China – cultură și dezvoltare. Excepționalismul chinez

China – cultură și dezvoltare. Excepționalismul chinez, autor: Virginia MIRCEA, editura Semne, 2017.

Fiecare stat este excepțional în felul său, dar națiunile care se consideră excepționale caută să-și păstreze excepțiile pentru ele însele. La început, se consideră amenințate de o lume ostilă și încearcă să se protejeze. Cu timpul, această postură defensivă se transformă într-o o poziție agresivă care urmărește remodelarea lumii după imaginea sa de stat excepțional.

Savantul chinez Yan Xuetong, afirma, în 2001, că „Poporul chinez este foarte mândru de statutul de superputere pe care China l-a avut de-a lungul istoriei sale”.

Statutul de superputere a Chinei din timpul dinastiilor Han, Tang și prima parte a dinastiei Qing a fost infuzat poporul chinez împreună cu mândria pentru țara lor. Sloganuri care făceau referire la forța Chinei au fost promovate de Sun Yat-Sen, la începutul secolului al XX-lea și au continuat sub conducerea lui Mao Zedong. Deng Xiaoping și Jiang Zemin au promovat, și ei, sloganuri de genul „China puternică și prosperă este luată din nou în serios de comunitatea internațională”.

Promovarea acestei viziuni a creat un sentiment de naționalism care a fost „invocat generic pentru a explica comportamentul Chinei în dispute teritoriale, în căutarea de resurse, în forumuri internaționale precum negocierile privind schimbările climatice”.

În memoriile sale, fostul ministru chinez de externe Tang Jiaxuan descrie contribuțiile Chinei la civilizația umană ca „o briză blândă”, care a adus pacea, prietenia, cooperarea și dezvoltarea. Într-adevăr, acest sens pozitiv al măreției Chinei este cel mai bine evocat de Xi Jinping la discursul despre liderii generației a V-a din China, în timpul celui de-al XVIII-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, din noiembrie 2012. Xi Ping, care urma să devină președinte al Chinei, a prezentat China drept „o națiune mare … cu o contribuție de netăgăduit la progresul civilizației umane”.

Mulți cercetători chinezi, în evaluarea influenței crescânde a Chinei, fac comparații sau referiri la Statele Unite, fie la prioritățile militare ale Washingtonului, fie la influența puterii în mediul internațional. Aceasta sugerează că, în ciuda eforturilor Beijingului de a-și articula pentru sine un brand unic de sistem politic descris ca „socialism cu caracteristici chinezești”, ascensiunea Chinei rămâne în mod substanțial vizibilă ca fiind raportată la ordinea mondială a liberalilor americani. Prin urmare, orice încercare de a analiza viziunea chineză asupra lumii trebuie făcută în raport cu percepția chineză despre Statele Unite și a modului în care China se raportează la ea însăși ca parte ordinii.

Potrivit savantului chinez Jing Men „puterea și prosperitatea” sunt scopul final al construcției de stat în China și eforturile depuse de conducerea chineză s-au îndreptat spre construirea unei țări puternice și bogate, a unei țări de care să nu  profite  alte puteri, o țară respectabilă și independentă în mediul internațional, o țară care menține dreptatea și pacea în lume.

Astfel de afirmații grandioase cu privire la scopul final al Beijingului  furnizează indicii despre modul în care China intenționează să-și atingă obiectivele. Deși, există  critici care susțin că ”opacitatea chineză în obiectivele politicii externe va recurge în final la forță pentru a-și proteja interesele în cazul în care sunt amenințate, negând astfel pretențiile sale cu privire la creșterea pașnică a puterii sale”. Putem previziona că, în mediul internațional comportamentul Chinei va ține cont de două lucruri: a) de pragmatism în atingerea obiectivelor, și b) de  împiedicarea influenței externe asupra viitorului țării.

O viziune mai puțin pacifistă față de influența globală a Chinei este aceea de a vedea influența crescândă a Chinei ca o amenințare datorită modernizării militare rapide când nicio națiune nu o amenință. Creșterea cheltuielilor militare ale Chinei au dat naștere la speculații și suspiciuni privind intenția Chinei de a deveni hegemon regional.  Într-o lume anarhică marcată de incertitudini și frică, statele înțeleg repede că cel mai bun mod de a-și asigura supraviețuirea este să fie statul cel mai puternic din sistem. Însă, așa cum remarcă Robert Jervis, trebuie să se facă diferențierea între armele defensive și cele ofensive și între avantajul politicilor de apărarea și politicile ofensive, infracționale.

Înțelegând contextul mai larg al arhitecturii de securitate est-asiatică, se poate argumenta că modernizarea militară chineză se face cu scopul de a împiedica intervenția SUA în Asia de Est, legitimând în același timp interesele chineze în regiune.