Emil Constantinescu împlineşte astăzi 79 de ani

Foto: Media

În timpul cât a fost Președintele României (1996-2000), Emil Constantinescu a avut ca rezultate nominalizarea României pe primul loc al celui de al doilea val de extindere a NATO (Madrid, 1997; Washington, 1999); începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană (Helsinki, 1999); obținerea președinției OSCE pentru anul 2001 și intrarea în troica OSCE începând cu 2000.

Fostul președinte al României (1996-2000) Emil Constantinescu s-a născut la 19 noiembrie 1939, la Tighina (astăzi în Republica Moldova).

Este licențiat al Facultății de Drept din București (1960) și al Facultății de Geologie și Geografie (1966). Din 1979, este doctor în geologie. Din 1966, urcă toate treptele ierarhice ale unei cariere didactice universitare, în cadrul Facultății de Geologie și Geografie a Universității București: asistent, lector, conferențiar, profesor titular la Catedra de Mineralogie-Cristalografie, prorector (1990-1992) și rector (1992-1996) al Universității București.

După căderea dictaturii comuniste (decembrie 1989), Emil Constantinescu s-a angajat alături de colegi universitari și intelectuali reputați în efortul de democratizare a României, în apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în constituirea societății civile. A fost una dintre personalitățile care au protestat împotriva acțiunilor antidemocratice ale noilor autorități în cadrul unui miting de 42 de zile, în aprilie – mai 1990, în Piața Universității din București. După violențele sângeroase comise de minerii care, la chemarea președintelui de atunci, au invadat Bucureștiul în iunie 1990, a fondat împreună cu colegii săi, profesori și studenți, asociația Solidaritatea Universitară. A fost de asemenea membru – fondator și vicepreședinte al Alianței Civice (1990), cea mai importantă organizație neguvernamentală din țară și președinte al Academiei Civice. Aceste asociații s-au alăturat partidelor democratice din opoziție și au format împreună Convenția Democratică din România – CDR (1991). La propunerea Solidarității Universitare, susținută de Alianța Civică, Emil Constantinescu a fost desemnat candidatul CDR în alegerile prezidențiale din 1992. A intrat în al doilea tur de scrutin și a obținut 38% din voturi în confruntarea cu președintele în funcție. După această primă experiență politică importantă, CDR l-a ales, în 1992, președintele său și candidat unic pentru alegerile prezidențiale din 1996. A continuat să acționeze pentru a întări Opoziția democratică.

Emil Constantinescu a fost candidatul Convenției Democrate Române la alegerile prezidențiale din septembrie 1992, obținând în urma celui de-al doilea tur de scrutin funcția de președinte al României (1996-2000).

Președintele Constantinescu a reprezentat țara la principalele reuniuni la vârf care au avut ca rezultate nominalizarea României pe primul loc al celui de al doilea val de extindere a NATO (Madrid, 1997; Washington, 1999); începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană (Helsinki, 1999); obținerea președinției OSCE pentru anul 2001 și intrarea în troica OSCE începând cu 2000.

Președintele Emil Constantinescu a îndreptat în mod hotărât țara spre intrarea în NATO și UE, a lansat mari proiecte de dezvoltare a infrastructurii „România la Răscruce”, a promovat sistemul de transport al petrolului și gazelor din Asia Centrală în Europa Centrală (conducta Constanța-Trieste).

Au fost substanțial îmbunătățite relațiile bilaterale de colaborare cu alte state, precum și cooperarea trilaterală cu țări învecinate din Europa Centrală și de Sud – Est. Considerând că, înainte de a fi un an electoral, 2000 era un an decisiv pentru susținerea candidaturii României pentru integrarea în NATO și începerea negocierilor cu Uniunea Europeană.

Președintele Emil Constantinescu a decis să evite orice conotație electorală a acțiunilor sale și să nu candideze în alegerile prezidențiale pentru un nou mandat, în anul 2000.

Președintele Emil Constantinescu a reușit să medieze și să obțină semnarea Strategiei naționale de dezvoltare economică pe termen mediu de către toate partidele parlamentare. A decis să-și asume costul politic al nerealizărilor administrației în direcția creșterii nivelului de trai al populației și a combaterii corupției, propunând coaliției guvernamentale să susțină candidatura independentă la Președinție a unui tehnocrat, primul ministru al guvernului în funcție care realiza în același an prima creștere sănătoasă și durabilă a economiei românești.

Unul din ultimele gesturi făcute în calitate de președinte al României a fost grațierea lui Ion Coman, cel care condusese reprimarea revoluției din 1989 la Timișoara (73 morți).

După președinție, Emil Constantinescu și-a reluat îndatoririle universitare și demersurile pentru consolidarea rolului organizațiilor neguvernamentale ca președinte al Asociației pentru Educație Cetățenească, al Fundației Române pentru Democrație și președinte – fondator al Institutului pentru Cooperare Regională și Prevenirea Conflictelor.

Din 2001 este membru fondator și membru în Comitetul director al Clubului Politic Balcanic; membru în Board-ul directorilor Institutului Est Vest din New York. Este membru al Board-ului internațional al Fundației Memorialul victimelor comunismului din Washington.

În perioada 2004-2007 a fost membru al Înaltului Consiliu al Francofoniei. Din 2007 este membru al Celulei de reflecție a Organizației Internaționale a Francofoniei. Din 2006 este membru în Board-ul internațional al Centrului Internațional pentru Tranziție Democratică din Budapesta și membru al Academiei Mondiale de Știință și Artă din Statele Unite ale Americii. A fost președintele comisiei internaționale de monitorizare a alegerilor parlamentare din Senegal (2001) și prezidențiale (2007).

În 2006 devine membru fondator al Fundației Generația Europeană și lansează proiectul Forumul Generația Europeană XXI, care are ca scop formarea unei noi elite profesionale și morale românești și realizarea enciclopediei România 2007 – Starea națiunii.

Din 2007 este co-chairman al World Justice Project iar din 2008 unul din directorii WSJ. Împreună cu Aleksander Kwaśniewski, președintele Poloniei (1995-2005) și foștii miniștri de externe din țările Europei Centrale și Baltice a inițiat Task Force for Belarus.

În 2008, împreună cu  Jerzy Buzek, prim ministru al Poloniei (1997-2001), Mart Laar, prim ministru al Estoniei (1992-1994, 1999-2002) și Viktor Orban, fost prim- ministru al Ungariei (1998-2002) contribuie la constituirea ACT (Advisors on Cuban Transition).

Din 2009 este invitat permanent și speaker la Oslo Freedom Forum.

Din 2009 este membru în Board-ul Institutului pentru Diplomație Culturală (ICD) din Berlin iar din 2011 este președintele Academiei de Diplomație Culturală din Berlin.

Din 2010 este membru în Comitetul Director Internațional al Habitat for Humanity, una dintre cele mai mari organizații umanitare din lume, fondată de președintele Jimmy Carter.

Din 2010 fellow al Academiei Mondiale de Artă și Știință. În 2011 este ales în Board of Trustees WAAS. A fost invitat să facă parte din juriile care acordă importante premii internaționale: premiul european Coudenhove – Kalergi, Premiul Lech Walesa, Gdansk, Premiul Vaclav Havel pentru Disidență Creativă, Oslo Freedom Forum, Tesla Memorial Price, Global Round Table, Brusseles.

Din 2013 este membru în Board-ul Internațional Nizami Ganjavi International Center.

Din 2014 este membru in Board of Directors al World University Consortium.