Noua Axă Berlin–Viena–Budapesta. Refacerea Imperiului Austro-Ungar

Editorial

În trecut, imperiile își măsurau puterea în kilometri pătrați. Astăzi, puterea se măsoară în capacitatea de a influența deciziile altor state. Dacă în secolul XX controlul se realiza prin armate, în secolul XXI el se exercită prin capital, energie, infrastructură, lanțuri industriale, tehnologie, instituții și formarea elitelor. În această nouă competiție geopolitică, întrebarea nu mai este cine ocupă România, ci cine îi influențează viitorul strategic.

În 2005, președintele Traian Băsescu vorbea despre axa București–Londra–Washington. Nu era doar o formulă diplomatică. Era expresia unei opțiuni strategice prin care România își ancora securitatea și politica externă în parteneriatul cu Statele Unite și în spațiul euro-atlantic.

Astăzi, această formulă pare să își piardă centralitatea. Nu pentru că relația cu Statele Unite ar fi încetat să existe, ci pentru că asupra României se proiectează tot mai puternic interese economice și energetice venite dintr-o altă direcție. În opinia mea, asistăm la conturarea unei noi axe de putere în Europa: Berlin–Viena–Budapesta.

Diferența este esențială.

În vechea axă, Bucureștiul era parte a construcției strategice. În noua configurație, România riscă să nu mai fie unul dintre actorii care stabilesc direcția, ci spațiul asupra căruia se intersectează interese economice, energetice și politice.

După 1990, competiția pentru influență în România nu s-a purtat doar în economie și politică. Ea s-a purtat și în zona formării noilor elite. Burse, fundații, organizații civice, universități și rețele intelectuale au contribuit la apariția unei noi generații de lideri politici, administrativi și de opinie.

Problema nu este dacă aceste programe au fost legale sau ilegale.

Problema este dacă România a înțeles, la timp, că formarea elitelor reprezintă întotdeauna și o formă de influență strategică.

Niciun stat important nu investește resurse timp de decenii fără să urmărească și obiective strategice. Influența nu se construiește doar prin tratate sau investiții. Ea se construiește și prin oameni.

Cele două mandate ale președintelui Klaus Iohannis au coincis cu consolidarea poziției economice a Germaniei și Austriei în România. Investițiile, lanțurile industriale și interdependențele economice au devenit tot mai puternice. În sine, acest lucru nu reprezintă o anomalie. Marile economii europene își urmăresc propriile interese. Întrebarea legitimă este dacă statul român și-a urmărit cu aceeași consecvență propriul interes strategic.

Astăzi însă, ecuația s-a schimbat fundamental.

Prin proiectul Neptun Deep, România este pe punctul de a deveni unul dintre cei mai importanți producători de gaze naturale ai Uniunii Europene. Din acest moment, gazele din Marea Neagră încetează să mai reprezinte doar o resursă națională. Ele devin o resursă cu impact regional.

Controlul infrastructurii, al investițiilor și al deciziilor privind valorificarea acestor resurse capătă inevitabil o dimensiune geopolitică.

În acest context trebuie privite și blocajul politic de la București, dificultatea formării noului Guvern, legea adoptată de Parlament prin care este suspendată până la sfârșitul anului 2027 înstrăinarea participațiilor statului în companiile strategice, precum și contestarea acestei legi la Curtea Constituțională de către președintele Nicușor Dan.

Privite separat, fiecare dintre aceste evenimente are explicații juridice și politice.

Privite împreună, ele ridică însă o întrebare pe care România nu își mai permite să o ignore:

Cine va influența marile decizii economice și energetice ale României în următorul deceniu?

Privind evoluțiile din Europa Centrală, nu pot să nu observ că harta intereselor economice, energetice și politice începe să semene, în anumite privințe, cu geografia vechiului Imperiu Austro-Ungar.

Nu afirm că istoria se repetă identic.

Dar istoria are un obicei curios: își schimbă instrumentele, nu întotdeauna și logica intereselor.

Dacă odinioară influența se proiecta prin armate și administrație imperială, astăzi ea se poate proiecta prin capital, infrastructură, energie, tehnologie, instituții și influență asupra deciziilor politice.

Poate că acesta este motivul pentru care blocajul politic actual nu trebuie privit doar ca o dispută pentru împărțirea ministerelor.

Poate că adevărata miză este alta.

Cine va controla direcția strategică a României într-un moment în care țara noastră devine unul dintre actorii energetici importanți ai Europei?

Dacă axa București–Londra–Washington a definit ultimii douăzeci de ani, atunci este legitim să ne întrebăm dacă nu asistăm astăzi la afirmarea unei noi geometrii a puterii europene, în care România riscă să fie mai degrabă obiectul decât subiectul marilor decizii.

Istoria se repetă. Niciodată identic, întotdeauna prin alte instrumente.

În secolul XXI, puterea nu mai cucerește teritorii. Ea cucerește decizii.