Terorismul ca acțiune simbolică

Atentat terorist cu automobil capcană

Terorismul, la fel ca alte acte de violenţă, este menit să transmită un mesaj. Adesea autorii actelor teroriste simt că nu au niciun alt mod de a se face auziţi şi sunt hotărâţi să îşi transmită mesajul, deşi mesajul perceput nu este neapărat cel pe care autorii au dorit să îl transmită.

Terorismul în multiplele sale forme este un atac asimetric al celor mai slabi împotriva celor mai puternici. Terorismul nu trebuie subapreciat ca fiind ilogic sau iraţional, trebuie înţeles în primul rând ca un act simbolic menit să transmită o semnificaţie. Ceea ce pentru o persoană înseamnă „terorist” pentru alta este „luptător pentru libertate”.

Identitatea colectivă este mijlocul prin care individul relaţionează cu violenţa colectivă indiferent dacă aceasta este comisă de armată, de stat, de un alt colectiv sau în numele celor care luptă pentru existența statală. Terorismul fiind în primul rând un act de transmitere de mesaj, are nevoie de public – fie din rândul propriului grup, fie din rândul „inamicilor”. Înţelegerea acestei relaţii dintre terorism şi public şi forţele sociale/culturale care fac posibilă sau încurajează realizarea de acte de terorism are o importanţă vitală. Faptul că actele teroriste sunt aprobate sau legitimate de milioane de musulmani în întreaga lume ar trebui să fie îngrijorător.

Discursul naţional prezintă întotdeauna războaiele ca fiind purtate în numele „naţiunii” şi ca atare pentru o cauză justă. Similar, atacurile teroriste sunt adesea privite ca parte componentă a unei lupte colective (naţionale, religioase, sectoriale). Discursul – un „corpus de cunoştinţe” constând într-un grup de afirmaţii bazate pe un sistem comun de formare – reprezintă o traducere a evenimentelor violente în texte sociale mai largi şi permite indivizilor să gestioneze conexiunile complexe dintre violenţă şi convingerile etice şi între limite şi încălcarea limitelor. Abia atunci când evenimentele sunt încorporate în discursuri interpretative personificate în comunităţi de discurs, violenţa politică se auto validează şi se autosusţine.

Legitimarea propriei violenţe este rezultatul unui discurs despre violenţă şi conflict, precum şi a convingerilor societale despre propriul grup sau propria societate şi a credinţei într-o „lume justă”. În conflictul israelian – palestinian, mai ales, fiecare parte se percepe ca fiind victimă şi, aşadar, crede că este corect să folosească violenţa împotriva celeilalte.

Pentru a înţelege folosirea violenţei şi legitimarea ei atât de către cei care o folosesc, cât şi de victimele ei trebuie analizată semnificaţia pe care o are pentru ambele părţi.

Cultura violenței

Violenţa trebuie privită ca un construct cultural dezvoltat de-a lungul istoriei unde modul în care oamenii înţeleg violenţa şi semnificaţia pe care aceasta o are pentru ei depinde de moment, de loc, de context istoric şi de punctul de vedere al autorilor, al victimelor, al observatorilor, etc.

Cultura violenţei conduce la violenţă structurală atunci când este încorporată în relaţiile juridice şi economice oficiale. Deşi actele individuale de violenţă au numeroase cauze, apariţia lor este frecvent legată de o structură mai largă şi adesea ascunsă, care induce violenţa. Acest proces poate fi chiar reciproc, caz în care existenţa violenţei structurale dă naştere la o mai mare cultură a violenței.

Tipul de violenţă diferă din punct de vedere temporal. Violenţa directă este un eveniment, violenţa structurală este un proces dinamic, iar cultura violenţei este mai puţin variabilă dată fiind transformarea lentă a culturii de bază. În majoritatea cazurilor se înregistrează un flux, o trecere de la violenţă ca model cultural, la violenţa structurală instituţionalizată şi mai apoi la erupţii de acte violente directe.

Deşi terorismul este probabil personificarea violenţei directe, el este adesea produs de reacţia la violenţa structurală. Cultura violenţei, violența structurală şi violența directă sunt strâns legate între ele. Cultura, credinţele normative şi practicile unei comunități sau societăţi pot fi o sursă de violenţă prin faptul că permit dezumanizarea anumitor persoane sau grupuri.

Cultura violenţei priveşte aspectele culturale care pot fi folosite pentru a justifica sau legitima violenţa directă sau violența structurală. Aceste aspecte ale culturii pot include simboluri religioase, drapele, imnuri, discursuri etc. Cultura în sine nu poat fi definită ca violentă, dar majoritatea culturilor violente prezintă anumite aspecte violente. Violenţa promovată în cultura unei societăți sau comunități se manifestă în religie, ideologie, limbă, artă, ştiinţă şi cosmologie.

Violenţa directă serveşte scopuri foarte diferite pentru cele două tipuri de grupuri – agenţii violenţei şi victimele. Agenţii violenţei folosesc violenţa ca mijloc de a obţine sau menţine puterea, victimele folosesc violenţa ca mod de ieşire dintr-o „cuşcă”, din neputinţă sau ca mijloc de a se răzbuna împotriva celor care i-au adus în acea stare sau situație.

Violenţa structurală, spre deosebire de violenţa directă, este ascunsă şi, aşadar, mai greu de identificat. Dacă actele de ucidere (asasinate sau atacuri cu bombe) sunt uşor de recunoscut ca acte de violenţă, violenţa structurală trece adesea neobservată deoarece pare „normală” (sau este invizibilă) la suprafaţă. Exemple de violenţă structurală includ îngrădirea accesului anumitor persoane sau grupuri la anumite bunuri – locuri de muncă, finanţare etc. O situaţie de ocupaţie militară, ca aceea din Cisiordania şi din Fâşia Gaza de către Israel, este un exemplu deosebit de relevant de violenţă structurală. Foarte adesea, violenţa structurală rămâne neschimbată, iar ciclul violenţei continuă. Cu toate acestea, violenţa structurală este adesea cauza violenţei directe – fie din partea victimelor violenţei structurale (împotriva celor care o comit), fie a „agenţilor” împotriva victimelor. Adesea, graniţele dintre victime şi agenţi sunt neclare, întrucât ambele (sau toate) taberele se percep, cel mai probabil, ca victime. Terorismul nu este decât un exemplu de violenţă directă, deschisă, care îşi are rădăcinile în cultura violenţei şi care este influenţată de şi la rândul său influenţează/încearcă să influenţeze violenţa structurală.

Cei care „beneficiază” de violenţa structurală sunt provocaţi şi obligaţi să cedeze sau să îşi apere privilegiile prin violenţă deschisă. Diferenţierea rolurilor nu are nimic intrinsec, instabil. Ea doar generează privaţiune relativă, dezechilibru de statut, disfuncţii multiple şi chiar terorism atunci când se bazează pe criterii care nu sunt acceptabile pentru toţi actorii implicaţi. Autoritatea fără coerciţie nu poate fi susţinută decât pe baza unui consens mereu reînnoit.

Terorismul este un produs social într-un context cultural specific, iar semnificaţia sa culturală şi motivaţiile sale de natură culturală sunt relativ independente de codurile juridice. A-i face pe autorii terorismului răspunzători în faţa legii aceasta nu rezolvă problema sentimentului lor de neputinţă în cadrul legal existent. Chiar dacă actele de terorism pot avea un statut juridic special în tribunalele occidentale, a vorbi despre terorism în termeni juridici – ei înşişi produşi ai discursului hegemonic dominant la a cărui construcţie „grupurile marginalizate” oricum nu prea participă – nu contribuie cu nimic la diminuarea în viitor a actelor de terorism.

Terorismul reprezintă doar unul din multele tipuri de violenţă. Prin însăşi natura sa violenţa este ambiguă şi nu există concepte asociate ei care să fie clar demarcate sau general acceptate. Însuşi procesul de definire şi clasificare a actelor în violente şi non-violente este încărcat de valoare. Iată de ce definiţiile violenţei sunt de regulă strâns legate de problema legitimităţii şi a nelegitimităţii şi nicio clasificare a violenţei nu este universal acceptată. Ca şi puterea, „violenţa este în esenţă contestată: toată lumea ştie că există, dar nimeni nu este de acord asupra actelor care constituie acest fenomen”.

Deşi termenul „terorism”, mai restrâns decât „violenţă”, ar putea fi ceva mai uşor de definit şi el este atât ambiguu, cât şi încărcat de valoare. Încercările de a delimita clar graniţele dintre terorism şi alte forme de violenţă politică provoacă invariabil dispute. A vorbi despre terorism ca fenomen separat îl scoate dintr-un context mai larg de violenţă, ale cărei alte forme – deşi poate denumite altfel – pot fi la fel de revoltătoare şi problematice ca terorismul în sine.

Bibliografie

Bruce Hoffma –”Inside Terrorism”, Columbia University Press, 2006, ediţia a II-a.

David E. Apter (coord.) –”The Legitimization of Violence”, New York University Press, 1997.

Vivienne Jabri –”Discourses on Violence”, Manchester University Press, UK, 1996.

Goran Aijmer şi Jon Abbink (coord.) -”Meanings of Violence: A Cross-Cultural Perspective”, Berg Press, 2000.

Johan Galtung –”Cultural violence”, în Journal of Peace Research, august 1990, vol. 27, no. 3.

Grant Wardlaw –”Political terrorism: theory, tactics, and counter-measures”, Cambridge University Press, 1982.

Mali Soibelman –”Palestinian suicide bombers”, în Journal of Investigative Psychology and Offender Profiling, 2004, volumul I, cap. III.

Martha Crenshaw –”Terrorism in Context”, The Pennsylvania State University Press, ediţia IV-a, 2007.