ISTORIA ALTFEL: „Visul Măriei Sale”

Este pentru prima dată când deschid o carte, cea a scriitorului Andrei Breabăn, și mai-mai să-mi cadă din mână în momentul când am dat cu ochii de prezența a trei prefațatori, caz unic, cel puțin dacă țin cont de câte cărți am deschis de-a lungul vremii.

Să nu se creadă cumva că aș avea ceva împotrivă, poate că cei trei prefațatori nu au scris despre cartea autorului doar din pură prietenie, ci chiar sunt interesați de scrierea sa, în mod particular în acest caz. Doar mă mir, nimic mai mult. Mă întreb totuși dacă autorul avea neapărată nevoie de suportul acestora. N-am să neg că aceștia sunt oameni de certă valoare, dar această carte se recomandă prin ea însăși, scriitorul având deja o notorietate suficientă, dobândită în prodigioasa-i carieră literară (în acest domeniu, cu prisosință).

În această voluminoasă carte scriitorul-istoric, jurnalist cultural cu vechime în branșă, tratează dintr-o perspectivă inedită partea de început a vieții domnitorului Ștefan cel Mare, nu chiar copilăria, ci mai degrabă adolescența acestuia, scoțând în evidență osârdia pe care tânărul, pe atunci, o depune în formarea sa ca om, dar mai cu seamă ca viitor Domn al Moldovei. Cutreierând, pentru întregirea și consolidarea acestor cerințe-calități, locuri și cetăți conduse de mari personalități istorice ale acelei vremi, adunând informații și cunoștințe trebuincioase funcței de mare răspundere pe care urma să o ocupe. Ce mă miră  însă, în sensul că este pentru prima dată când aflu acest lucru, este faptul că, așa cum afirmă autorul, Ștefan cel Mare și-ar fi dorit la un moment dat să se călugărească, fapt necunoscut mie, retragerea sa la o mănăstire fiind o posibilă alegere. Dar, făcând apel la cele cunoscute deja despre el, ar fi fost o postură neconformă cu firea sa aprigă, dominatoare, cu veleitățile și anvergura sa istorică, de vlăstar de os domnesc. Nu mă îndoiesc că autorul a săpat temeinic în aflarea acestor informații surprinzătoare. Am convingerea că un astfel de om, atât de dinamic, atât de activ, chiar dacă uneori (inevitabil poate) și nechibzuit, atât de dedicat, atât de pus pe fapte mari, înzestrat cu excepționale calități de luptător, atât de iubitor de Moldova, n-ar fi putut să stea retras, relaxat și contemplativ, la o mănăstire, tocmai în vremea când țara avea nevoie de o mână forte, de dibăcie și vitejie pentru apărarea fruntariilor ei.

Interesant este că în anumite pasaje ale cărții sunt preluate versuri atât de cunoscute din poezia lui Dimitrie Bolintineanu pe care autorul, istoric dar și scriitor înzestrat, care are în arsenal și stăpânește cu aplomb și o latură a ficțiunii literare, le dezvoltă și le explică din punct de vedere istoric, împletindu-le cu destule inserții literare de certă inspirație, dovadă a talentului său indiscutabil.

Este de reținut că Ștefan cel Mare, deși a avut un părinte domnitor valoros la rândul său, pe baza însușirilor înnăscute, cât și prin studiul asiduu și cunoștințele căpătate de la înțelepții vremii cu care a venit în contact, dar mai ales prin cunoașterea realităților epocii și prin binecunoscuta sa persuasiune și-a configurat propriul drum, propria conduită în administrarea și conducerea destinelor Moldovei. Datorită acestor calități, dar și a experienței obținută de-a lungul domniei găsim explicația acestui parcurs domnesc extraordinar pe o durată de timp atât de întinsă, de 47 de ani, cu realizări impresionante, atât pe câmpul de luptă cât și în plan social, cultural și administrativ.

Urmărind firul narativ, constatăm că autorul prezintă evenimentele într-o succesiune de secvențe aproape cinematografice, transformându-ne fără voia noastră din cititori în spectatori intrați pe gratis în sala de proiecție. Pur și simplu, prin puterea scrierii, ne poartă acolo unde hotărăște și dispune imaginația sa, sprijinită solid pe o documentare efectuată la modul amănunt. Dar nu ne abandonează în acele locuri, încremeniți în nemișcare, ci de fiecare dată ne aduce în fotoliu, dar ne și pune în centrul acțiunii pentru a fi părtași la următoarea întâmplare istorică, una care, fie vorba între noi, nu e deloc o întâmplare.

Pe durata scrierii acestei cărți autorul trece printr-o multitudine de stări, este când duios melancolic, profund implicat în desfășurarea evenimentelor pe care le descrie, părând a fi gata oricând să dea o mână de ajutor, când sobru, rezervat, rareori detașat, în ideea de a se revendica drept narator imparțial. Această ultimă ipostază nu-l prinde (în poză!), nu-i reușește întrutotul, fiindcă se vede de la o poștă înclinarea spre o certă stare iubitoare, fermecat fiind de personalitatea idolului său. Este impresionantă această dualitate, de fapt o luptă în interiorul autorului, pus în situația de a da dreptate, veridicitate și până la urmă câștig de cauză uneia sau alteia dintre ideile aflate în confruntare.

Culmea este că acest roman istoric nu face altceva decât să nască o dilemă, chiar dacă una pozitivă, în sensul că datele istorice, bine documentate și optim transpuse în carte, sunt îmbrățișate literar cu o doză (temperată, e adevărat) de gândire ficțională care dă o anumită savoare lucrării, dar poate provoca și un soi de încruntare a frunții, dacă aruncăm privirea asupra celor care sunt permanent pentru contra. Cu siguranță că scriitorul nu trebuie să dea socoteală pentru cele scrise și nici pentru materialele-documente pe care s-a bazat în realizarea acestui valoros roman, autorul cheltuind mult timp pentru a afla lucruri inedite în principal pentru perioada de  început a domnitorului.

Sincere aprecieri pentru efortul de documentare depus, pentru aplecarea cu toată ființa asupra datelor istorice uneori anevoie de accesat.

Fără putință de tăgadă – pentru pasiunea pentru idolul său, dar mai cu seamă având în vedere scrierile sale despre marele voievod – Andrei Breabăn se înscrie printre cei mai valoroși „Ștefanologi” ai vremii noastre.