Lansare de carte:
„Visul Măriei Sale”
de Andrei Breabăn

Scriitorul  și jurnalistul  Andrei Breabăn dăruiește cititorilor iubitori de lectură un nou roman istoric sub titlul ”Visul Măriei Sale”, volum  consacrat Marelui Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.

Lansarea cărții va avea loc la Biblioteca Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, în cadrul prestigiosului Salon Internaţional de carte Alma Mater Librorum, aflat la a VII-a ediție. Evnimentul se va desfășura vineri, 26 noiembrie, în Sala de Lectură „Mihail Iordache”.

Recenzia cărții a fost publicată în revista ”Convorbiri Literare”, în luna noiembrie, sub semnătura reputatului publicist și scriitor Ioan Holban.

Redăm integral recenzia cărții:

Istoria între legendă și adevăr

Dacă Andrei Breabăn şi-ar fi scris romanele, studiile, legendele și „întâmplările adevărate” despre epoca și personalitatea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, la începutul secolului trecut, când N. Iorga care domina, câmpul cultural, după retragerea în politică a lui T. Maiorescu și când E. Lovinescu era încă tânăr, iar G. Ibrăileanu era (prea)ocupat cu revista „Viaţa Româneasca”, ar fi oferit cel mai bun şi consistent răspuns la „somaţia” marelui istoric: prozatorii şi dramaturgii să scrie despre domnitorii eroi ai Evului mediu românesc. Atunci, s-a scris o destul de cuprinzătoare maculatură – nuvele, romane, piese de teatru -, pe care, prin 1920, E. Lovinescu o califica drept o „literatură cu haiduci”: nici mai mult, dar nici mai puțin decât atât, cu vorba sa. Pe firul unei tradiţii foarte robus­te, însă, (re)confirmată, cu romanele lui Mihail Sadoveanu, de exem­plu, Andrei Breabăn scrie o sumă de eseuri, romane şi „culege” le­gende istorice despre epoca lui Ștefan cel Mare în Regatul Muşatinilor, Vitejii Măriei Sale, Visul Măriei Sale şi, acum, în urmă, în Din vremea lui Ștefan Vodă. Eseuri, tradiţii şi legende româneşti (Editura Timpul, 2021), respectând, parcă, întocmai, proiectul lui N. Iorga. Cu romanele sa­le, Andrei Breabăn vesteşte, poate, resetarea speciei romanului istoric, spuneam altădată, o specie ce părea compromisă, azi, după atâtea eșecuri și atât de puține izbânzi (Dana Dumitriu, Ștefan Agopian). Masivul volum apărut acum, Din vremea lui Ştefan Vodă, se adaugă unei bibliografii impresionante; aici, Andrei Breabăn încadrează miezul ștefanian al nucleelor românești, tradițiilor și legendelor, cu câteva eseuri, exerciții de admirație, în fond, a unor personalităţi culturale şi istorice, despre care autorul le rosteş­te într-o retorică înaltă, avântată, luând act de importanța perso­nalităților vizate, lăsând deoparte terenul, eventual, alunecos al ipotezelor şi faptelor (im)probabile; titlurile sânt elocvente: Geniul eminescian în prag de aniversare, Eminescu şi mitul dacic, despre Ciprian Porumbescu în Scripca de aur a românilor, Tudor Arghezi, un nume, un simbol, o legendă, Spătarul Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir – deschizător de drumuri în cultura română și mondială, Mihail Kogălniceanu – fondator al României moderne, Doi titani ai politicii româneşti (Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti), O nouă stea pe cerul României (N. Titulescu), Everestul României (N. Iorga), Titu Maiorescu – făuritor de genii: eseurile nu lasă loc nici unei îndo­ieli, fixând permanențele culturii și istoriei naționale, în ceea ce au acestea definitiv în construcţia patrimoniului nostru, în fapt, a fibrei neamului. În aceeași logică sânt scrise și textele din a treia secţiune a volumului, Istoria pe înţelesul tuturor, un­de Andrei Breabăn abordează teme precum Țările Române şi marile im­perii, dimensiuni naţionale ale răscoalei din Transilvania, condusă de Horea, Cloșca și Crișan, figura lui Tudor Vladimirescu (Marele Pandur la aniversare), intrarea lui Mihai Viteazul în Bucureşti, Unirea Principatelor Române, Unirea Basarabiei cu România, Tratatul de pace de la Bucureşti din 24 aprilie 1918 etc.

Pivotul cărţii lui Andrei Breabăn este vremea lui Ștefan Vodă, cuprinzând majoritatea textelor din sumar, cărora autorul le spune întâmplări adevărate și legende istorice; Andrei Breabăn explorează teme foarte diverse şi pasionante, multe necunoscute sau aflate sub semnul de întrebare al ipotezelor de tot felul: legătura „misterioasă” a lui Ștefan cu Mănăstirea Zografu de la Muntele Athos, unde va fi vrut să se călugărească, „sta­giul” în Italia, la îndemnul lui Iancu de Hunedoara, la condotieri, pentru a învăţa, meşteşugul armelor şi strategiile de luptă, demon­tează povestea mincinoasă despre Vlad Țepeș, contestând un mit co­mercial contemporan (jocurile „murdare” ale Coroanei maghiare, câteva cărți „denigratoare” ale unor cărturari ruși, răspândite în toată lumea creştină şi un film „făcut de un american” au dat o „palmă ru­şinoasă” românilor care nu au protestat „cum ar fi fost normal, ba chiar au acceptat palma adusă eroului nostru, inventând așa zise Castele ale lui Dracula cu care acum suntem renumiţi în toată lumea. Cea mai mare minciună, care ne dezonorează ca naţiune şi așază o pa­tă nemeritată pe numele de român. Pentru cine nu ştie adevărul, nu­mele Drago atribuit în chip stâlcit acestui mare erou al neamului nostru, vine de la omagiul adus de popor tatălui său, numit în vre­mea lui Vlad Drago, fiindcă a fost singurul român care a făcut parte din Ordinul Dragonilor fondat de Regele Sigismund de Luxemburg, având ca principal obiectiv apărarea creştinătăţii de pericolul oto­man, statut socotit a fi o mare onoare la acea vreme. Numele i-a fost preluat de urmaşi, devenind Draculea după accepţiunea românească a termenului de Dragon care nu are nimic de-a face nici cu diavolii de care vorbesc cărțile biblice și nici cu vârcolacii plăsmuiți de unii”), introducând întâmplările adevărate prin sintagma se spune, luându-și, în acest fel, o marjă de siguranţă în fața istoricilor, adesea, prepuelnici. O contribuţie documentară foarte valoroasă es­te aceea la biografia lui Alexandru Voievod, fiul lui Ştefan, uitat, ignorat: stabileşte arborele genealogic, fixând faptul că mama sa este Marușca și nu Evdochia de Kiev, cum cred nu puţini istorici atestaţi ca atare (argumentul este găsit în Pomelnicul de la Mănăstirea Bistrița, unde se pomenește „Marușca, mama lui Alexandru”), desface ceea ce numeşte „o enigmă a istoriei”, urmărind asocierea, în 1474, la domnie, prin studiul „unor documente emise după această dată”, Alexandru fiind „locţiitor al Domnului Țării”, un adevărat „guvernator  în Ţinutul de Jos al Moldovei”, ctitor al curţii domneşti de la Bacău şi al Mănăstirii Grigoriu de la Muntele Athos, lămu­reşte data privind naşterea şi identitatea mamei fiului celui mare al lui Ştefan, Andrei Breabăn abordând o discretă polemică, atent cordială, cu Ștefan S. Gorovei, până la cauzele morții care au rămas „tăinuite cu grijă în epocă”, ascunse, astfel, posterităţii: Andrei Breabăn susţine, în această privinţă, ipoteza asasinatului politic; Alexan­dru e o victimă a pierderii izvoarelor arhivistice, „o parte dispărute în focul jefuitorilor, altele şterpelite, iar unele chiar măsluite sau încărcate cu venin ucigător”, Andrei Breabăn realizând o adevărată monografie a vieţii fiului celui mare al lui Ştefan, moş­tenitor al coroanei bizantine prin căsătoria cu Maria de Mangop, iar argumentele pe care autorul le descoperă, în analiza epitrahilului aflat la Mănăstirea Putna, cu cele două portrete – Ștefan și Alexandru – sânt de nerefuzat: „Cel care ar fi urmat Soarelui Moldovei şi i-ar fi dus lumina mai departe, continuând s-o cârmuiască cu aceeași vrednicie și înțelepciune a sfârșit din viață în mod fulgerător, înainte de a împlini patru decenii. Din motive care nu au ajuns până la noi, moartea prinţului a fost tăinuită, cu grijă în hăţişurile unor interese obscure, fie din nevoia de a acoperi pe cineva, fie pentru că nu s-a ştiut adevărul, ucigașii pierind sau făcându-se nevăzuți. Singurele dovezi care fac referire la acest moment tragic din istoria neamului nostru pe piatra pusă pe mormântul de la Bistrița, pe care s-au consemnat cuvintele: «Alexandru voievod, fiul lui Ştefan voievod, care a murit în oaste». Ce s-ar putea ascunde în spatele acestor cuvinte simple, menite parcă anume să ne tulbure gândurile și să ne facă să ne punem întrebări? La fel ca inscripţia de pe piatra de mormânt și Letopisețul anonim al Mol­dovei redă la fel de vag evenimentul, cronicarul mulțumindu-se să consemneze: «în anul 7004 (l496), luna iulie, 26, a răposat robul lui Dumnezeu, Alexandru Voievod, fiul lui Ștefan Voievod, care a fost îngropat lângă străbunicul lui Alexandru Voievod, în Mănăsti­rea Bistriţa». Letopiseţul de la Putna reia aproape identic cele scrise mai sus: «În anul 7004 (1496), a răposat robul lui Dumnezeu Alexandru voievod, fiul lui Ștefan voievod și l-au îngropat la mă­năstirea Bistrița, lângă străbunicul său, Alexandru voievod». Ce s-ar putea înţelege din aceste cuvinte? Ce mare taină a dus cu el în mormânt prințul Alexandru?”.

În sfârșit, Andrei Breabăn reconsti­tuie documentar bătăliile de la Tămășeni, care l-a adus pe scaunul Moldovei pe tatăl lui Ştefan, de la Crasna, la 1450, a lui Bogdan al II-lea cu Regatul Poloniei, prima luptă la care participă Ștefan însuşi, de la Baia, Vaslui, Războieni, Codrii Cosminului, cu o percutantă analiză a contextului geo-politic, asasinatul de la Reuseni și pribegia lui Ştefan – şase ani care „lipsesc” din biografia consemnată în tratatele şi manualele istoricilor pentru că nu s-au păstrat documente de atunci: Andrei Breabăn reconstituie acești șase ani, prin invenţia romanescă din Visul Măriei Sale, un roman care precede apariţia acestei cărţi, pentru că faptele au cerut participarea fanteziei autorului, a imaginarului său fastuos, bine temperat, însă, dând, iată, credibilitate demersului istoric prin intervenţia pactului ficţional: totul începe într-un ascunziş de unde Ştefan vede asasinarea lui Petru Aron, comisă la Reuseni: „Tânărul prinț al Moldovei se afla dincolo de gard, unde era o pădure ce dăinuie şi în zilele noastre. Cu greu s-a abţinut să nu sară în ajutorul tatălui său, dar, înțelegând că orice strădanie ar fi fost fără rost, a fu­git având multe peripeții pe drum în lunga pribegie care avea să-i poarte paşii la casa părintească de la Borzești, iar de aici, împreună cu mama sa Oltea şi unchiul său, boierul Vlaicul, au plecat în Transilvania, la Iancu de Hunedoara. Sunt multe legende cu privire la peripeţiile copilului care a reuşit să scape cu greu de urmăritorii trimişi de Petru Aron să-l găsească şi să-i ia viaţa. Din nefericire, din acea perioadă nu s-au păstrat documente, la fel cum nu s-au păstrat nici date concrete cu privire la anul şi locul naşterii viitorului Voievod al Moldovei. La fel cum Moldova în acei ani a traversat o perioadă extrem de confuză, marcată de necontenitele bătălii duse între oamenii lui Petru Aron şi cei ai lui Alexan­dru Vodă, despre care s-au păstrat prea puţine scrieri, nici des­pre viaţa Marelui Voievod nu au rămas documente care să ne ajute să desluşim drumul pe care l-a urmat după acel asasinat odios care avea să-i schimbe radical cursul vieții, îndepărtându-l de liniștea pe care o trăia la Suceava, alături de părinţi şi de cei apropiaţi. Rămas dintr-o dată singur în hăţişurile sălbatice ale vieţii, destinul său avea să se schimbe radical, purtându-l spre înălțimile unice pe care avea să le urce după câțiva ani de pribegie”. Sânt pagini de invenție epică – stagiul la Mănăstirea Zografu de la Atnos, discuțiile cu stareţul acesteia, participarea la intronizarea primului patriarh, de la Constantinopol, după cucerirea de către turci a cetăţii lui Constantin – care, iată, trebuie trecute în sumarul întâmplărilor adevărate, deși ele par a creşte din ficţiunea autorului.

Precedat în sumarul cărţii de un interesant, provocator inventar al sărbătorilor precreștine la români și al sărbătorilor solare (în texte antologice, precum Soarele de andezit de la Sarmisegetuza, Structura anului la daci, Cultul lupilor, Dacii și medicina, Postul la daci, Sărbătorile de iarnă la daci, de primăvară şi de vară, Cultul morţilor, Jertfa – izvor de nemurire – cu o foarte subtilă apropiere a „solului trimis” la Zamolxis şi Meşterul Manole -, Șezătorile și claca, tradiţii dacice, Obiceiuri de nuntă, Hora – joc popular sau ritual mitic, se (şi ne) întreabă autorul, Festivalul urşilor de la Comănești şi Jocul că­luşului, Sanctuarul rotund de brazi de la Obârșia Latoriței, realizat de ciobanii din Poiana Sibiului), capitolul legendelor din vremea lui Ştefan este, cu adevărat, unul prodigios. Andrei Breabăn abordează figura lui Ştefan în chip de erou popular, adăugând celor trei-patru legende vehiculate în manuale şi „cărţi pentru copii” (Stejarul din Borzești, Legendele Vrâncioaiei, Daniil Sihastrul), mulțime de legende culese din folclor şi din antologiile de gen (Ştefan cel Mare şi lupii, culeasă din zona Trotuşului, Ştefan cel Mare, copil, Fagul lui Vodă, Dreptatea lui Vodă, Judecata lui Ștefan când era copil, Ștefan cel Mare și bătrânul răzeș, Legenda Cotnarilor și legenda satului Cașvana, Căpriana, Ștefan cel Mare și Matei Corvin, Legenda bisericii  Albe de la Baia, Legenda Movileștilor, Legendele Voronețului, Ștefan cel Mare și familia, demontând poveș­tile, basmele, cum le spunea cronicarul, despre soțiile şi amantele domnitorului, Povestea frumoasei ţarine Elena, fiica lui Ştefan, prinţesă de Moldova şi ţarină a Rusiei etc.) Andrei Breabăn este, cred, cel mai în măsură să facă o antologie atoatecuprinzătoare a acestor texte care creează ceea ce se poate numi portretul domnitorului de legendă din memoria colectivă, un simbol al naţiunii într-un timp nu tocmai prietenos cu bietul om sub vremi.

Între procedeele epice de mare acu­ratețe, remarcabile rămân portretele, iar cele ale lui Ştefan şi Alexandru de pe epitrahilul din tezaurul Mănăstirii Putna sunt, într-adevăr, de manual, dar şi descrierile cinematografice ale luptelor, mai ales, de la Baia şi Vaslui; legendele populare sânt convocate pentru lămurirea unor evenimente încă neclare din biografia lui Ștefan, la fel cum o vastă bibliografie susţine demersul istoricu­lui, cu multe acolade în actualitate. Andrei Breabăn primeşte „um­brele trecutului”, cu care tăifăsuiește, având, alături, certitudinile istoricului şi, înlăuntru, forţa imaginarului unui prozator cu totul remarcabil.