Obiceiuri de la daci. Calendarul de ieri și de azi (III)

Dacii, la fel ca grecii, ca romanii, ca egiptenii, chinezii, mayașii și alte popoare ale lumii, au folosit calendarul în scopuri religioase. Mersul soarelui era important și pentru a urmări evoluția anului agricol. În funcție de mersul soarelui se făceau principalele lucrări agricole și se urmărea evoluția plantelor, creșterea și înmulțirea animalelor, evoluția propriei vieți.

Reducerea zilei și creșterea nopții îi speria pe oamenii din vechime. Chiar dacă știau că acest lucru se repetă anual ei își puneau întrebări de ce se întâmplă acest lucru și le era teamă ca nu cumva vârcolacii sau alte duhuri rele să le răpească soarele de pe cer. De aceea, ei tot credeau că trebuie să facă tot felul de ritualuri, unii aduceau jertfe zeilor, pentru ca lumina să nu fie înghițită de vârcolaci și  lumea să intre sub stăpânirea întunericului veșnic. Sau poate că unii din marii preoți știau de la înaintașii lor ceea ce a fost la începuturi, după cum scrie și în Geneza, un gol infinit în care nu era nimic și peste care domnea întunericul: Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului era întuneric. O extraordinară lecție de astronomie și de exprimare a începuturilor Universului.

De aceea, la echinocțiul de primăvară dacii se rugau să aibă un an agricol bun, erau organizate ritualuri dedicate fertilității, dragostei și vieții, serbau Dragobetele și victoria luminii. Când venea vara serbau sânzienele, aveau ritualuri de alungare a ielelor, vrăjitoare rele care veneau să fure soarele și lumina. Adunau sânziene și alte flori pe care să le folosească pentru leacuri. Toamna serbau recoltele și se pregăteau pentru iarnă. Fiind mai ocupați cu muncă zilele de sărbătoare erau mai puține. Cele mai multe erau în iarnă, trebuiau să-și umple și ei timpul cu ceva după un an de muncă. Romanii aveau saturnaliile, dedicate lui Saturn, grecii și celelalte popoare aveau sărbătorile lor specifice, dar raporturile culturale determinate de așezarea geografică pe același continent făcea ca unele din aceste sărbători să semene între ele, până și zeitățile, care aveau doar numele schimbate. Este exemplul romanilor care au preluat zeii din mitologia greacă, dar și al dacilor dinainte de Zamolxis, care avea să-i facă pe daci să renunțe la sistemul politeist și să adopte credința într-un singur zeu, adaptând sărbătorile și ritualurile după noua credință. Acest sistem a luat un nou avânt în vremea regelui Burebista când marele preot de atunci, Deceneu, avea să-i convingă pe daci să-și taie viile și să renunțe la consumul de băuturi alcoolice, dar în același timp avea să formeze o adevărată castă a preoților lui Zamolxios care pe lângă ritualurile religioase îndeplineau și însărcinările de medici, tămăduitori ai bolilor poporului dac. Asta l-a și făcut pe Iordanes să afirme că dacii aveau bogate cunoștințe de astronomie și medicină, iar Platon prin vorbele lui Socrate să ne transmită acel mesaj al modului în care acești preoți medici vindecau bolile trupului pornind de la tămăduirea sufletului celor aflați în suferință. Un extraordinar exemplu care ar trebui să fie urmat și azi.

 Calendarul de ieri și de azi

Cât privește împărțirea anului după tradițiile strămoșilor noștri, nu se știe exact câte luni și ce denumiri aveau ele în calendarul dacic. Putem doar presupune că numele acestora erau date după condițiile climaterice din acea perioadă, iar împărțirea anului o avem după acel impresionant Sanctuar dacic cunoscut sub numele de Soarele de andezit.

S-au păstrat denumirile anului din epoca medievală, care după unele ipoteze ar fi urmat vechea tradiție dacică. Aceste luni erau:

1. Gerar, actualul Ianuarie, numit așa după gerul de la Bobotează.
2. Făurar, februarie, deoarece sub plapuma de zăpadă se făurește recolta pentru vară (grâul) iar tot atunci meșterii fierari făuresc uneltele de lucru pentru anul care vine.
3. Mărțișor, martie, începutul anului agricol la daci (ca și la romani), luna în care nu întâmplător se serbează Dragobetele și alte serbări dedicate vegetației și vieții. Băieții împleteau mărțișoare și le dăruiau fetelor, care erau agățate pe pomi la sfârșitul lunii. Era simbolul primăverii, al reînnoirii și perpetuării vieții, expresie a legii reversibilității raportată la viața de pe Pământ, ca lege fundamentală a Universului.
4. Prier, aprilie, luna semănăturilor de primăvară. În franceză prier înseamnă a se ruga (pesemne că ceva asemănător semnifica și în limba vechilor daci), este luna când de obicei se serbează Paștele și Sf. Gheorghe, biruitorul balaurului,
5. Florar, mai, luna florilor, a fluturilor și a vitalității.
6. Cireșar, iunie, luna când se coc cireșele.
7. Cuptor, iulie, luna cea mai călduroasă din an, când se coc grânele.
8. Gustar, august, începeau să se coacă fructele: mere, pere, struguri.
9. Răpciune, septembrie, începutul răcirii vremii, frunzele copacilor încep să ruginească.
10. Brumărel, octombrie, luna când de obicei începe să cadă bruma.
11. Brumar, noiembrie, bruma devine un fenomen obișnuit.
12. Undrea (îndrea), decembrie, femeile stăteau în casă și împleteau cu undrelele pulovere din lână sau alte obiecte de îmbrăcăminte, care pe atunci se făceau în casă.

Denumirile noi ale lunilor anului, adoptate de altfel în toată Europa și chiar în cea mai mare parte a țărilor din lume drept Calendar universal, vin de la romani și au trebuit să fie adoptate și de români pentru a avea un limbaj comun cu celelalte țări europene. Tot de la romani vin bazele legislației civile și penale, cu principiile de drept care sunt valabile și astăzi. Poate că o vreme s-au păstrat în paralel cu denumirile vechi, dar evoluția culturală și reducerea tot mai accentuată a barierelor dintre popoare a lăsat în desuetudine numele vechi ale lunilor și zilelor anului.

Astfel, luna decembrie vine de la cifra zece, cum era numită inițial, la fel ca numele regelui Decebal (după unele legende populare dacii îl proslăveau drept cel care se putea lupta cu zece deodată și nu era biruit). După vechiul calendar roman era luna a zecea a anului, iar cu toate schimbările ce au avut loc pe parcurs numele i-a rămas așa.

După cum am spus mai precizat, primul calendar roman avea zece luni a câte 30 și 31 zile, anul complet având 304-305 zile, ceea ce nu era deloc normal. Zilele din anul următor nu se mai suprapuneau peste mersul soarelui, oamenii fiind derutați și nu mai înțelegeau nimic. Mai târziu s-au mai adăugat două luni, astfel că din cele 12 luni ale noului an, patru aveau 31 zile (Martius, Maius, Quintilius, Octomber), şapte aveau câte 29 zile (Aprilis, Junis, Sextilis, Sepyember, November, December, Ianuaris), iar una avea 28 zile (Februaris).

Cum civilizația romană și-a pus amprenta peste toată Europa, s-au păstrat și semnificațiile lunilor anului venite de la romani. Noul an la romani începea la 1 martie, la fel ca și la daci, și avea 355 zile. Dar nici așa nu a fost în regulă. Pentru ca lunile anului să corespundă cu mersul soarelui, la fiecare doi ani se adăuga o lună suplimentară de 22 zile, numită Macedonius, astfel anul ajungea la 366 zile cum este normal. Reforma calendarului făcută de Numa Pompilius a readus anul la doisprezece luni, iar tot el a hotărât ca Anul să înceapă imediat după solstițiul de iarnă, cu luna ianuarie, al cărei nume vine de la latinescul ianua, care se traduce drum, cale de trecere între ani. Luna avea și un zeu, Ianus Bifrons, care era reprezentat cu două fețe unite ce priveau în direcții diferite către anul vechi și anul nou și semnifica începutul și sfârșitul. La noi luna se numea gerar, când sunt gerurile cele mai mari. De aceea, creștinii de la noi au o vorbă, crapă gerul Bobotezei.

Februa înseamnă purificare în latină, luna fiind închinată de romani zeului Februs, stăpânul bogățiilor subpământene. Era socotită lună a purificării fiindcă în vechiul calendar era ultima lună a anului, după care romanii făceau tot felul de ritualuri de purificare pentru a intra curați în noul an. Odată la cinci ani romanii sacrificau un țap pentru a se curăța de păcat. De aici a venit expresia folosită și azi de țap ispășitor. La noi luna se numea făurar fiindcă era perioada când meșterii fierari pregăteau unelte pentru noul an agricol.

Numele lunii martie vine de la zeul războiului, căruia îi este consacrată, mai ales că în această lună are loc și solstițiul de soare, lumina și întunericul se echilibrează pentru a pregăti biruința soarelui. În vechiul calendar era prima lună a anului, Marte fiind zeul cel mai respectat la Roma, de multe ori mai mult decât Jupiter. Lui i se ridicau cele mai multe temple și i se aduceau cele mai multe ofrande. Se spune că și Biserica creștină de la Densuș a fost unul din primele temple romane construite după războiul daco-roman din 101-102 î.Hr. Ar fi fost ridicată în locul unde romanii și-au făcut tabăra după acea mare bătălie de la Tapae când i-au biruit pe daci cu mari eforturi, fiind ajutați de o furtună care a intervenit în toiul luptelor. Punând mai presus de viața lor zeul suprem pe care îl apărau, dacii au lăsat lupta și au început să arunce spre norii adunați primejdios pe cer cu săgeți, sulițe, săbii și ce mai aveau cu ei. Profitând de acest moment de derută romanii care tocmai se aflau în retragere și-au revenit  și i-au scos din strâmtoare, continuându-și drumul spre Sarmisegetuza. La lăsatul nopții bătălia s-a oprit și romanii au pus tabăra pe văile de la Densuș unde mai târziu au ridicat un castru și acest templu dedicat lui Marte, zeul care le-a adus biruința.

De aceea era firesc ca numele zeului să se regăsească în cele mai importante momente din viața romanilor având în vedere rolul armatei în existența Imperiului Roman și luptele neîncetate duse atât pentru extinderea acestuia, cât și pentru protejarea hotarelor de barbari. Mărțișor sau germănar, cum se numea pe la noi, are legătura cu acest frumos simbol al primăverii, a cărui poveste vine de la strămoșii daci, fiind legat de lupta dintre primăvară și iarnă, dintre lumină și întuneric, dintre lumina și căldura ce aduc dragoste cu ea și frigul care îngheață inimile și sufletul.

Aprilie vine de la aperio, a deschide, fiind luna când se deschid mugurii florilor, iar mai, de la maius, nume dat de Romulus senatorilor Romei. Iunie a fost consacrat fondatorului Republicii Romane, Iunius Brutus, și are ca zeiţă pe Iuno, soția lui Jupiter. Strămoșii noștri numeau luna aprilie prier sau traistă’n băţ, după vremea schimbătoare pe care o aduce. Florar, frunzar sau pratar (de la pralum, pajiște în latină), cum era numită în popor, luna florilor și a vegetației abundente, luna care aduce Raiul pe Pământ cum spuneau romanii. De la cireșele care se pârguiesc și sunt bune de mâncat, ai noștri au numit luna iunie cireșar, iulie fiind numită cuptor, după căldurile toride pe care le aduce. Luna iulie se numea înainte Quirinalis, fiind a cincea lună din calendar. Deoarece în această lună s-a născut Iulius Caesar, i s-a schimbat numele în iulie. Luna august are o poveste hazlie…

În vremea romanilor era a șasea lună din calendar și se numea înainte sextilis. Când a ajuns împărat Octavian Augustus, ca să nu fie mai prejos decât Caesar, i-a dat lunii în care s-a născut numele lui. Dar împăratul nu s-a oprit aici. Văzând că luna lui Caesar are 31 zile, a poruncit ca și luna lui să aibă tot 31 azi. Așa se explică faptul că avem în calendar două luni alăturate cu câte 31 zile fiecare. La noi i se spunea Gustar, iar în unele regiuni secerar, deoarece începea degustarea strugurilor dar și secerișul.

La fel ca decembrie, luna septembrie și-a păstrat numele după poziția pe care o avea în vechiul calendar roman, fiind pe atunci luna a șaptea. Răpciune sau Vinițel, de la vremea schimbătoare pe care o aduce, sau culesul viei și prepararea vinului.

Noua denumire a unora din lunile anului nu corespund celor originale. Astfel, octomber vine de la opt, poziția în vechiul calendar roman acum fiind, după cum știm, luna a zecea în noul calendar, dar numele a rămas neschimbat. Ai noștri îi spuneau brumărel, fiindcă aducea prima brumă odată cu ea. Atunci avea o semnificație care era legată de anotimp.

Luna Noiembrie ne derutează și ea, vine de la cifra nouă, poziția din vechiul calendar, ca în prezent să fie penultima lună. Brumar, cum îi spuneau strămoșii noștri, era semn că vremea se înrăutățea și se apropia venirea iernii, iar, după cum se știe, în noiembrie cade bruma iar de multe ori în noiembrie pe la noi ninge. Decembrie cu cifra zece (nici ea nu corespunde semnificației avute la romani) era legată la străbuni de andreea sau indrea, care semnifica gerul și lucrările specifice ale femeilor care se ocupau cu țesutul și lucratul puloverelor cu andreaua.

Pentru zilele săptămânii nu deținem documente care să ne dezvăluie numele lor la daci, dar precis că aveau și ei denumiri specifice pe care le foloseau, care însă nu s-au mai păstrat. În ceea ce privește numele folosite în prezent, originea lor este tot romană.

Luni vine de la lunae dies, adică, ziua dintâi, marţi e dedicată zeului Marte (Mars dies), miercuri zeului Mercuriu, joi lui Jupiter (jovis dies), vineri Venerei (veneris dies), sâmbătă lui Saturn (saturnus dies), iar pentru ultima, numele a fost schimbat de creștini, fiind dedicată Domnului Iisus Hristos (dominis dies), duminică. Ceva normal, odată ce creștinii schimbă legea veche cu cea nouă nu mai serbează sabatul sau ziua lui Saturn, ci următoarea zi, când a înviat Domnul.

La fel ca lunile anului și aceste denumiri ale zilelor săptămânii par mai potrivite și mai adaptate la evoluția timpului și îndeletnicirile omului cum sunt cele de acum. Dar a fost nevoie să ne adaptăm la cerințele lumii moderne și așa, denumirile vechi , folosite de strămoșii noștri s-au uitat.