Guvernul Tomac sau majoritatea care nu își spune pe nume

Guvernul pe care Eugen Tomac încearcă să îl formeze nu trebuie privit doar ca o soluție de avarie într-o criză parlamentară. El este, mai degrabă, testul unei majorități informale care există deja în politica românească, dar care evită să se declare public.

Desemnarea lui Tomac vine după căderea guvernului Bolojan și după o perioadă de blocaj politic, în care președintele Nicușor Dan a mizat pe un nume aparent exterior marilor partide parlamentare. Oficial, argumentul este cel al independenței față de partide și al capacității de dialog. Tomac a anunțat, la rândul său, intenția de a propune un guvern tehnic, format din specialiști.

Dar tocmai aici începe partea interesantă. Un guvern tehnic nu este niciodată cu adevărat apolitic. El poate avea miniștri fără carnet de partid, dar nu poate exista fără voturi politice. Iar voturile din Parlament nu vin din neutralitate, ci din interes.

Ipoteza cea mai plauzibilă este că guvernul Tomac va trece nu pentru că ar entuziasma vreo tabără politică, ci pentru că oferă fiecărei tabere exact ce are nevoie: PSD evită anticipatele și păstrează influența asupra jocului; PNL poate negocia din interiorul propriilor rețele vechi de putere; USR poate evita postura de partid al blocajului; iar o parte a opoziției suveraniste poate influența votul fără să își asume public susținerea.

În acest sens, Tomac nu este doar un premier desemnat. Este un punct de întâlnire între fricile, calculele și continuitățile sistemului politic românesc.

PSD are, probabil, cel mai limpede interes. După ce social-democrații au contribuit la căderea guvernului Bolojan, alături de opoziția radicală, ei nu își permit să pară responsabili pentru prelungirea haosului. România are nevoie de stabilitate bugetară, de acces la fonduri europene și de o minimă predictibilitate instituțională. Reuters notează că noul guvern ar avea ca obiective menținerea direcției pro-occidentale, securizarea fondurilor europene și stabilitatea financiară.

Așadar, PSD poate susține guvernul Tomac fără să îl revendice. Aceasta este formula ideală pentru un partid mare într-un moment dificil: influență fără cost total de imagine.

PNL, în schimb, se află într-o situație mai complicată. Oficial, partidul poate negocia dur. Neoficial, Eugen Tomac nu este un corp străin pentru lumea liberală actuală. O parte importantă a PNL vine din fostul PDL, iar Tomac aparține aceleiași tradiții politice formate în jurul lui Traian Băsescu. Această genealogie contează. În politica românească, trecutul de partid rareori dispare; el se transformă în rețele, reflexe, afinități și loialități informale.

De aceea, sprijinul liberal pentru Tomac nu trebuie căutat doar în declarațiile conducerii PNL, ci și în biografiile parlamentarilor, în vechile alianțe și în memoria politică a dreptei post-Băsescu.

Cea mai sensibilă parte a ecuației este AUR. Nu există, cel puțin public, o dovadă solidă că AUR, ca partid, ar susține guvernul Tomac. Dimpotrivă, sursele publice indică rezerve sau opoziție. Dar votul de învestire este un teren fertil pentru ambiguitate: absențe, voturi individuale, fisuri de disciplină, gesturi greu de atribuit oficial. Deși partidele pot decide să nu voteze, unii parlamentari ar putea vota diferit, mai ales în condițiile unui vot secret.

Aici se află miza reală: nu dacă AUR susține oficial guvernul Tomac, ci dacă o parte din zona suveranistă poate contribui indirect la trecerea lui.

Aceasta ar fi, de fapt, semnătura perfectă a politicii românești: nimeni nu susține, dar guvernul trece.

Guvernul Tomac poate deveni astfel expresia unei majorități care nu vrea să apară în fotografie. O majoritate a stabilității de conjunctură, nu a unui proiect comun. O majoritate în care PSD nu vrea să pară că guvernează, PNL nu vrea să pară că cedează, USR nu vrea să pară iresponsabil, iar fragmente din opoziție nu vor să pară complice.

De aceea, întrebarea nu este doar dacă Eugen Tomac va obține voturile. Întrebarea mai importantă este ce fel de voturi va obține.

Dacă guvernul trece printr-o susținere clară, asumată, atunci România va avea un guvern slab, dar legitim politic. Dacă trece prin absențe, voturi ascunse și înțelegeri neoficiale, atunci vom avea un guvern născut din cea mai veche specialitate a politicii românești: aritmetica fără asumare.

Iar aici apare paradoxul. Un guvern tehnic este prezentat ca o soluție de curățare a politicii de conflictul partizan. Dar, în realitate, poate deveni tocmai locul în care partidele își ascund cel mai bine responsabilitatea. Miniștrii vor fi „specialiști”, dar supraviețuirea lor va depinde de aceleași partide care astăzi se feresc să își pună semnătura pe noua majoritate.

Tomac are șansa de a forma un guvern. Dar nu are șansa de a guverna în afara politicii. Nimeni nu guvernează în afara Parlamentului. Iar Parlamentul României nu funcționează pe idealuri tehnocrate, ci pe interese, frici și calcule de putere.

De aceea, guvernul Tomac trebuie citit ca simptom, nu ca excepție. El arată că sistemul politic românesc nu este blocat pentru că nu există majorități. Dimpotrivă, există majorități. Doar că ele nu mai vor să se recunoască public.

În spatele retoricii despre responsabilitate, stabilitate și competență, se conturează o înțelegere tacită: nimeni nu vrea anticipate, nimeni nu vrea să piardă controlul, nimeni nu vrea să lase criza să devină impredictibilă.

Iar Eugen Tomac, politician cu experiență, dar fără greutatea unui mare partid parlamentar în spate, devine soluția perfectă pentru această etapă. Suficient de politic pentru a negocia. Suficient de exterior pentru a nu speria. Suficient de acceptabil pentru tabere diferite. Suficient de fragil pentru a putea fi controlat.

Aceasta este adevărata formulă a guvernului Tomac: nu un guvern al consensului, ci un guvern al calculului reciproc.

Dacă va trece, nu va trece pentru că România a găsit o nouă mare coaliție. Va trece pentru că vechile rețele, marile partide și fragmentele de opoziție au ajuns, fiecare din motive diferite, la aceeași concluzie: este mai convenabil să susții discret un guvern slab decât să îți asumi deschis o criză puternică.

Iar în politica românească, convenabilul bate adesea ideologicul.

De aceea, guvernul Tomac nu trebuie judecat doar după lista miniștrilor. Trebuie judecat după harta voturilor care îl vor face posibil. Acolo, în acel vot, se va vedea adevărata majoritate a României politice de astăzi: nu cea declarată, ci cea funcțională.