Leacul nemuririi

Într-o zi aveam niște dureri îngrozitoare de cap, încât nu puteam sta în picioare. M-am întins în pat copleșit de durere, dar nu puteam să închid ochii. Simțeam ceva ca niște săgeți care porneau din creier și ajungeau la tâmple.

Nu stau mult așa și ce credeți că se întâmplă? Mă trezesc lângă mine cu cățelușa pe care o am, o frumoasă metisă între un bichon și un terrier. Are o blană frumoasă și mătăsoasă de un alb spre bej foarte plăcut, ochii albaștri ca cerul senin de vară, iar privirile îi degajă o blândețe aparte, ceva ce este greu de descris în cuvinte.

Pesemne că a simțit că nu mă simt bine și, cum urcă pe pat, mă linge pe mâini, apoi pe obraji și pe tâmplă. Din cauza durerii nu am putut s-o opresc, mai ales că simțeam cum mângâierile ei îmi făceau bine. Privind apoi spre ochii mei cu aceeași blândețe fascinantă, cățelușa mi se urcă pe piept, așezându-și capul cam în dreptul inimii, iar lăbuțele întinse parcă mă cuprindeau. Închide ochii și adoarme pe mine, iar sforăitul ei părea un leagăn de adormit copiii, încât nu am simțit când mi s-au închis ochii și am adormit cu Ștrumfița pe piept. Când m-am trezit eram alt om, durerea mi-a trecut cu totul ca lovită de un miracol, capul îmi era limpede iar ochii nu mai primeau acele săgeți din tâmple, fiind doar încă puțin somnoroși. Ștrumfița dormea încă pe pieptul meu, iar sforăitul ei era ca un cântec.

Ce s-o fi întâmplat că m-am făcut atât de repede bine fără să iau nici un medicament? Am auzit vorbe că animalele degajă o energie aparte, că se vindecă singure atunci când se ling sau sunt ajutate de alte animale, de aceea în lumea lor se întâlnesc prea puține boli.

Ce ar putea fi acea dragoste aparte dacă nu dragostea sădită de Dumnezeu în toate făpturile Sale când a creat viața, care la bietele ființe nevorbitoare este deosebit de sinceră și pe care o degajă din toată făptura lor?

Este și motivul pentru care, atunci când binecuvântează, preoții și arhiereii așază mâna pe capul mirenilor, timp în care rostesc în gând o rugăciune prin care aduc harul Duhului Sfânt asupra noastră, care nu este altceva decât acea energie dătătoare de viață care se numește dragostea divină. Oare de câte ori nu am simți niște fiori de căldură când eram binecuvântați de un părinte cu har, cum spunem noi mirenii, în realitate un preot sau arhiereu care se ruga cu adevărat pentru noi în timp ce ne punea mâna pe cap?

E greu de exprimat în cuvinte dimensiunile dragostei dumnezeiești, a aceste energii sacre dar prea puțin cercetate, care ar putea deschide căi nebănuite spre evoluția științei și a omenirii, singura care poate dovedi timpul, balaurul devorator de vieți. Este și motivul pentru care Albert Einstein, unul din cei mai mari învățați ai omenirii din toate timpurile, în scrisoarea lăsată pentru fata sa a consemnat că nu gravitația sau viteza luminii, ci dragostea este legea fundamentală a Universului în care trăim.

Dacă totuși dorim să-i cunoaștem dimensiunile adevărate ar trebui să ne raportăm la dragostea lui Iisus față de Tatăl, a cărui ascultare a mers până acolo încât a primit să-și ducă supliciul până la capăt oferindu-se singur să fie batjocorit și răstignit pe cruce. Să ne amintim momentul rugăciunii din Grădina Ghetsimani, când Iisus se ruga cu atâta ardoare Părintelui Ceresc să ia de la El acea încercare, încheindu-și de fiecare dată ruga: Dar fie voia Ta și nu a Mea. Cât de expresiv compară Evangheliștii nivelul dragostei la care a ajuns Iisus cu cel al ucenicilor Săi care, după câte a făcut El pentru ei, nu au fost în stare nici să vegheze în timp ce Iisus se ruga înainte de a se preda romanilor să fie răstignit.

Un alt reper al dragostei dumnezeiești este chiar cel al răstignirii. Să încercăm să închidem ochii pentru câteva momente și să ne închipui că am fi în locul Lui. După ce L-au bruscat și L-au batjocorit pe tot drumul Golgotei, soldații Îl iau și Îl pun fără milă pe o cruce mare de lemn pregătită dinainte. Cu gesturi deloc prietenești Îi leagă mâinile și picioarele de lemnul gros al crucii, apoi o ridică în picioare și o fixează bine într-o groapă anume făcută pentru asta.

Călăul urcă apoi pe o scară și rânjind satisfăcut de munca lui, fixează pe rând câte un cui gros de fier în fiecare mână și picior al lui Iisus. Se aud oasele pocnind când pironul intră în carne vie, apoi șiroind sângele ce se scurge din rană, dar călăilor nu le pasă de nimic și își fac treaba mai departe. Cât de cumplită poate fi acea durere pe care a îndurat-o Iisus, ca, pe deasupra, după ce L-au răstignit, un soldat roman i-a împuns coasta cu sulița, după cum ne povestește Sfântul Evanghelist Ioan? Cu toate chinurile cumplite pe care le-a îndurat, pe care oricât ne-am strădui nu le putem cunoaște la adevăratele dimensiuni, în loc să urle de durere sau să-i batjocorească pe călăii Săi, cu chipul palid și copleșit de durere, Iisus șoptește cu ultimele puteri: Părinte, iartă-Le lor, că nu știu ce fac (Luca 23, 34).

Ar fi oare imaginabil așa ceva la un om obișnuit? Răspunsul îl găsim în fiecare din noi, în faptele și în modul nostru de a fi. O viață plină de păcate mai mari sau mai mici. Dacă ne-am aduce aminte pentru câteva momente în fiecare zi de suferințele îndurate de Iisus pe cruce, am reuși să alungăm răul din noi și să descătușăm din inimă dragostea divină sădită de Dumnezeu în om când l-a făcut. Privindu-L cu ochii minții scufundați în inimă, Iisus poate deveni Pomul Vieții, ce poate fi sădit în fiecare din noi, El fiind izvor al nemuririi, al Dragostei și al mântuirii.

Să luăm exemplu de la necuvântătoare și să învățăm din dragostea lor sinceră. Ce ne lipsește oare să fim ca Ștrumfița, blânda cățelușă care, pentru câteva momente, a fost cel mai bun samarinean pentru mine?