MANIFESTUL PATRIOT

Patrioți din toate țările, uniți-vă!

I. PUTEREA ȘI CETĂȚEANUL CAPTIV

Istoria lumii moderne poate fi citită ca istoria unei puteri care a crescut mai repede decât capacitatea oamenilor de a o controla. Timp de secole, puterea a fost vizibilă: avea un tron, un palat, o armată și un nume. Omul știa cine îi cere tributul, cine îi impune legea și cine îi hotărăște destinul. Odată cu destrămarea lumii feudale, comerțul a lărgit orașele, orașele au ridicat burghezia, burghezia a dezvoltat industria, iar industria a creat piața mondială. Din această piață mondială s-a născut treptat capitalul global, iar odată cu el o lume în care puterea nu mai putea fi identificată cu aceeași ușurință.

Fiecare mare transformare tehnologică a mărit capacitatea omenirii de a produce, de a comunica și de a se deplasa. Fabrica a înlocuit atelierul, mașina a multiplicat forța brațelor, calea ferată și vaporul au redus distanțele, telegraful a apropiat piețele, electricitatea a schimbat producția, automobilul și avionul au schimbat mobilitatea, computerul a schimbat informația, internetul a schimbat comunicarea, platformele au schimbat comerțul, iar algoritmii au început să schimbe decizia. Inteligența artificială duce această transformare mai departe, pătrunzând în domenii care până de curând păreau rezervate exclusiv gândirii umane. Fiecare etapă a produs mai multă putere, mai multă producție, mai multă viteză și mai multă bogăție. Dar nu fiecare etapă a produs în aceeași măsură mai multă libertate pentru om.

Capitalul modern a dobândit o mobilitate pe care oamenii, familiile și comunitățile nu o au. Compania poate pleca, familia rămâne. Investiția poate fi mutată, comunitatea rămâne. Profitul poate fi transferat, consecințele rămân. O comunitate poate construi drumuri, școli, universități și generații întregi de oameni pregătiți, iar capitalul poate beneficia de toate acestea și poate pleca atunci când găsește condiții mai avantajoase. Pământul nu pleacă. Istoria nu pleacă. Comunitatea nu poate fi mutată după logica randamentului.

Astfel s-a născut una dintre marile asimetrii ale lumii contemporane: capitalul a devenit global, în timp ce responsabilitatea a rămas locală.

Piața mondială a creat o prosperitate fără precedent. A făcut posibile produse, servicii și tehnologii pe care generațiile anterioare nu le-ar fi putut imagina. Dar aceeași piață mondială a creat și noi forme de dependență. Guvernele concurează pentru capital, orașele pentru investiții, întreprinderile pentru acces la piețe, iar muncitorii cu alți muncitori aflați uneori la mii de kilometri distanță. Raportul clasic dintre muncitor și patron s-a transformat într-o relație mult mai complexă dintre om și un sistem economic în care proprietatea, decizia și consecința nu se mai află întotdeauna în același loc.

În lumea industrială, omul s-a temut că mașina îi va lua munca. În lumea noastră, mașina nu mai este doar din oțel. Ea analizează, scrie, proiectează, calculează, recomandă, selectează și începe să participe la decizii. Inteligența artificială poate deveni una dintre cele mai mari multiplicări ale productivității din istoria omenirii. Dacă un sistem poate realiza într-o oră munca pentru care înainte erau necesari zece oameni, societatea a devenit mai productivă. Dar dacă valoarea suplimentară se concentrează numai în mâna celui care deține sistemul, iar oamenii înlocuiți primesc doar nesiguranță, progresul tehnologic nu s-a transformat încă în progres social.

În același timp, omul însuși a devenit sursă de materie primă informațională. Căutările, cumpărăturile, deplasările, preferințele și timpul său pot fi transformate în date, datele în predicție, predicția în produs, iar produsul în profit. Cine controlează o fabrică poate controla producția acelei fabrici. Cine controlează o platformă poate controla accesul la o piață. Cine controlează infrastructura informației poate influența ceea ce milioane de oameni văd. Cine controlează algoritmii poate influența ceea ce milioane de oameni aleg.

Puterea contemporană nu mai locuiește într-un singur loc. Ea se distribuie între state, partide politice, corporații, instituții financiare, monopoluri, platforme tehnologice, infrastructuri informaționale și structuri supranaționale. Cetățeanul votează, dar nu toate puterile care îi influențează viața candidează la alegeri.

Aici apare figura socială specifică epocii noastre: cetățeanul captiv.

Cetățeanul captiv nu este omul lipsit de drepturi. Tocmai aici se află paradoxul său. El este juridic liber. Poate vota, poate munci, poate cumpăra, poate vinde, poate călători, poate comunica, poate schimba locul de muncă, poate încheia contracte și poate refuza. Dar existența unui drept nu garantează întotdeauna și puterea reală de a-l exercita.

Cetățeanul captiv este omul căruia legea îi recunoaște libertatea, dar a cărui independență materială, politică sau tehnologică nu este întotdeauna suficientă pentru a o exercita pe deplin.

Poate părăsi un loc de muncă, dar nu poate renunța la venit. Poate refuza un credit, dar poate să nu își poată cumpăra locuința fără el. Poate alege o platformă, dar poate să nu poată participa la piață fără infrastructurile controlate de aceasta. Poate vota un partid, dar nu controlează întotdeauna selecția celor dintre care este chemat să aleagă. Poate comunica liber, dar spațiile prin care comunică aparțin adesea unor puteri pe care nu le poate controla.

Aceasta nu este sclavia vechilor societăți. Cetățeanul captiv nu este proprietatea juridică a altui om. Captivitatea sa este mai subtilă.

Sclavului îi lipsea libertatea. Cetățeanului captiv îi poate lipsi puterea reală de a o folosi.

De aceea exploatarea contemporană nu mai poate fi redusă la salariu mic și muncă grea. Ea poate lua forma datoriei permanente, a imposibilității de a dobândi proprietate, a muncii nesigure, a monopolului, a dependenței de platforme, a concentrării capitalului, a pierderii controlului asupra timpului sau a imposibilității de a refuza fără a suporta un cost existențial disproporționat. Un om poate câștiga mai mult decât bunicii săi și totuși să simtă că deține mai puțin control asupra propriei vieți.

Un profesionist bine plătit poate fi cetățean captiv. Un mic antreprenor poate fi cetățean captiv. Un agricultor poate fi cetățean captiv. Un angajat poate fi cetățean captiv. O familie îndatorată poate fi captivă unor condiții pe care juridic este liberă să le refuze, dar material nu își permite întotdeauna să o facă.

De aceea cetățeanul captiv nu formează o clasă economică în vechiul sens al cuvântului. El este produsul unui raport de putere. De o parte se află cel care poate stabili condițiile. De cealaltă se află cel care, deși liber în drept, are o capacitate redusă de a le refuza.

Aceasta este contradicția centrală a epocii noastre: puterea concentrată și cetățeanul captiv.

Problema timpului nostru nu este lipsa progresului. Problema este că progresul a creat forme de putere pe care instituțiile noastre nu au învățat încă suficient să le limiteze, să le distribuie și să le facă responsabile în fața oamenilor. O societate liberă nu poate exista la nesfârșit atunci când puterea crește, iar răspunderea scade.

Din această contradicție începe politica Manifestului Patriot.

II. CETĂȚENII CAPTIVI ȘI PATRIOȚII

Cetățenii captivi nu devin o forță politică prin simplul fapt că trăiesc raporturi de dependență. Atâta timp cât fiecare își interpretează problema drept exclusiv personală, structura puterii rămâne neatinsă. Angajatul caută alt loc de muncă, familia caută alt credit, antreprenorul caută altă piață, comunitatea caută alt investitor, iar cetățeanul caută alt partid. Fiecare încearcă să găsească singur ieșirea dintr-o situație ale cărei reguli nu au fost stabilite de el.

Schimbarea începe atunci când experiențele separate sunt recunoscute ca expresii ale aceleiași probleme. Lipsa proprietății, nesiguranța economică, monopolul, dependența de datorie, distanța dintre vot și decizie, politizarea instituțiilor și concentrarea capitalului încetează să mai pară fenomene fără legătură și apar ca forme diferite ale aceleiași pierderi de autonomie.

Aici patriotismul încetează să mai fie numai sentiment. Devine conștiință politică.

Patriotul nu aparține unei singure clase. Poate fi muncitor sau antreprenor, agricultor sau profesor, medic sau inginer, funcționar sau cercetător. Nu poziția lui într-o clasă îl definește. Îl definește raportarea lui la putere.

Patriotul afirmă că nicio formă de putere nu trebuie să se concentreze până la punctul în care libertatea celorlalți devine permanent dependentă de ea. Patrioții nu urmăresc înlocuirea unei clase dominante cu alta. Nu cer ca săracul să devină stăpânul bogatului, muncitorul stăpânul antreprenorului sau statul stăpânul tuturor.

Problema fundamentală nu este cine trebuie să devină noul stăpân.

Problema este cum construim o societate în care nimeni nu poate deveni stăpân asupra celorlalți.

De aici decurge problema proprietății. Ni se va spune că redistribuirea prosperității este un atac împotriva proprietății. Este exact contrariul. Comunismul a văzut concentrarea proprietății și a cerut abolirea ei.

Manifestul Patriot vede concentrarea proprietății și cere multiplicarea proprietarilor.

O societate în care proprietatea este confiscată și concentrată în stat nu îi face pe oameni independenți; îi face dependenți de stat. O societate în care proprietatea ajunge să fie concentrată într-un număr redus de deținători nu îi face pe oameni independenți; îi face dependenți de cei care controlează capitalul. În ambele cazuri, concentrarea proprietății produce concentrarea puterii.

Manifestul Patriot nu vrea să ia proprietatea celor care o au. Vrea să construiască o economie în care tot mai mulți dintre cei care muncesc, produc, economisesc, riscă, inovează și creează valoare ajung să dețină proprietate. Munca nu trebuie să producă numai consum. Trebuie să poată produce proprietate. Salariul îi permite omului să trăiască astăzi; proprietatea îi mărește capacitatea de a spune nu mâine.

Locuința, economiile, pământul, atelierul, întreprinderea, capitalul, participația productivă și proprietatea intelectuală nu sunt numai bunuri economice. Sunt și forme ale autonomiei. De aceea proprietatea trebuie apărată. Dar tocmai pentru că proprietatea produce autonomie, concentrarea ei trebuie limitată atunci când îi permite deținătorului să transforme autonomia proprie în putere asupra libertății celorlalți.

Manifestul Patriot nu cere egalitatea rezultatelor. Oamenii au talente diferite, aspirații diferite, discipline diferite și disponibilități diferite pentru muncă, inițiativă și risc. Dar punctul de plecare nu trebuie să devină atât de decisiv încât meritul să nu mai poată depăși moștenirea.

Libertatea nu înseamnă numai dreptul de a deține proprietate. Înseamnă și posibilitatea reală de a ajunge proprietar.

De aici rezultă rolul educației. Educația nu trebuie să fie instituția prin care o generație le spune celor tineri ce să gândească, ci instituția prin care îi învață cum să gândească, cum să înțeleagă lumea și cum să își transforme capacitatea în independență. Ea trebuie să producă independență intelectuală prin judecată, independență profesională prin competență și independență civică prin înțelegerea puterii și a instituțiilor.

O educație care produce diplome fără competență nu eliberează. O administrație care recompensează fidelitatea mai mult decât meritul produce dependență. O societate care cere competență celui care construiește un pod, operează un pacient sau pilotează un avion nu poate considera competența lipsită de importanță atunci când cineva administrează resursele publice sau decide legile după care trăiesc milioane de oameni.

Cu cât puterea este mai mare, cu atât standardul de competență trebuie să fie mai ridicat.

Același principiu trebuie aplicat politicii. Partidele politice pot organiza opinii și interese. Dar nu trebuie să devină proprietarii reprezentării. Cetățeanul nu poate rămâne suveran numai în ziua alegerilor, pentru ca apoi puterea sa să fie transferată unor structuri care controlează selecția candidaților, carierele publice și accesul la instituții.

Parlamentul trebuie să reprezinte societatea, nu numai aparatele de partid. Funcția publică nu trebuie să devină moneda prin care este răsplătită fidelitatea politică. Mandatul nu este proprietate. Funcția nu este privilegiu. Autoritatea nu este recompensă.

Puterea este responsabilitate temporară.

Patriotismul nostru pornește de la individ, continuă prin comunitate și ajunge la națiune. Națiunea nu este mai presus de om. Națiunea există pentru oamenii care o formează. Dar omul izolat nu poate apăra singur libertatea într-o lume în care puterea economică, tehnologică și politică se exercită la scară uriașă.

Suveranitatea statului nu garantează suveranitatea cetățeanului. Dacă o autoritate îndepărtată este înlocuită pur și simplu cu una apropiată, cetățeanul captiv nu devine liber. Se schimbă doar centrul captivității sale.

De aceea suveranitatea trebuie să urce de jos în sus: de la om la comunitate și de la comunitate la națiune. Fiecare nivel trebuie să îl întărească pe cel de sub el, nu să îl absoarbă. Ceea ce poate decide omul nu trebuie confiscat de comunitate. Ceea ce poate decide comunitatea nu trebuie confiscat de stat. Ceea ce poate decide națiunea nu trebuie transferat unei structuri mai îndepărtate decât atunci când natura problemei o cere și numai prin mandat, limite și răspundere.

Transformarea economică trebuie să urmeze același principiu. O piață în care monopolul elimină posibilitatea concurenței încetează să mai fie cu adevărat liberă. Un stat care controlează totul încetează să mai fie garantul libertății și devine proprietarul ei. Nu vrem monopolul statului în locul monopolului capitalului. Nu vrem monopolul capitalului în locul statului.

Inteligența artificială și automatizarea trebuie să mărească productivitatea societății, dar câștigul lor istoric nu trebuie să fie doar reducerea costului pentru proprietarul tehnologiei. Dacă societatea poate produce mai mult prin mai puțină muncă umană, progresul trebuie să poată însemna și mai mult timp, mai multă siguranță, mai multă proprietate și mai multă autonomie pentru om.

Cetățeanul captiv nu va fi eliberat prin distrugerea economiei care produce prosperitate. Va deveni mai liber atunci când prosperitatea îi va permite să devină mai independent.

De aceea patrioții urmăresc:

Redistribuirea puterii.

Redistribuirea prosperității.

Multiplicarea proprietarilor.

Nu vrem să schimbăm stăpânii.

Vrem o societate care nu mai are nevoie de stăpâni.

III. VECHILE DOCTRINE ȘI LIMITELE LOR

Marile doctrine politice s-au născut din contradicțiile epocii lor. Liberalismul a luptat împotriva privilegiului ereditar și a puterii absolute. Socialismul a apărut din contradicțiile industrializării și din concentrarea proprietății. Comunismul a identificat exploatarea muncii și acumularea capitalului ca izvoare ale dominației sociale. Naționalismul a transformat comunitățile istorice în subiecte politice și a dat popoarelor revendicarea autodeterminării.

Fiecare dintre aceste doctrine a surprins o parte a realității. Fiecare a devenit insuficientă atunci când a încercat să transforme partea sa de adevăr într-o explicație totală a societății.

Comunismul a identificat corect faptul că proprietatea economică poate produce putere și că o societate în care averea se concentrează excesiv riscă să transforme libertatea formală în dependență reală. Dar răspunsul său a fost concentrarea unei puteri și mai mari în stat. Proprietatea a fost luată de la particular, dar nu a fost distribuită cetățeanului. A fost concentrată într-o structură politică pe care cetățeanul nu o putea controla. În locul unei elite economice a apărut o elită politică. Promisiunea eliberării de dominație a creat o altă dominație.

Capitalismul a demonstrat extraordinara capacitate a proprietății private, a concurenței și a inițiativei de a crea bogăție. A eliberat energii pe care economia centralizată nu le putea produce și a făcut posibilă dezvoltarea tehnologică într-un ritm fără precedent. Dar atunci când piața nu mai este apărată împotriva monopolului, când capitalul poate cumpăra influență politică și când proprietatea se concentrează suficient pentru a determina regulile competiției, libertatea economică începe să își distrugă propriile condiții. Piața încetează atunci să mai fie un spațiu al concurenței și devine un mecanism de concentrare a puterii.

Globalizarea a extins schimburile, a apropiat economiile și a făcut posibilă cooperarea la o scară fără precedent. Dar capitalul, producția, finanțele și tehnologia s-au globalizat mai repede decât responsabilitatea democratică. Din această diferență s-a născut o nouă asimetrie: decizia poate fi globală, dar consecința rămâne locală.

Nici naționalismul nu oferă singur răspunsul. O națiune care își recapătă dreptul de a decide, dar păstrează în interior aceleași forme de concentrare a puterii, nu devine automat o societate liberă. Un guvern național poate transforma cetățeanul într-un cetățean captiv la fel cum o poate face o putere economică sau o instituție îndepărtată.

Patriotismul nu poate fi redus la transferul puterii din exterior spre interior. Puterea trebuie redistribuită și în interiorul societății.

De aici rezultă și diferența dintre patriotism și falsul patriotism. Există patriotismul nostalgiei, care crede că salvarea se află în întoarcerea la o lume dispărută. Dar fabrica nu se va întoarce în atelier, internetul nu va dispărea, capitalul nu va înceta să circule, iar inteligența artificială nu va deveni neinventată. Manifestul Patriot nu cere întoarcerea în trecut. Cere recuperarea principiilor libertății într-o lume nouă.

Există patriotismul statului, care confundă puterea guvernului cu puterea națiunii. Dar statul puternic nu înseamnă automat cetățean puternic. Dacă puterea statului crește în timp ce puterea cetățeanului scade, suveranitatea națională poate ascunde captivitatea politică.

Există patriotismul oligarhic, care condamnă concentrarea puterii atunci când aceasta se află în exterior și o acceptă atunci când deținătorii sunt „ai noștri”. Dar un monopol nu devine libertate pentru că proprietarul vorbește aceeași limbă cu noi. O elită nu încetează să fie elită dominantă pentru că își declară patriotismul.

Există patriotismul partidului, care încearcă să confunde o organizație politică cu națiunea. Niciun partid politic nu este proprietarul națiunii. Nicio majoritate electorală nu este proprietara poporului. Adversarul politic nu încetează să fie cetățean pentru că se opune guvernului.

Există patriotismul simbolic, care oferă societății steaguri și discursuri în locul proprietății, meritului, competenței și puterii reale. Simbolurile sunt importante. Ele transmit memorie și apartenență. Dar omul nu devine mai liber pentru că i se vorbește mai des despre libertate. O națiune nu devine mai suverană doar pentru că își repetă mai des numele.

Există și patriotismul conflictului, care are nevoie permanent de un dușman. El explică eșecurile interne prin amenințări externe și transformă opoziția în trădare. Manifestul Patriot nu are nevoie de un popor pe care să îl urască pentru a-și iubi propria națiune.

Problemele pe care le descriem nu provin din identitatea unor oameni. Provin din raporturile dintre oameni și putere. Un monopol poate fi intern sau extern. O birocrație poate fi națională sau supranațională. O corporație poate avea sediul lângă noi sau la mii de kilometri. O elită poate vorbi limba noastră și totuși să îl transforme pe cetățean în captiv.

De aceea criteriul nu este originea puterii. Criteriul este felul în care puterea este exercitată. Îi mărește omului libertatea sau dependența? Îi permite să dobândească proprietate sau îl ține permanent dependent de alții? Ridică oamenii competenți sau recompensează fidelitățile? Apropie decizia de cetățean sau o îndepărtează? Permite puterii să fie schimbată sau o transformă în proprietatea celui care o exercită?

Există, în sfârșit, patriotismul fără transformare. Acesta recunoaște simptomele societății contemporane, dar refuză să atingă structurile care le produc. Vrea prosperitate fără multiplicarea proprietarilor, merit fără deschiderea instituțiilor către competență, democrație fără diminuarea monopolului politic, concurență fără limitarea monopolului economic, suveranitate fără redistribuirea puterii și cetățeni liberi fără să schimbe mecanismele care produc cetățeni captivi.

Dar efectele concentrării nu pot fi eliminate păstrând intactă concentrarea.

Nu este suficient să cerem conducători mai buni. O societate liberă nu poate depinde de speranța că puterea va ajunge întotdeauna în mâinile oamenilor buni. Instituțiile trebuie construite astfel încât oamenii răi, incompetenți sau corupți să nu poată concentra puterea fără limite.

Manifestul Patriot nu caută conducători providențiali. Caută instituții în care niciun conducător să nu poată deveni providențial.

Nu este suficient ca economia să crească. Trebuie să întrebăm câți oameni devin proprietari prin această creștere. Nu este suficient ca statul să devină mai eficient. Trebuie să întrebăm dacă cetățeanul devine mai liber în raport cu el. Nu este suficient să modernizăm sistemul politic. Trebuie să întrebăm dacă omul dobândește mai multă putere asupra celor care îl conduc.

Vechile doctrine au întrebat prea des: Cine trebuie să dețină puterea?

Manifestul Patriot pune o altă întrebare:

Cum împiedicăm orice putere să transforme cetățeanul într-un cetățean captiv?

Aici începe diferența dintre vechile doctrine și Manifestul Patriot.

IV. PATRIOȚII ȘI LUMEA

Patriotismul care cere libertate numai pentru propria națiune nu este un principiu universal. Devine universal atunci când recunoaște celorlalți dreptul pe care îl revendică pentru sine.

Omul nu trăiește într-o abstracțiune. Se naște într-o limbă, într-o cultură, într-o istorie, într-un teritoriu și într-o rețea de relații care existau înaintea lui și care vor continua după el. Națiunea nu este proprietatea unei generații. Este legătura dintre cei care au fost, cei care sunt și cei care vor veni.

Manifestul Patriot nu afirmă că națiunea este mai presus de om. Dimpotrivă: națiunea există pentru oameni, nu oamenii pentru națiune.

Dar omul izolat nu poate fi suveran într-o lume în care puterea economică, politică și tehnologică se exercită la scară uriașă. Individul are nevoie de comunități capabile să îi apere libertatea. Dintre acestea, națiunea rămâne una dintre puținele suficient de mari pentru a exercita putere și suficient de apropiate pentru ca puterea să poată fi supusă răspunderii publice.

De aceea suveranitatea nu este privilegiul guvernului. Guvernul nu este proprietarul suveranității. Este unul dintre instrumentele prin care aceasta se exercită. Suveranitatea aparține cetățenilor care formează comunitatea politică.

Un stat poate fi formal suveran și totuși să fie locuit de cetățeni captivi. O administrație poate vorbi în numele națiunii și totuși să concentreze decizia într-un număr redus de persoane. Un partid poate pretinde că reprezintă interesul național și totuși să transforme instituțiile în instrumente ale propriei continuități.

De aceea suveranitatea statului nu este suficientă. Trebuie să existe și suveranitatea cetățeanului.

Lumea contemporană este prea interdependentă pentru ca națiunile să poată trăi izolate. Economia, tehnologia, energia, informația, securitatea și problemele comune depășesc granițele. Dar faptul că interdependența este inevitabilă nu înseamnă că dependența trebuie acceptată ca destin.

Există o diferență fundamentală între cooperare și supunere. Cooperarea presupune părți capabile să decidă și capabile să refuze.

Cel care nu poate spune nu, nu cooperează în sens deplin; se conformează.

Patrioții nu resping cooperarea internațională. Nu resping instituțiile comune. Nu resping schimburile, piețele sau circulația cunoașterii. Dar instituția creată pentru a servi cooperarea nu trebuie să devină proprietarul celor care au creat-o. Puterea delegată nu trebuie să devină putere confiscată.

Același principiu trebuie aplicat capitalului global. Libertatea schimbului poate produce prosperitate, specializare și progres. Dar schimbul nu mai este pe deplin liber atunci când diferența de putere dintre participanți devine atât de mare încât unul poate impune condițiile celuilalt. O companie își poate muta capitalul. O comunitate nu își poate muta istoria.

De aceea patrioții nu cer închiderea piețelor. Cer capacitatea națiunilor de a participa la ele fără să își piardă libertatea de decizie. Nu cer oprirea capitalului. Cer responsabilitatea puterii create de capital. Nu cer izolarea. Cer reciprocitate.

Nici suveranitatea nu poate fi folosită drept justificare pentru dominația asupra altora. O națiune care cere libertate pentru sine și refuză aceeași libertate altuia nu apără un principiu. Apără un privilegiu.

O națiune trebuie să fie suficient de puternică pentru a nu fi dominată și suficient de responsabilă pentru a nu domina. De aceea patriotismul nostru nu este imperialism. Dar nu este nici izolaționism. Nu vrem o lume fără națiuni. Nu vrem nici o lume în care fiecare națiune consideră celelalte națiuni adversari permanenți. Vrem cooperare între comunități capabile să aleagă. Ceea ce revendicăm pentru noi trebuie recunoscut celorlalți. Ceea ce refuzăm să ni se impună nu trebuie să impunem altora.

În această ordine, patriotul dintr-o țară nu este adversarul natural al patriotului din altă țară. Dimpotrivă. Dacă amândoi cer libertatea propriului popor fără a revendica dreptul de a domina poporul celuilalt, principiul lor este același.

Astfel, patriotismul devine universal. Nu pentru că națiunile dispar, ci pentru că libertatea lor devine reciprocă. Nu pentru că diferențele dintre popoare sunt șterse, ci pentru că diferențele încetează să fie justificări ale dominației. Nu pentru că omul încetează să își iubească propria țară, ci pentru că înțelege că iubirea propriei țări nu cere ura față de alta.

Patrioții vor susține orice forță politică ce redistribuie puterea către cetățeni, lărgește accesul la proprietate, apără concurența, ridică meritul și competența, limitează monopolurile și întărește libertatea comunităților de a decide.  Și se vor opune oricărei forțe politice, oricât de patriotică s-ar proclama, atunci când aceasta concentrează puterea, transformă instituțiile în proprietate de partid, monopolizează economia, înlocuiește competența cu fidelitatea sau cere cetățeanului să renunțe la libertatea lui în numele unei promisiuni colective.

Manifestul Patriot nu cere uniformitate politică. Pluralismul este una dintre formele prin care puterea se limitează. Adversarul politic nu este dușmanul națiunii. O societate în care opoziția poate deveni guvern și guvernul poate deveni opoziție fără violență este mai liberă decât una în care victoria politică este tratată drept cucerirea definitivă a statului.

Transformarea pe care o cerem trebuie să fie democratică, constituțională și pașnică. O ordine care suspendă libertatea pentru a promite libertatea în viitor își neagă propriul scop. Puterea trebuie câștigată prin mandat și limitată prin lege. Instituțiile trebuie transformate fără ca drepturile celui care se opune transformării să fie distruse. Pentru că libertatea pe care o cerem pentru noi trebuie să existe și pentru adversarul nostru.

Manifestul Patriot nu promite o lume fără diferențe, fără interese și fără conflicte. Promite un principiu după care acestea trebuie organizate: Nimeni nu trebuie să poată transforma averea, funcția, partidul, monopolul, tehnologia sau instituția într-un drept permanent de a hotărî destinul celorlalți.

Nu vrem victoria unei clase asupra alteia. Nu vrem victoria statului asupra pieței. Nu vrem victoria pieței asupra statului. Nu vrem victoria unei națiuni asupra alteia.

Vrem o societate în care puterea există fără să devină stăpânire, proprietatea există fără să devină dominație, meritul există fără să devină castă, națiunea există fără să devină închisoarea individului, iar cooperarea există fără să transforme libertatea în supunere.

Cetățeanul încetează să mai fie captiv atunci când dobândește suficientă putere economică, politică și civică pentru ca drepturile sale să nu mai existe numai pe hârtie.

Redistribuirea puterii.

Redistribuirea prosperității.

Multiplicarea proprietarilor.

Națiuni puternice. Oameni liberi. Cooperare între egali.

Ceea ce cerem pentru noi recunoaștem celorlalți. Ceea ce refuzăm să ni se impună nu vom impune altora.

Nu vrem să schimbăm stăpânii.

Vrem o societate care nu mai are nevoie de stăpâni.

Iar tuturor celor care, indiferent de țara în care trăiesc, refuză să accepte că libertatea trebuie să existe numai în lege și nu și în viața reală, Manifestul Patriot le adresează chemarea sa:

Patrioți din toate țările uniți-vă!