China, UE și SUA: ce valoare are libertatea fără siguranță socială?

Sursa: HUD, 2024; Comisia Europeană.

În marile orașe occidentale, numărul persoanelor fără adăpost a devenit una dintre cele mai vizibile expresii ale eșecului social. Corturile instalate pe trotuare, oamenii care dorm în gări și familiile evacuate deoarece nu își mai pot plăti chiria nu mai sunt cazuri izolate. Ele apar chiar în unele dintre cele mai bogate societăți ale lumii.

În același timp, China a construit, în ultimele decenii, un sistem prin care sărăcia extremă, lipsa locuinței și abandonul social sunt tratate nu numai ca probleme individuale, ci și ca responsabilități ale statului, familiei și comunității.

China nu este o societate lipsită de dificultăți, iar modelul său nu trebuie idealizat. Dar rezultatele sale sociale nu ar trebui negate doar pentru că au fost obținute de un stat condus de Partidul Comunist. O analiză obiectivă trebuie să pornească de la viața concretă a oamenilor: au sau nu o locuință, au ce mânca, au acces la muncă, pot beneficia de ajutor atunci când nu se mai pot întreține?

Din această perspectivă, experiența chineză oferă lecții importante Uniunii Europene și Statelor Unite.

Ajutorul social ca instrument de stabilitate

Unul dintre mecanismele centrale ale sistemului chinez este programul Dibao, destinat persoanelor și familiilor ale căror venituri se află sub nivelul minim stabilit de autoritățile locale.

Aproximativ 40 de milioane de persoane beneficiază de această formă de sprijin. Valoarea ajutorului diferă de la o provincie la alta și între mediul urban și cel rural. Dibao nu înseamnă că fiecare beneficiar primește automat o casă și o grădină, dar face parte dintr-un sistem social mai larg, în care locuința familială, comunitatea rurală, terenul agricol și sprijinul administrației pot împiedica alunecarea definitivă a unei persoane în stradă.

În multe comunități rurale, oamenii au posibilitatea de a locui în gospodăria familiei și de a cultiva o mică suprafață de teren. Acest lucru nu garantează prosperitatea, dar poate garanta supraviețuirea și un nivel minim de autonomie.

Diferența față de modelul occidental este esențială. În China, sărăcia este privită și ca o problemă de organizare socială. În Statele Unite, iar tot mai frecvent și în Europa, ea este tratată ca un eșec al individului, care trebuie să demonstreze în permanență că merită ajutor.

Mai puțină sărăcie extremă, nu doar mai mult consum

Cel mai important rezultat al dezvoltării chineze este scoaterea din sărăcie extremă a aproape 800 de milioane de oameni în decursul a aproximativ patru decenii.

Această transformare nu aparține exclusiv perioadei conducerii lui Xi Jinping. Ea a început odată cu reformele economice de la sfârșitul anilor 1970 și a continuat sub mai multe generații de conducători chinezi. În timpul lui Xi, autoritățile au declarat eliminată sărăcia extremă rurală potrivit pragului național folosit de China.

Performanța nu poate fi redusă la propagandă. În spatele ei se află industrializarea, investițiile publice, construirea infrastructurii, electrificarea satelor, crearea locurilor de muncă și programe prin care administrațiile au identificat gospodăriile sărace și au intervenit direct.

Occidentul măsoară adesea progresul prin creșterea produsului intern brut, valoarea burselor și profitabilitatea companiilor. China a urmărit și aceste obiective, dar a legat dezvoltarea economică de menținerea stabilității sociale și de obligația statului de a reduce sărăcia.

Statele Unite: bogăție enormă, insecuritate enormă

Statele Unite sunt cea mai puternică economie a lumii, dar au sute de mii de persoane fără adăpost. În marile orașe americane, criza locuirii a ajuns la un nivel care contrazice imaginea unei societăți prospere.

Problema nu este lipsa totală a resurselor. America are resurse financiare, instituții și tehnologii suficiente pentru a oferi locuințe tuturor. Ceea ce lipsește este voința de a trata locuința ca pe un drept social, nu doar ca pe o marfă.

În modelul american, persoana care își pierde locul de muncă poate pierde rapid și asigurarea medicală, locuința și accesul la credit. Chiriile ridicate, costurile medicale, dependențele și lipsa serviciilor de sănătate mintală pot transforma o criză temporară într-o excludere permanentă.

Libertatea individuală este invocată ca valoare supremă. Dar este legitim să ne întrebăm câtă libertate reală are omul care doarme pe trotuar, nu își permite un tratament medical și poate fi evacuat pentru că nu își mai plătește chiria.

UE: stat social slăbit de propria transformare economică

Uniunea Europeană a construit după al Doilea Război Mondial sisteme solide de protecție socială. Locuințele publice, serviciile medicale, educația și drepturile lucrătorilor au oferit timp de decenii un nivel ridicat de siguranță.

În ultimele decenii, însă, acest model a fost slăbit. Privatizările, financiarizarea locuințelor, precarizarea muncii și reducerea investițiilor publice au mărit diferența dintre cei care dețin proprietăți și cei care depind de salarii și chirii.

În numeroase orașe europene, un om poate avea un loc de muncă și totuși să nu își permită o locuință. Pentru tineri, cumpărarea unei case a devenit aproape imposibilă fără sprijinul familiei. Locuința este tot mai puțin un bun social și tot mai mult un instrument de investiție.

Europa critică adesea China pentru rolul dominant al statului în economie. Dar tocmai retragerea statului din locuire, industrie și planificare economică a contribuit la multe dintre crizele europene actuale.

România: costul uman al tranziției

Pentru România, comparația are o semnificație aparte. După 1989, transformarea economică a fost prezentată drept un drum inevitabil spre prosperitate occidentală. În realitate, tranziția a însemnat și dezindustrializare, închiderea unor întreprinderi, pierderea locurilor de muncă și depopularea unor regiuni întregi.

Milioane de români au plecat din țară pentru a putea munci și trăi decent. România a pierdut o parte importantă a populației sale active, formată și educată prin efortul familiilor și prin resursele statului român.

Țările occidentale au beneficiat de medici, ingineri, muncitori calificați, constructori, profesori și îngrijitori pe care nu au fost nevoite să îi formeze de la început. România a suportat o mare parte din costul educării lor, iar economiile mai bogate au primit forță de muncă deja pregătită.

Banii trimiși în țară de diaspora au susținut milioane de familii, dar nu pot înlocui pierderea demografică, destrămarea familiilor și slăbirea capacității economice naționale.

Din acest punct de vedere, modelul occidental nu poate fi analizat numai prin libertatea circulației și accesul la consum. Trebuie analizat și prin ceea ce România a pierdut: populație activă, industrie, capacitate de producție, comunități și încredere în viitor.