, cunoscute sub numele de Procesul Revoluției din 1989 și Procesul Mineriadei din iunie 1990, fac obiectul unor procese deschise în Justiție, pe temeiul Crime împotriva umanității. Dacă se vor finaliza singurul obiectiv ar trebui să fie ADEVĂR prin Justiție, în condițiile în care istoricii au eșuat până acum în impunerea lui.

Programul meu politic în toți acești 30 de ani a avut în vedere crearea nu numai a instituțiilor democratice, dar mai ales a unei conștiințe democratice.

Instrumentul pe care l-am ales și l-am folosit a fost un Proiect de Reconciliere Națională pentru realizarea unei societăți democratice de tip european așa cum a fost gândită de părinții fondatori ai Uniunii Europene.

Niciunul dintre foștii rezistenți și luptători anticomuniști din perioada terorii comuniste, dizidenți participanți direcți la Revolta Populară din 16-21 decembrie sau activiști civici, nu a dorit răzbunare sau anihilarea adversarilor politici.

Sper ca cei patru ani ai mandatului meu să rămână în memorie ca un timp în care oamenii au plătit din greu reformele economice și politice, dar s-au simțit liberi.”