Drumul către populism: Personalizarea partidelor politice

Teoriile clasice ale partidelor politice încearcă să explice partidele ca pe niște organizații ale căror funcții sunt acelea de a organiza și pregăti politic societatea, precum și de a avea interesul de a guverna, în numele unui grup social, a cărui reprezentant politic a devenit. Prin ideea de organizație partidul politic ar trebui să fie o entitate structurată, în care membrii nu sunt personalizați, ci doar acționează în numele ideilor pe care le susțin.

De aceea, prin definția lor esențială asupra partidelor politice LaPalombara și Weiner:

a) Continuitatea organizației. Este vorba de ceea ce s-ar numi „o organizație durabilă”, respectiv o organizație a carei speranță de viață politică să o depășească pe cea a conducătorilor sai în exercițiu. Acest criteriu permite departajarea partidelor politice în adevăratul sens al cuvântului de clicile sau facțiunile personale care nu supraviețuiesc de regula fondatorilor lor, dar și de „organismele ad-hoc” a caror existență încetează o dată cu atingerea scopului fixat. Este condiția primordială a transformării unei organizații în partid.

b) Caracterul național al organizației. Este vorba de „o organizație“ bine stabilită și aparent durabilă care să aibă raporturi regulate și variate cu eșalonul național. Nu este de conceput un partid fără ramificații pe întreg teritoriul unei țări, care să nu se adreseze întregii comunități naționale și care să nu aibă o ambiție colectivă. Aceasta nu înseamnă că nu există și formațiuni ce nu dispun ori au puține ramificații locale sau regionale și a căror percepție publică este dată de prezența regulată și activă a unui grup parlamentar sau de aparițiile în mass media ale unor lideri ai acestuia. Criteriul pare să excludă radical formațiunile ce agită slogane „naționaliste” sau „regionaliste” sprijinindu-se pe o bază teritorială limitată.

c) Dorința de a exercita puterea. Partidul este o organizație ai cărei conducători, naționali și locali doresc să ia și să exercite puterea, nu numai să o influențeze. Acest criteriu este decisiv și permite distincția între partidul politic ce are ca obiectiv fie să participe la putere (partide legislative), fie să o distrugă (partide revoluționare) pe de o parte, și grupul de presiune, ce are drept scop a-i influența pe deținătorii puterii în sensul satisfacerii unor interese particulare proprii.

d) Căutarea unei susțineri populare. Cel de-al patrulea discriminant al activității de partid este angajarea în competiții electorale, în vederea măsurării influenței reale a respectivei formațiuni politice la nivelul masei de cetățeni și a cuceririi suportului popular cuantificabil pentru ca aceasta să se poata situa pe pozițiile puterii. Acest criteriu permite sa deosebim partidul de cluburi, societăți de reflexie, laboratoare intelectuale, de secte de toate formele de asociere ce accentuează particularismul. (LaPalombara,Weiner 1966)

Aparent paradoxal partidele populiste, cele care se declară expresia directă a poporului înșelat de partidele clasice sunt partidele cele mai personalizate și, într-o proporție foarte mare, identifică frustările liderului (liderilor), cu frustările marilor mase de votanți. Ceea ce ne propunem este mai degrabă un exercițiu de analiză politică a motivelor pentru care s-a ajuns aici. Din Satele Unite până în Ungaria, și din Polonia până în Italia asistăm la un fenomen extrem de interesant: partidele vechi tind să se personalizeze, iar noile partide renunță la a mai fi partide organizate sistemic supunându-se unui lider charismatic care se consideră suficient în a lua singur marile decizii politice ale partidului. Apare astfel întrebarea: asistăm la dispariția partidelor politice democratice și la nașterea unor noi tipuri de partide, sau ne pregătim de o revenire a partidelor clasice sub o nouă formă?

Luciano Cavalli refers to two types of democracy, the «democracy with leader» type (or with «personalized leadership») and the «headless democracy» or party-led type.
A leader is, by definition, a person, which is why, as a political player, their personality (or charisma) affects the whole process, setting itself «on the one hand, against subjective collectives like parties, and on the other against any collegiate configuration of authority» (Cavalli, L. Governo del leader e regime dei partiti, Bologna, Il Mulino, 1992).

La începutul anilor 1990 Europa Centrală și de Est intra într-o eră nouă, ceea a dezvoltării democratice și a trecerii la economia de piață (formula epocii pentru capitalismul globalist). Dar cu excepția Ungariei, care avusese cel mai relaxat regim comunist după 1956 și tranziția cea mai ușoară spre democrație, toate celelalte state foste comuniste se confruntau cu problema leadershipului politic. Majoritatea partidelor politice apărute imediat după revoluțiile anticomuniste aveau un leadership personalizat – chiar individualizat – format fie din cei care fuseseră cele mai proeminente figuri ale dizidenței – Waclav Havel în Cehoslovacia, Lech Walesa în Polonia – fie leaderi ai partidelor succesoare ale partidelor comuniste precum Ion Iliescu în România sau Jeliu Jelev în Bulgaria.

Personalizarea partidelor politice din CEE părea un lucru normal, având în vedere modelul moștenit de la partidul comunist, partid care s-a identificat cu leaderul de la bun început, deși în jurul său s-a format o structură strânsă de birocrați secundari care gestionau destinele partidului. Astfel, deși s-au dorit democratice și occidentale primele partide politice din CEE s-au dovedit, prin structura organizatorică mult mai dependente de modelul partidului comunist decât își închipuiseră. Și asta pentru că societățile respective erau în anii 90 destul de omogene social iar criteriile ideologice încă erau destul de neclare pentru majoritatea cetățenilor. Pentru uriașa majoritate a cetățenilor din fostele state comuniste despărțirea de trecut părea o necesitate stringentă, dar acest lucru era realizat mai degrabă simbolic, prin contrapondere decât prin înțelegerea fenomenului partitist (Tismaneanu).

Partidele comuniste aveau o structură organizațională bine închegată, cu organisme politice care coborau până la nivelul cel mai de jos al societății cu scopul de a împrăștia ideologia și de a pune în fapt hotărârile politice ale partidului unic.

Area Handbook for Romania, by Eugene K. Keefe, Donald W. Bernier, Lyle E. Brenneman, William Giloane, James M. Moore, and Neda A. Walpole

Astfel, deși rolul simbolic al Conducătorului era imens, puterea lui era una de tip birocratic – mai ales, înspre sfârșitul perioadei – deciziile sale fiind puse (sau nu) în operă de birocrația de stat, mai mult decât cea de partid. De altfel, birocrația de partid tinde să se statalizeze având de multe ori funcții administrative alături de cele politice.

Partidele succesoare partidelor comuniste vor prelua aceste structuri la nivel organizatoric, de multe ori păstrând și eșaloanele inferioare în plan administrativ. Dar, chiar și noile partide – autodeclarate anti comuniste, sau care își asumă legitimitatea din anticomunism – vor apela la modele similare de organizare de partid, și de multe ori chiar și la persoane care au aparținut structurilor de partid comunist (Stark si Bruszt). De aceea, așa cum vom vedea, majoritatea partidelor care își au originea în anii 90, sau își construiesc legitimități din clivajul comunism-anticomunism tind să se transforme în decursul timpului în partide de tip aparat, a căror lider formal este încadrat puternic de activul de vârf al partidului și deseori înlocuit în caz de erori sau odată ce se pierde puterea: PSD în România, care după 2004 își absoarbe liderul carismatic (Ion Iliescu), schimbând de atunci trei lideri de partid; Partidul Socialist Maghiar care din 1989 va avea nu mai puțin de nouă lideri, dintre care Gyula Horn sau Ferenc Gyurcsani au potențial de lideri charismatici sau Partidul Socialist Bulgar care a schimbat patru lideri (dintre care, în prezent Gheorghi Pârvanov, este Președinte al Bulgariei).

În aceeași perioadă partidele din Europa Occidentală ajunseseră la maturitate și într-o oarecare măsură depășeau clivajul stânga dreapta. Și aceasta pt că în timpul Războiului Rece acest clivaj fusese clivajul dominant pentru modelul politic european. Din acest motiv sistemele de partide, deși aparent multi partitist în cea mai mare majoritate a statelor occidentale tinde să se transforme într-un sistem bi-partitist. Exemplul cel mai evident este cel francez, în care datorită schimbărilor de paradigmă politică bipartitismul ideologic tinde să devină regulă. Reușita în alegeri a lui Francois Mitterand din 1981, datorită unei coaliții a stângii în jurul Partidului Socialist Francez și prima venire la putere a stângii după 1938 va coaliza în timp stânga, făcând ca majoritatea partidelor declarate de stânga să se ralieze până în perioada Jospin (1997-2002) în jurul Partidului Socialist, deși formal ele rămâneau despărțite. Pe partea dreapta se întâmplă, oarecum, mai devreme în perioada coabitării Mitterand Chirac. Astfel până în 2007 blocurile ideologice devin forțe politice de sine stătătoare, care se comportă în coaliții politice ca veritabile partide politice. Desigur, modelul francez pare mai degrabă un sistem de două partide și jumătate, căci Frontul Național – o lungă perioadă un partid marginal – nu este invitat să facă parte din nici o coaliție politică.

Din contră, sistemele cu doua partide și jumătate ( în special Germania) sunt forțate (datorită reunificării acestei țări) să accepte rapid un sistem multipartitist, care datorită aceluiași clivaj se transformă într-un sistem aparent bipartitist. Alianța dintre Partidul Social Democrat și Partidul Verzilor (la centru stânga) pe de o parte și Uniunea Democrat Creștină și Partidul Liber Democrat (la centru dreapta), pe de altă parte conduce, ca și în Franța la apariția unor veritabile blocuri politice situate pe clivajul stânga dreapta.

Looking at the difference between two party -and multi party systems, Downs (1957) presents an interesting theory. Downs claims that while parties in a multi party system will try to difference from each other’s ideology, the parties in a two party system will try to adjust and move closer to each other’s ideology. For a party in a two party system, it will be rational to seek more votes by making the political platform vague and ambiguous (Downs 1957: 115)

Mai mult, partidele occidentale se transformă mult mai devreme în partide aparat, de tipul headless democracy (Cavalli) sau partide cu conducere colegială. Astfel, apartenența la partid a membrilor se face tot mai puțin pe motive politice cât mai mult administrative. Leaderii politici sunt dependenți de structurile de partid pentru a primi voturi iar membrii acestora sunt atrași cu posturi în administrația centrală sau locală în funcție de capacitatea lor de a atrage voturi și de a face posibilă accederea la putere.

Așa cum arată Muller și Strom în celebra lor lucrare Policy, Office or Votes? How Political Parties in Western Europe Make Hard Decisions? partidele din Europa Occidentală au fost forțate să își construiască o infrastructură politică prodigioasă pentru atragerea de voturi în condițiile în care – așa cum arătam mai sus – și-au pierdut aproape complet capacitatea inovativă de a se deosebi ideologic unele de altele.

Autorii consideră că partidele clasice se bazează pe o rețetă politică simplă – evocată și de Max Weber (*)– aceea de a oferi posturi administrative activiștilor politici dacă aceștia aduc voturi de la cetățeni, urmând ca atunci când se află la putere – singure sau în coaliție – să producă politici publice pe care activiștii aflați în posturile politice să le implementeze. Doar că, fiind tot mai lipsite de program politic, datorită indiferențierii ideologice partidele au deveni incapabile de a mai fi policy seeking, triunghiul forțelor s-a redus la o dreaptă: partidele au devenit voting seeking pentru a oferi posturi activiștilor politici (office seeking). Iar prin aceasta au devenit relativ asemănătoare cu partidele din CEE care, așa cum arătam,s-au bazat pe organizații office seeking aproape de la bun început.

De aici, probabil, perspectiva de a aduce ”oameni competenți” în politică, deși competența profesională este irelevantă în plan politic. Dar membrii sau activiștii office seeking care nu au o relevanță politică importantă în organizație (care este vote seeking) încearcă să construiască o legitimitate paralelă, aceea a profesionistului sau a tehnocratului.

Considerăm că odată ce sistemul politic bazat pe vote seeking – office seeking fără un proiect ideologic clar a condus la apariția partideor pe care le declarăm populiste și antisistem. Unele precum Frontul Național în Franța existau deja, dar aveau o orientare extremist naționalistă, care nu îi aducea un aport electoral semnificativ. Venirea Marinei Le Pen – fiica fondatorului, care între timp a fost demis din partid – a însemnat și schimbare completă de discurs, acesta fiind bazat tocmai pe critica sistemului politic osificat, cu tot mai puține referiri la rasă și naționalitate (dar nu și la religie).

Alte partide populiste au apărut tocmai ca reacție la ruptura tot mai sesizabilă dintre partidele politice main stream și societate. Așa cum știm de la David Easton (*) sistemul politic este un sistem și, ca orice sistem, tinde să păstreze echilibrul. Ori dacă echilibrul a fost deteriorat odată cu micșorarea output-ului, adică a adoptării de politici publice, și nivelul de susținere a scăzut, în timp ce așteptările politice și sociale (demands) au rămas aceleași.

Partidele populiste au apărut ca o reacție la această modificare de atitudine a partidelor main stream, care au considerat că nu vor avea un alt competitor politic din afara sistemului. De altfel, așa cum arată Cas Mudde, mișcările populiste inițiale chiar au și declarat că ele sunt ”alături de popor (considerat ca inocent) împotriva elitelor corupte” care ”acaparat viața politică a societății”, ”luând prizoneră democrația prin intermediul birocrației de partid”.

Fiind partide anti-sistem și în același timp considerate excentrice vieții politice, partidele populiste s-au poziționat pe o axă voting seeking- policy seeking parties, neavând posibilitatea de a oferi posturi politice unei clientele politice. Astfel, preluând și determinând un discurs anticorupție (economică și politică, în același timp) acest tip de partide s-a autopropus ca expresie a unei voințe populare pure, care a fost multă vreme înșelată de partidele politice main stream.

Discursul populist originar a fost, inițial, marginal – dar odată cu criza economică el pare să fi devenit un discurs dominant care amestecă ideologii diverse răspunzând la cât mai multe nevoi politice, asumând un rol taumaturgic, acela de reparare a rănilor grupurilor sociale care par a fi fost uitate și lăsate în urmă de partidele main stream. De aceea, aparent, populismul pare a fi diferit de la stat la stat și de la societate la societate. Și totuși, există o sumă de elemente comune – atât tehnice, cât și ideologice – care fac din populism o mișcare paneuropeană tot mai puternică.

În primul rând, partidele populiste se încadrează în categoria mișcări politice mai degrabă decât în cea a partidelor (Mudde Zeitgeist). Și de aceea, majoritatea partidelor populiste sunt partide de leader. Leaderii populiști sunt (sau se doresc a fi) charismatici și expresii ale voinței populare. De aceea scopul lor este să fie permanent în alegeri, căutând cu tot dinadinsul campanii electorale, atunci când sunt la putere generând referendumuri, bazându-se astfel pe voința poporului (v. Erdogan, Băsescu etc.), iar în opoziție căutând alegeri, inclusiv anticipate. Astfel, putem spune că leaderii populiști sunt leaderi de criză, care caută criza și o provoacă ori de câte ori au ocazia.

Datorită reapariției partidelor de leader, în Europa Occidentală dar și în CEE, problema personalizării politicii de partid a devenit o problemă amplă pentru analiza politică. Avem, trebuie să o spunem două tipuri de personalizare – a leaderilor singulari, care formează ei partide suport, dar a căror personalitate ține loc, de multe ori, și de doctrină și de organizație. Lideri precum Geert Wilders sau Bepe Grillo au adunat în jurul personalității lor partide care devin partide challenger pentru partidele main-stream. Dar, de multe ori ideile și perspectivele acestor lideri sunt contradictorii între ele, denotând mișcări de tipul catch-all. Partidele suport pentru aceste personalități devin, inerent partide facționiste și deși, de multe ori reușesc scoruri impresionante în alegeri, nu reușesc să se mențină pe aceeași tendință de la ciclu electoral la altul.

A doua personalizare este cea a figurilor construite în tandem cu partidul – leaderi care ajung să fie întâi leaderi de partid și apoi leaderi de mase: Marine le Pen, Victor Orban, Jaroslaw Kaczynski, Robert Fico etc. Acest gen de leaderi au o viață politică mult mai lungă, păstrând tendința și tempo-ul de la un ciclu electoral la altul. Așa cum arată Ian MacAlllister (Personalization of Politics) acest fenomen este dependent atât de organizațiile de partid, cât și de media în genere, dar și de rețelele de socializare. Partidele de tip populist își construiesc o imagine simbolică în leader și o livrează pe piața media unor jurnaliști care sunt mai capabili să prezinte persoane și acțiuni personale (tabloid media) decât valori și principii programatice. Astfel, leaderi precum Trudeau în Canada și înaintea sa Tony Blair în Marea Britanie la început de mandat și-au vândut imaginea de persoane tinere și deschise la fel ca actorii din sitcom-uri sau vedetele din publicitate. În spatele lor partidul revine la triunghiul clasic de voting-office- policy transformând imaginea leaderului în legitimitate.

Nu la fel se întâmplă cu leaderii politici ai partidelor excentrice, a căror imagine se confundă cu partidul, dar partidul nu poate oferi posturi în schimbul votului precum partidele clasice, iar politicile publice promise par de multe ori nerealiste, sau în contradicție cu realitatea. În aceste condiții leaderi precum Marine le Pen (Front National) sau Frauke Petry (Alternative fur Deutscheland) sunt nevoiți să recurgă la atitudini sau declarații șocante pentru a-și atrage și prezerva votanții. Partidele din spatele lor – cf MacAllister – se transformă în cutii de rezonanță ale declarațiilor leaderilor, uneori îngroșând tușele până la extrem. Conform Gabrielei Tănăsescu, acest lucru se petrece și datorită unei globalizări a tipului de campanie american, ceea ce conduce la prezidențializarea alegerilor.

Media și organizatorii de campanii electorale tind să aplice de cele mai multe ori cam aceleași rețete politice la tipuri diferite de alegeri și la regimuri politice diferite. Partidele din statele cu regim parlamentar din CEE, precum Ungaria sau Slovacia, ajung în situația de a-și marchetiza leaderii de partid (care devin prim miniștrii cu legitimitate indirectă, dacă obțin majoritatea în Parlament) precum președinții Statelor Unite, aleși prin vot popular. ” Political priming is consistently important in presidential systems, since the exclusive focus on the president provides the electronic media with the greatest opportunity to evaluate presidential performance across a wide range of issues, domestic and international. Not surprisingly, the bulk of the research on priming in presidential systems comes from the United States (for a review, see Kinder, 1998).8 Priming does also takes place in parliamentary systems, by focusing on the prime minister, but the evaluation of prime ministerial performance becomes more difficult if there is one or more opposition leaders whose performance must also be taken into account by the public. The extreme case is a multiparty system where there are several political leaders, and in these instances the media must provide a distinct message about the performance of each (Gunther and Mughan 2000).”(MacAllister)

Astfel, apare ceea ce Zuccarini (*) numește media oriented leadership. Leaderii, fiind forțați să comunice extrem de mult cu media și prin media cu votanții își construiesc întreaga misiune politică în raport cu ceea ce cere media și mai puțin cu ceea ce cere partidul. Presiunea pe care media o pune pe politicieni și reciproca, transformă de multe ori canalele media în structuri partinice, devenind parte din funcția de vote seeker a partidelor politice.

În concluzie asistăm la o schimbare de anvergură în ceea ce privește partidele politice care se află sub o dublă presiune – atât din partea societății cât și din partea media – iar expresia acestei presiuni sunt partidele sau mișcările populiste. Acestea s-au transformat doar în vote seekers parties oferind extrem de mult ouput înspre societate, în căutare de susținere, dar acceptând, de fapt, puțin input și puține din cererile societății. Ceea ce ne arată că tot partide politice se pregătesc (sau o fac deja) să se considere expresia întregii societăți și nu numai a unei părți din aceasta.

Bibliografie

⦁ LaPalombara Joseph, Weiner Myron, Political Parties and Political Development, Princeton University Press, 1966, pag 49
⦁ Cavalli, L. Governo del leader e regime dei partiti, Bologna, Il Mulino, 1992
⦁ Tismaneanu Vladimir, Reinventarea Politicului, Polirom Iasi, 2007
⦁ Eugene K. Keefe, Donald W. Bernier, Lyle E. Brenneman, William Giloane, James M. Moore, and Neda A. Walpole, Area Handbook for Romania, Foreign Area Studies, 1972, pag 109
⦁ Stark, D. Bruszt, L. Traiectorii post socialiste. Transforamrea politicii și a proprietății în Europa Centrală și de Est. Ed. Ziua, 2002, pag 31
⦁ Boix & Stokes: The Oxford Handbook of Comparative Politics 2007 pg 515
⦁ Downs Anthony, An Economic Theory of Democracy, Harper and Row 1957. Pag 115
⦁ Muller Wolfgang C., Stom Kaare, Policy, Office or Votes? How Political Parties in Western Europe Make Hard Decisions? Cambridge University Press, 1999.