27 martie 1918: Act istoric de importanță majoră în Istoria Modernă a României

Sfârșitul lunii lui mărțișor ne aduce odată cu vestitorii primăverii care dau în fiecare an din aripile lor zglobii întorcându-se pe pământul însorit al României și întoarcerea Basarabiei la patria mumă, moment petrecut în ziua de 27 martie 1918, după ce a luat sfârșit primul război mondial. Dreptate istorică care s-a împlinit prin jertfa miilor de martiri, ale căror suflete au pornit în zbor spre Cer asemenea cârdurilor de cocoare care simt mirosul înmiresmat al primăverii și înfruntă cu curaj talazurile și furtunile mări pentru a se întoarce la casele lor.

Dar ce a însemnat cu adevărat Basarabia și ce a reprezentat ea de-a lungul istoriei?

Numele acestui ținut vine de la familia Basarabilor, din care coborau voievozii Țării Românești, la fel cum Moldova a fost cunoscută o vreme și ca Bogdania, după Întemeietorul ei, Bogdan I, venit din Maramureș. Atât Moldova cât și Bogdania au fost nume date aleatoriu unor ținuturi care au făcut parte din statul marelui rege Decebal, fărâmițat în urma cuceririi romane. Trecând, la fel ca toată Europa prin frământările specifice primului mileniu marcat pe de o parte de invaziile popoarelor barbare, iar pe de altă parte de procesul de constituire a formațiunilor statale medievale cu nenumăratele războaie care s-au dat, dacii care trăiau grupați în jurul câte unui cneaz local au început și ei să se adune pentru a face față mai bine problemelor cu care se confruntau. Așa au luat naștere voievodatele, care nu au mai apucat să se unească laolaltă fie din cauza politicii expansioniste a Regatului maghiar, care după lupte îndelungate a reușit să supună Transilvania, fie politicii Imperiului Bizantin, care nu voia să fie refăcută în preajma lor vestita Dacie de care încă le era teamă. Asta a dus la înscrierea vechilor daci pe orbita istoriei în cele trei voievodate, care niciodată nu și-au uitat obârșia, păstrând mereu relații între ele și așteptând momentul când vor fi din nou împreună. Iar acel moment avea să fie împlinit de primul război mondial, când oamenii politici români au știut să-și aleagă aliații, iar tinerii noștri și-au dat din nou viața ca niște eroi, la fel cum au făcut-o și alți tineri ca ei în vremurile când țara i-a chemat sub arme și a fost nevoie să-i apere hotarele străvechi de care nimeni nu avea voie să se atingă. Așa se explică acele nume aleatorii de Țara cățelușei Molda(Moldavia) sau a lui Bogdan I (Bogdania), a Basarabilor (Basarabia) sau Vlahilor (Valahia), cum aveau să mai fie numiți urmașii dacilor în Evul Mediu, sau Țara de dincolo de păduri (Transilvania) cum au numit vatra civilizației dacice cuprinsă ca un prunc în brațele Munților Carpați, evitându-se numele de Dacia care, în accepțiunea strămoșilor noștri, trebuia să cuprindă toate cele trei voievodate vecine care doar împreună reprezentau statul dac. Așa se explică și definirea unor regiuni mai mici după numele familiilor voievodale. Între ele a fost și o bucată de stepă situată în zona Nistrului, luată de Basarabi în urma luptelor cu tătarii, pe care Mircea cel Bătrân l-a oferit prietenului său Alexandru cel Bun împreună cu Chilia și Cetatea Albă, care asigurau Moldovei ieșirea la mare. Cât despre imensul teritoriu aflat între Prut și Nistru cu o suprafață de 44.422 kmp, acesta aparținea Moldovei încă din vremea primilor Mușatini, fiind locuit în vechime de neamul războinic al carpilor care, împreună cu frații lor costobocii, au dat dese lovituri Imperiului Roman pentru eliberarea pământurilor dacice care au fost ocupate de romani.

(În prezent din ținutul ocupat de fostul Imperiu Țarist 33.846 kmp aparțin Republicii Moldova, iar 10.0579 km Ucrainei, la care se adaugă cei 2.262 kmp. ocupată la fel de abuziv de fosta U.R.S.S. prin un ultimatum adresat României în urma pactului fascisto-bolșevic Ribbentrop-Molotov din 28 iunie 1940, teritorii de drept ale României prin moștenirea lăsată de strămoșii daci și mai târziu de Ștefan cel Mare și Sfânt, răni adânci în trupul țării noastre a căror vindecare o așteptăm cu toții).

Cnezatul Moscovei, vasal tătarilor după invaziile urmașilor lui Genghis Khan, care au ajuns începând cu  anul 1241 până în Pannonia, înființând apoi de-a lungul fluviului Volga un stat al tătarilor numit Hoarda de Aur, căruia rușii îi plăteau tribut, a reușit să se elibereze și să se extindă spre apus avansând în secolele următoare până la hotarele cu Moldova și Țara Românească. Destinul potrivnic a făcut ca Ivan cel Tânăr, soțul frumoasei Elena, fiica lui Ștefan cel Mare și Sfânt, să moară de tânăr, iar noua soție a socrului ei să țese intrigi care au dus la moartea Elenei și a fiului său, țarul Dmitri Ivanovici, care fusese mai înainte asociat la tron de bunicul său, Ivan al III-lea (1498-1502). Poate că altfel ar fi evoluat lucrurile la Moscova dacă Rusia ar fi fost condusă de o familie dinastică al cărei sânge venea din Marele Voievod al Moldovei. Dar luptele pentru putere au fost la fel de perfide cum de altfel sunt și în zilele noastre. Ele nu țin cont nici de oameni și nici de prieteni, singurul scop urmărit fiind lăcomia unor oameni dornici de a stăpâni cât mai mult, fără să se mai sature vreodată de câte au. Oare nu așa gândesc și marii bogătași din zilele noastre ale căror imperii financiare au luat locul celor teritoriale din vremurile de demult? Lăcomia omului nu are limite, iar cu cât are mai mult este și mai nesătul, mai cu seamă că are și mijloace cu care să-și facă poftele nicicând îndestulate. Lipsiți de scrupule ei calcă peste cadavre, șantajul, crimele și corupție fiind noile lor arme de luptă care înlocuiesc spada și arcul cu săgeți folosite de alți nesătui în vremurile de demult.

În urma războiului cu otomanii din anii 1806-1812 Imperiul Țarist a pretins de la învinși cele două țări românești, deși acestea nu aparțineau turcilor, ci doar aveau obligații de vasalitate și de plată a unui haraci față de aceștia. Doar influența lui Napoleon al Franței i-a făcut pe ruși să renunțe treptat la pretențiile lor, limitându-le mai întâi la Moldova, iar în cele din urmă s-au mulțumit cu teritoriul dintre Prut și Nistru, regiune pe care ei au numit-o impropriu Basarabia ca să-și justifice cumva furtul prin asimilarea cu ținutul găgăuzilor nelocuit majoritar de români. Extinderea accepțiunii acestui termen s-a făcut prin complicitatea primului dragoman al Porții otomane Dumitru Moruzi, care și-a trădat poporul și pe voievodul Moldovei în schimbul unei moșii și a unui inel foarte prețios, promise de ruși. Ca de obicei, trădarea a dat roade și în această situație folosită ingenios de Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron, reprezentantul rușilor la negocieri. E drept că trădătorul a fost dat în vileag și executat de Poarta Otomană, dar pentru Moldova a fost prea târziu, pământul sacru al dacilor și al lui Ștefan cel Mare a fost sfârtecat până la Prut.

Urmare a înțelegerilor survenite, Tratatul de Pace de la București din 16 mai 1812 a consemnat un act istoric nelegitim care încălca grav practica internațională a vremii. Abia primul război mondial avea să schimbe situația și să repare o nedreptate vădită făcută poporului nostru și acceptată de puterile europene. În plin război, pe fondul mișcărilor revoluționare care au început la Moscova, la 3 martie 1917 la Chișinău apare Partidul Național Moldovenesc, condus de Vasile Stroescu, având ca obiectiv să organizeze un Sfat al Țării, care s-a întrunit la 21 noiembrie 1917 pentru a stabili viitorul țării.

Făcând uz de dreptul popoarelor la autodeterminare, principiu proclamat chiar de revoluționarii ruși de la Moscova în ziua de 02 .12.1917, Sfatul Țării dispune proclamarea Republicii Democratice Moldovenești, neacceptând termenul inadecvat de Basarabia, hotărâre adusă la cunoștința comisiei aliate (România, Anglia, Franța și SUA), prezentă la Chișinău în data de 07.12.1917. A fost arborat drapelul tricolor, iar la ceremonie s-a interpretat Deșteaptă-te române!, ale cărui cuvinte entuziaste răsunau zi și noapte pe străzile Chișinăului și ale celorlalte localități din regiune, devenind imnul revoluționar al românilor din noua Republică desprinsă din Rusia țaristă. Stema Moldovei medievale (capul de bour, având steaua cu cinci colțuri între coarne, soarele în partea dreaptă, și luna în formă de seceră, în partea stângă) devine stema oficială a noului stat, fiind aplicată atât pe drapel cât și pe sigiliul Sfatului Țării.

Hotărârea din 2 decembrie 1917 a fost extrem de curajoasă câtă vreme Ucraina insista să facă din acest ținut românesc o provincie ucraineană, acționând în acest scop atât cu armele democrației cât și prin folosirea intrigilor și a forței. Pe de altă parte, în țară s-a instaurat anarhia datorită jafurilor și actelor de violență la care s-au dedat refugiații ruși și germani care se retrăgeau de pe front și jefuiau fără drept această regiune locuită de români, dar și a unor bolșevici instigați de Moscova care a început să regrete pierderea popoarelor aduse cu forța în fostul Imperiu Țarist. În aceste condiții Consiliul Directorilor a cerut ajutorul armatei române, întâmpinată cu bucurie la trecerea Prutului de o delegație a Sfatului Țării. Trupele aliate conduse de generalul român Ernest Broșteanu și generalul francez Berthelot trec Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918, eliberează Chișinăul și apoi toată Regiunea românească de jefuitorii ruși.

Bolșevicii se retrag la Tighina, dar și de aici au continuat să incite persoane de alte etnii (găgăuzi, tătari, lipoveni, etc.) și să încerce să creeze haos și anarhie în țară. Armata română a intervenit prompt și a luat măsuri de restabilire a ordinii. În acest context, fără să țină seama de propriile principii, guvernul moscovit a rupt relațiile cu România și a dispus confiscarea Tezaurului ajuns la Moscova pentru a fi ferit de nemți. Trimis din țară de teama gurilor hrăpărețe ale unor furi avizi după bogățiile altora, tezaurul românesc a intrat pe mâinile unor hoți și mai lacomi, lupi ajunși paznici la oi, sau, să zicem mai direct, la Cloșca cu puii de aur și alte vestigii care vorbeau de trecutul poporului nostru sau reprezentau munca acestuia adunată cu prețul a râuri de lacrimi și de sudoare care au curs de-a lungul timpului. O problemă nerezolvată nici în zilele noastre, deși este vorba de un bun național care ne aparține, la fel cum ne aparține cămașa pe care o purtăm pe noi sau nădragii fără de care nu putem ieși din casă. Ne trebuie un om ca Ștefan cel Mare care să știe să bată cu pumnul în masă pentru a se face auzit în fața opiniei internaționale și care să ceară furilor să ne întoarcă măcar acel Tezaur din tot ce au furat, din tot ce au supt din munca poporului român pe care l-au înrobit ca ei să trăiască bine. Ne trebuie eroi care să se jertfească pentru a fi din nou ceea ce am fost.

Declarația de proclamare a Republicii Democratice Moldovenești a fost făcută public după liturghia ținută în ziua de Sf. Nicolae la capela Palatului Sfatului Țării, unde s-au adunat mulțime de credincioși, semn al legăturii de netăgăduit a poporului român cu Dumnezeu, legătură ce vine din vremuri îndepărtate, credința fiind fortăreața care l-a adăpostit și l-a ferit în fața dușmanilor care din toate timpurile au vrut să-l înrobească și să-i ia pământul și limba pe care o vorbea. Dar Dumnezeu a vegheat asupra lui răsplătindu-l pentru credința pe care o păzea mai ceva decât casa și averea, ajutându-l să se ridice din nou în momentele de cumpănă prin care a trecut.

Hotărârea este urmată la scurt timp de un nou pas, la 24 .01.1918 fiind votată cu unanimitate de voturi independența noului stat românesc constituit. Consiliul Director al Sfatului Țării este înlocuit cu Consiliul de Miniștri, guvern al noului stat, condus de Daniel Ciugureanu, iar Ion Inculeț devine președintele Republicii.

Urmează apoi actul istoric de o importanță crucială pentru tot neamul românesc de oriunde s-ar afla, când, în ziua de 27 martie 1918 Sfatul Țării va hotărî cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă  și 36 de abțineri pentru unirea cu Romania.

De menționat că, cu câteva zile înainte, s-a obținut acordul marilor puteri europene exprimat prin baronul Carlo Fasciotti, ministrul Italiei, sir George Barclay al marii Britanii, Charles Vopicka ministru american, contele de Saint-Aulaire ministru la Legația franceză și Richard von Kuhlmann ministru de externe german. În 26 martie 1918, premierul României Alexandru Marghiloman, s-a deplasat la Chișinău, însoțit de generalul Constantin Hârjeu, ministru de război, și de alți demnitari, unde a fost primit cu onoruri de autorități.

Anterior hotărârii luate în Sfatul Țării au fost consultate comitetele din Ținuturile Bălți, Soroca și Orhei fiind obținute hotărâri unanime de unire cu Regatul României. Până și Adunarea Generală a Armenilor convocată la Orhei în 25 martie, prezidată de Bejbeuc-Belicov, s-a pronunțat în favoarea unirii.

Ședința solemnă consacrată aderării s-a ținut la 26 martie, la ea fiind invitat și premierul român care în cuvântul său a făcut referiri la respectarea drepturilor și libertăților tuturor locuitorilor dintre Prut și Nistru. La terminarea discursului, acesta pleacă din sală pentru a-i lăsa pe membrii Sfatului Țării să delibereze. Deputatul Ion Buzdugan a dat citire în limba română declarației prin care se propunea unirea, aceasta fiind citită apoi în rusește de deputatul Vasile Cijevski.

Republica Democratică Moldovenească în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna SE UNEȘTE CU MAMA SA, ROMANIA.

Cuvinte de-a dreptul emoționante la fel ca voința marilor eroi care și-au riscat libertatea și viața pentru a promova idealurile neamului lor. Numele celor care au semnat Declarația sunt Ion Inculeț, președinte, Pan Halippa, vicepreședinte, Ion Buzdugan secretar. Sunt cei care au redactat Declarația și au făcut toate demersurile pentru a o duce la îndeplinire. Ei nu au ținut cont că prin acest act de voință își pun în pericol viața și familia. Pentru acești oameni cel mai important lucru în acel moment era idealul căruia și-au dedicat viața și nu puteau să piardă momentul istoric care le-a deschis drumul spre a-l împlini. Adevărați eroi ai neamului românesc, ei își înscriu numele alături de cele ale lui Basarab care și-a apărat țara la Posada, Bogdan I și alți Mușatini care au ținut piept ungurilor, leșilor și altor lipitori străine care voiau să ne sugă sângele și să ne calce libertatea în picioare și mai ales, marilor pașoptiști și făuritori ai statului național român a cărui temelii se pun prin actul istoric de la 24 ianuarie 1859, urmând a se termina la 1 Decembrie 1918. O dreptate istorică după o luptă milenară și jertfa a milioane de români care au udat cu sângele lor sacru pământul pe care trăim și astăzi. Răsplătiți cu acea impresionantă Coloană a infinitului de marele sculptor Constantin Brâncuși, martiriul lor a fost dus la Ceruri pentru a se bucura de Raiul ceresc, unde acum sunt împreună cu Zamolxis, Decebal și toți ceilalți eroi nemuritori ai neamului nostru.

Hotărârea Sfatului Țării a fost adusă la cunoștință șefului guvernului român invitat în sală. Toți cei prezenți s-au ridicat în picioare și au însoțit rezultatul votului cu aplauze și strigăte de bucurie. Clădirea unde se aflau răsuna de vocile entuziaste ale celor care strigau într-un singur glas:

Trăiască Unirea cu România!

Ce moment emoționant și plin de demnitate națională!

La rândul său, premierul român ia cuvântul și declară:

În numele poporului român și al regelui său, Majestatea Sa Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România, de aici și în veci!

La 30 martie, la Iași, în prezența premierului român întors de la Chișinău, se serbează întoarcerea la glia strămoșească a pământului smuls mișelește din trupul Moldovei și se cântă Hora Unirii și Deșteaptă-te Române, necontenind strigătele de bucurie pe străzile fostei capitale a Moldovei, care aminteau de Unirea sub Cuza. Pe 9 aprilie a fost dat Decretul regal de promulgare a actului Unirii.

Merită să fie menționate cuvintele pline de o profundă dragoste de țară ale deputatului de Chișinău Grigore Cazacliu, înscrise cu litere de foc în sufletele tuturor românilor după ce le-au citit în ziarul Glasul Bucovinei:

„În istoria neamului românesc și îndeosebi în istoria moldovenilor, au fost înscrise două zile negre, pline de jale și de scârbă. Una e ziua când în anul 1775 s-a smuls de la sânul Moldovei cel mai scump și mai sfânt pământ și alta e ziua când călăul de muscal, în anul 1812, a răpit cea mai mare parte din vechea Moldovă. De atunci au început pentru neamul din aceste părți zile de sclavie și de rușine…”.

O mare nedreptate făcută poporului nostru a fost în sfârșit îndreptată. La scurtă vreme va fi îndreptată și o alta. La 15 noiembrie 1918 în hotarele milenare ale Daciei străbune se va întoarce și partea de nord a Moldovei, răpită la fel de samavolnic de un alt Imperiu hrăpăreț și nesătul, cum de fapt se arată și în zilele noastre chiar dacă din el a mai rămas doar o țară.

E vorba de acea regiune bogată din nordul Moldovei numită impropriu Bucovina (Țara Fagilor), la fel de bogată și înainte de ocupația austriacă, locuită și în trecut de oameni harnici, viteji și credincioși, după cum erau descriși de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”. Să încercăm să dăm dovadă de mai multă demnitate și să nu ne mai lăsăm păcăliți de minciunile celor care încearcă să ne convingă de faptul că acel Imperiu hrăpăreț ar fi fost de fapt un izvor de lapte și de miere pentru români, că lor li s-ar datora un nivel mai ridicat de cultură și civilizație în nordul Moldovei. Nimic mai greșit. Total neadevărat. Furii au fost furi în toate timpurile oricum s-au numit, și orice ar fi motivat pentru a-și justifica pretențiile josnice.

După ce au ocupat samavolnic această regiune plină de bogății de tot felul, furii din 1774 nu s-au mulțumit numai cu pădurile și bogățiile ei ci au vrut să ne răpească și ce avem mai scump, credința strămoșească, fiind închise mănăstirile și lăsate în paragină, mai bine de o treime din bisericile ortodoxe nu au mai funcționat, multe fiind preluate gratuit de catolici după ce a început un amplu proces de colonizare cu nemți, care au ajuns să formeze un procent important din populația ținutului, în timp ce mulți români s-au refugiat în părțile Moldovei și chiar a Valahiei. Sunt realități care rezultă chiar din documentul emis de Congresul general al Bucovinei întocmit în acea zi memorabilă de joi, 15/28 noiembrie 1918 când s-a decis anularea actului care a consfințit furtul și întoarcerea în străvechea matcă din care a fost smulsă:

…considerând că în 1744, prin vicleșug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu de-a-sila alipită coroanei Habsburgice; considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferințele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naționale și care prin strâmbătăți și persecuții căuta să-i înstrăineze firea și să învrăjbească celelalte neamuri, cu cari el voiește să trăiască ca frate; considerând că, în scurgere de 144 de ani, Bucovinenii au luptat ca niște mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menținerea, slava și mărirea asupritorilor lor, și că ei drept răsplată aveau să îndure micșorarea drepturilor moștenite, izgonirea limbii lor din viața publică, din școală și chiar din biserică; considerând că în același timp poporul băștinaș a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogățiile izvoarelor de câștig ale acestei țări și despuiat în mare parte de vechea sa moștenire;…

Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind învestiți singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm:

Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României.

Oare acum suntem departe de concluziile dureroase desprinse de membrii Congresului de la Cernăuți când aceleași guri hrăpărețe ne storc fără milă de tot ce avem, păduri, petrol, gaze naturale, electricitate și bănci? Diferența este că nu le-au mai luat în urma unui război cum au făcut atunci, ci prin semnătura unor trădători de țară care le-au oferit din vârful unui stilou muiat în cerneală otrăvită tot ce au vrut, fiind de ajuns doar să deschidă gura. Ce ar spune oare acei bravi români care au avut curajul să-i înfrunte pe toți dușmanii pentru a-și duce la îndeplinire idealurile naționale, punându-și semnătura pe documentele de neuitat din 27 martie și respectiv 15 noiembrie 1919 prin care au alungat hoții din țară, ca azi să asistăm cu atâta indiferență cum alții i-au adus din nou și acum fac osanale ca niște slugi în fața stăpânilor? Mulți dintre acei bravi români ar alege să se întoarcă în mormânt decât să vadă atâta trădare. La fel ar face și marii noștri eroi de la Burebista la Decebal, Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazul, dacă ar fi nevoiți să vadă ce a mai rămas din țara pe care ei ne-au lăsat-o și cum azi e jefuită mai rău decât de turci. Parcă îl am în fața ochilor pe Marele Voievod Ștefan cel Mare stând în picioare în Scaunul lui Sfânt din Cetatea de Scaun de la Suceava, cu buzduganul ridicat amenințător spre Cer, iar în timp ce taie zările cu privirile sale de vultur, întreabă cu voce aspră și cu nespusă durere:

Ce ați făcut din Țara mea, mișeilor ?

Este mesajul pe care marele erou îl face în fiecare an în ziua de 27 martie spre a ne aminti de acel mare moment istoric și de nedreptatea care i-a urmat.