Ce înseamnă Revoluție?

A venit iar Decembrie și iar se deschide sezonul de discuții despre Revoluție: a fost sau n-a fost? …

Totdeauna m-am întrebat, încă din 1990, de fapt: de ce? De ce actul de naștere al României contemporane, de ce momentul astral al României europene a fost și continuă să fie pus sub semnul întrebării și se încearcă mereu delegitimarea lui? Probabil că va trebui să mai treacă o perioadă extrem de lungă pentru a elimina zgura de pe acest fapt social unic și extraordinar al României, iar ziua de 22 Decembrie va deveni, necesar, ziua națională a statului român. Pentru că, da, în România Revoluția a avut loc și a produs schimbare în toate sensurile și la toate nivelele și straturile societății, așa cum se definește orice revoluție.

Din punctul de vedere al științelor politice discuția despre 22 Decembrie 1989 dacă a fost revoluție sau lovitură de stat (loviluție) este complet irelevantă, nu prin fapte ci prin efecte. De la Tocqueville la Theda Skocpol ni se arată un lucru foarte simplu – existența sa nu a unei revoluții ni se demonstrează nu prin actele sale constitutive ci prin efectele pe termen lung, adică dacă actul originar a produs consecințele cerute de definiție: O revoluție este o schimbare totală de regim politic.

Iar aici nu avem nici o îndoială, de la un regim totalitar unipersonal (sau familial) național-comunist s-a trecut la un regim de democrație pluripartit, cu multiple alternanțe la putere. De la o economie centralizată și planificată, complet naționalizată s-a trecut la o economie capitalistă (nu discutăm dacă performantă sau nu) care se bazează esențial pe schimbul de proprietăți private. De la presă și organizații sociale (sindicate, asociații etc) complet dependente de partidul stat am atins niveluri fără precedent (în toate sensurile) de libertate de expresie și de asociere. Așa că discuțiile despre cum a fost și de ce a fost cum a fost și ce ar fi putut fi sunt mai degrabă exerciții retorice care reiau frustrările din epocă ale celor care au simțit că ar fi meritat mai mult și au primit prea puțin.

Căci, da, revoluția din 22 Decembrie a adus schimbări importante (fundamentale) din punct de vedere al libertății, dar schimbările economice au fost mult mai dureroase și au generat mult mai multă frustrare decât toate schimbările politice. Primul rezultat palpabil al Revoluției a fost sărăcia și precaritatea accentuată a tot mai multe categorii sociale, apariția unui spectru complet nou – șomajul și dezechilibrarea extrem de puternică a balanței sociale prin apariția inegalităților cronice. Iar clasele sociale ale anilor 90 s-au schimbat în mod dramatic și coeziunea de grup a scăzut la cote inegalabile până acum, iar migrația economică, endemică, a deveni fenomen social total. Ceea ce ne arată că dacă la nivel politic Revoluția a triumfat fără drept de apel, la nivel economic ea a eșuat lamentabil, devorându-și copilul cel mai fidel și naiv, muncitorul urban.

Tot știința politică ne arată, făcând apel la istorie și comparație metodologică, că revoluțiile nu sunt populare, chiar dacă au suportul maselor populare. Mai devreme sau mai târziu o elită (politică și economică, în același timp) va repune societatea pe un făgaș predictibil ceea ce îi va aduce beneficii politice și economice pe un anumit termen, dar va genera, evident, frustrări pentru grupurile care au fost îndepărtate (brutal sau prin manipulare) de la accesul la resurse. Și Tocqueville și Marx (deși nu se cunoșteau, în epocă, și probabil s-ar fi detestat cu ardoare) cad de acord asupra unui lucru – că această elită vine deja pregătită să obțină beneficiile puterii din vechiul regim pe care îl modifică (inclusiv prin revoluție) pentru a-și atinge propriul scop. De aceea, revoluția din 1989 a avut mult mai mulți perdanți decât beneficiari, care, toți – îndepărtați mai devreme sau mai târziu de la resurse – au dat vina pe Revoluție pentru propriul eșec.

Este clar că înaintea revoltei populare – spontane sau nu, pentru mine nu are nici o importanță – erau mult mai multe grupuri care doreau să obțină puterea politică (grupuri care veneau din PCR, din Securitate, dintre puținii dizidenți politici coagulați etc.) dar care, de fapt nu aveau nici o legitimitate apriorică. Doar revolta populară, susținută fundamental de muncitorimea urbană fie de la Timișoara, fie de la București a putut constitui fundamentul legitimator pe care s-a cățărat un grup politic ( cel al lui Ion Iliescu, Petre Roman etc.) în detrimentul tuturor celorlalte. O parte dintre ele s-au aliat cu acest grup căutând revanșa mai târziu, altele – cel al Securității, reprezentat de Dumitru Mazilu, de exemplu, a încercat o nouă revoluție, fără succes; sau cel al dizidenților coalizați mai târziu în jurul partidelor istorice au mizat pe cartea legitimității anticomuniste. Atunci s-a forjat clivajul comunist/anticomunist care mai bântuie și astăzi sistemul politic românesc. Căci dialectica inerentă rezultată din confruntarea acestor grupuri a fondat direcția statului contemporan român.

Pentru a-și consolida puterea grupul câștigător a făcut deseori concesii, pași înainte și pași înapoi, a acționat la presiunea străzii sau împotriva ei, generând și mai mult haos simbolic și pregătind dezastrul economic ce va purta numele de tranziție. Dacă celelalte grupuri ar fi putut performa mai bine la putere nu știm și nici nu vom ști vreodată. Metoda comparației ne arată , acum, că toate statele din Europa Centrală și de Est au performat prost, deși au avut regimuri de tranziție complet diferite (dar având și istorii regionale, culturale și economice complet diferite).

Clivajul născut din Revoluție – comunist/anticomunist – a acoperit, din nefericire, drama mult mai profundă prin care a trecut societatea românească – cea a tranziției. Tranziția a însemnat sărăcirea înspăimântătoare a milioane de oameni, dezindustrializare, apariția unei corupții de proporții naționale (despre corupția de supraviețuire din anii 90 nu vorbește astăzi nimeni), dezurbanizare și în final apariția unui nou tip de capitalism – cel al capitaliștilor de carton, care în numele transformării României au spoliat complet țara. Aici ”comuniștii” – frații Păunescu, de exemplu – și ”anticomuniștii” – Dinu Patriciu și alții – s-au înțeles de minune, luând hoteluri sau rafinării pe nimic și devenind miliardarii României contemporane. În același timp șomajul (necunoscut până atunci) a devenit o realitate de masă, sărăcirea accentuată a celor care mai aveau servici și în final căderea economică până aproape de colaps ( în 1999, se raportează cea mai mare scădere economică a unui stat în timp de pace, conform lui Stiglitz), au devenit noile realități. De aceea, clasa muncitoare, cea care a susținut revoluția și a legitimat-o s-a întors în final împotriva ei, fie susținând tot soiul de mișcări radicale, fie trecând la paseism (rememorarea pozitivă a epocii comuniste) fie pur și simplu părăsind România.

Astfel, în mod paradoxal, susținând și legitimând Revoluția proletariatul de fabrică din România a pierdut cel mai mult, ieșind din istorie ca și clasă politică (și în unele instanțe chiar ca și clasă economică). Iar, sub lupa științei, asta înseamnă Revoluție.

Professor Andrei Taranu – PhD Political Science Faculty National School on Political Studies and Public Administration. Bucharest Romania