PATIBULARII ROMÂNIEI. Contrapunct pentru Gabriel Liiceanu – „Meditație despre gunoaie”

Domnule Liiceanu,

Am citit articolul dumneavoastră, pe care îl intitulați sugestiv „Meditație despre gunoaie”.

Aveți dreptate: orașele României sunt pline de gunoaie. Am înțeles și că sunteți obosit de gunoaie. Și eu. Dar cel mai mare gunoi nu este pe stradă, ci în felul în care vorbim despre oameni, în felul în care gândim.

Când numiți o țară întreagă „gunoi” pentru că a votat diferit de dumneavoastră, când oboseala dumneavoastră se transformă în dispreț, atunci aflați, domnule Liiceanu, că tocmai dumneavoastră aruncați în strada națiunii cel mai mare gunoi: disprețul intelectualului față de propriul său popor.

Sunt de acord cu dumneavoastră că spațiul public este murdar. Dar cine are datoria să îl curețe? Cine îl curăță?

Cu siguranță nu eseul, ci omul simplu: cetățeanul de rând, profesorul care mai explică încă o dată elevilor săi ce înseamnă educația, preotul care nu pleacă din sat și nu închide ușa bisericii.

„Gunoaiele” despre care vorbiți au nume, au copii, au frigidere goale și biserici în care se roagă. Aceste „gunoaie” nu sunt abstracțiuni estetice.

Poate că, în loc de o „meditație despre gunoaie”, aveam nevoie de o meditație despre răbdare, despre oameni, despre cum se reconstruiește o națiune fără a-i umili pe cei pe care declari că vrei să-i salvezi.

O țară nu se curăță cu dispreț. Se curăță prin exemplu.

Ne doare pe amândoi cum arată țara.

Dar aici ne despărțim.

Dumneavoastră faceți „meditație despre gunoaie”.

Eu propun o „meditație despre oameni”.

Vorbiți despre „groapa de gunoi” și afirmați că România a devenit o groapă de gunoi morală. Dar o groapă de gunoi nu se golește strigând de sus. Se golește coborând în ea.

Când numiți, cu aroganță și nesimțire maximă, poporul „plebe”, „gunoi electoral”, „mulțime obscenă”, nu curățați nimic. Doar adăugați un alt tip de gunoi: disprețul.

Voi face referire acum la ceea ce dumneavoastră numiți „oboseala intelectualului”.

Înțeleg foarte bine ce înseamnă această oboseală.

Uneori este grea misiunea de a ține sus o lumânare. Dar lumânarea nu se aprinde ca să arăți cât de întuneric este afară sau într-o încăpere. Lumânarea se aprinde pentru a vedea chipul omului din întuneric. Iar oamenii aceia pe care îi vezi nu sunt gunoaie.

Sunt obosiți, păcăliți, furați, dar tot oameni sunt.

Hristos nu a făcut meditații despre gunoaie. S-a dus personal la vameși și la curve. S-a dus nu ca să-i aplaude, ci ca să-i ridice.

Acum despre cum văd eu soluția și cum o vedeți dumneavoastră, care afirmați că nu o mai vedeți deloc.

Spuneți că „nu mai există soluție”.

Eu vă contrazic din nou. Cred că soluția nu este în eseu. Soluția pentru curățenie este acolo, în exemplul dat.

Este în profesorul care predă la școală și care rămâne cu 3.000 de lei la sfârșitul lunii.

Este în preotul care repară acoperișul bisericii.

Este în vecinul care strânge PET-urile de pe scară, chiar dacă nu el le-a aruncat.

Acolo este rezistența unei națiuni. Acolo este soluția pentru gunoi, nicidecum în eleganța frazei care gătește cel mai pervers gunoi: manipularea prin cuvânt.

Aveți dreptate: avem o criză morală.

Dar criza morală, nenea Liiceanu, nu se tratează cu estetică. Se tratează cu iubire de oameni. Se tratează concret, prin acțiuni care nasc grijă și solidaritate.

O țară nu se reconstruiește prin demolare, numind-o „groapă”.

Se reconstruiește numind-o „acasă” și apucându-te de treabă.

Știai sau nu știai asta, nenea Liiceanu?

Continui cu analiza asupra disertației matale și, punct cu punct, îți curăț gunoiul cu mintea mea și cu mâinile mele. Căci așa mă deosebesc eu de tine: eu îmi iubesc neamul așa cum este — curat sau murdar. Tu îl anulezi prin dispreț, reducându-l la dimensiunea gunoiului.

Vituperezi aproape dement, susținând că „o societate civilizată întreține un raport pudic cu propriile orduri – ocultare a excrementului social”.

Aveți dreptate.

Societățile civilizate ascund foarte bine mizeria cu chip uman.

Dar oare civilizația înseamnă să ascunzi omul aflat în mizerie sau să îl ajuți să nu mai trăiască în mizerie?

Când numiți, aproape cu ură viscerală și aroganță diabolică, oamenii „excrement social”, tocmai ați făcut ceea ce criticați: i-ați scos din categoria „om” și i-ați mutat în categoria „gunoi”.

O societate cu adevărat civilizată nu își ascunde ordurile.

Le strânge cu propriile mâini, fără pudibonderie intelectuală.

Susțineți, în aceeași notă pe care o consider lipsită de bun-simț, că „populația Bucureștiului dă semne de coprofilie. Incontinența sfincteriană a bucureștenilor…”.

Da, este o metaforă puternică. Prea puternică pentru a nu-mi provoca greață citind ceea ce scrieți.

Copilul care aruncă PET-ul pe geam nu are „incontinență sfincteriană”. Are două exemple proaste acasă și zero educație la școală.

Bătrâna care lasă sacul lângă tomberoane nu are „traumă colectivă”. Are două sacoșe grele cu gunoi și un tomberon aflat la 300 de metri.

Reducând totul la „șoc afectiv” și „traumă istorică”, ne scutim de o întrebare mult mai simplă: unde sunt pubelele, educația civică și amenzile?

Psihanaliza unei națiuni este utilă. Dar, când casa îți este plină de gunoaie, primul lucru pe care îl faci nu este să chemi psihologul.

Chemi gunoierii.

Concluzia mea pentru tine, nenea Liiceanu

Da, avem o ruptură istorică.

Da, suntem obosiți și dezorientați după 35 de ani.

Dar tocmai de aceea avem nevoie de cuvinte care leagă, nu de cuvinte care scârbesc. Iar tu mă scârbești prin tot ceea ce faci și afirmi.

Tu nu ești elita României. Tu ești rușinea României. Ești unul dintre oamenii care au făcut pact cu Diavolul și care își permit astăzi să ne rânjească în față în timp ce se pișă pe identitatea noastră.

Când numești poporul „excrement”, nu mai ai cui să-i vorbești despre înălțare.

Rămâi singur în turnul tău, aruncat undeva în iadul conștiinței. Rămâi să vituperezi cu ștaif despre o țară pe care, de mult timp, ai refuzat să o mai recunoști și să o mai iubești.

Eu aleg să cred că românii nu sunt gunoaie.

Avem și noi, ca popor, oameni cu mâinile murdare de glod. Dar mâinile murdare de glod se spală.

Oamenii nu aruncă gunoaie din „traumă istorică”.

Dacă ne doare, nu mai facem poezie pe marginea gropii. O astupăm împreună, fără să-i numim pe cei din groapă „gunoi”.

Știai asta, Gabriel Liiceanu?

Dacă nu știai, poate îți iei notițe de la mine,

cetățeanul român.

Notă: Ideile și aprecierile exprimate în acest articol aparțin exclusiv autoarei și reprezintă opinia jurnalistei care semnează textul.