Apariție editorială: „Oamenii sistemului” de Dragoș-Valentin Dincă

Dincă, Dragoș-Valentin (2026). Oamenii „sistemului”. Reguli nescrise, compromisuri și supraviețuire în administrația publică. București, Editura Administer, 240 p. ISBN 978-630-95403-0-0.

Recenzie realizată de Maria-Georgiana Teodorescu:

Cartea profesorului Dragoș-Valentin Dincă are meritul de a porni de la un adevăr pe care literatura administrativă îl ocolește adesea: statul real seamănă prea puțin cu statul descris de legi. Între instituția desenată prin organigrame, competențe și proceduri și instituția în care oamenii lucrează efectiv există un spațiu considerabil. Acolo se află relațiile personale, loialitățile, compromisurile, instinctul de conservare profesională, influența politică și acele reguli pe care nimeni nu le găsește în Monitorul Oficial, dar pe care cei care petrec suficient timp în administrație ajung, inevitabil, să și le însușească.

Din perspectiva cetățeanului plătitor de taxe și impozite, tocmai această descriere ridică însă o problemă mai profundă decât cea formulată explicit de autor: dacă „sistemul” ajunge să funcționeze după propriile reguli, cine îl mai controlează sau, măcar, îl mai ghidează? Și, mai ales, în serviciul cui există administrația?

Aceasta este întrebarea esențială care rămâne, în opinia mea, după lectura cărții.

Una dintre tentațiile constante ale literaturii despre administrația publică este aceea de a privi instituțiile statului într-o manieră predominant teoretică, din interiorul propriei lor logici. Se discută despre profesionalizare, proceduri, capacitate administrativă, recrutare, formare, perfecționare și reformă instituțională. Mult mai rar este pusă întrebarea care ar trebui să le preceadă pe toate celelalte: câtă administrație este, de fapt, necesară pentru ca sistemul să funcționeze optim și, mai ales, în interesul cetățenilor?

Din această perspectivă, Oamenii „sistemului” poate fi citită și într-o cheie pe care autorul nu o urmărește în mod explicit. Cele 240 de pagini dedicate mecanismelor prin care oamenii intră, avansează, se adaptează, negociază și ies din sistem descriu nu doar patologiile unei administrații. Ele arată și cât de multă viață proprie poate dobândi aparatul statului. Iar acest lucru ar trebui să ne preocupe cel puțin la fel de mult ca eficiența sa.

Distincția dintre „omul potrivit” și „omul acceptabil”, prezentă în carte, este relevantă tocmai din acest punct de vedere.

Într-un sistem administrativ sănătos, bazat pe meritocrație, întrebarea ar trebui să fie relativ simplă: cine este persoana cea mai competentă pentru îndeplinirea unei atribuții necesare cetățeanului?

În sistemul informal descris de autor — și recognoscibil, de altfel, în realitatea românească — întrebarea devine alta: cine poate fi acceptat de rețeaua instituțională, de decidentul politic, de ierarhia existentă sau de diferitele grupuri care trebuie să conviețuiască în interiorul instituției?

În momentul în care supraviețuirea în instituție devine un criteriu distinct de performanța în serviciul publicului, administrația începe să se raporteze tot mai mult la ea însăși. Funcționarul trebuie să învețe nu numai legea și meseria, ci și ale cui interese nu trebuie deranjate, ce bătălii merită evitate, când este mai sigur să nu decidă și ce compromisuri îi permit să rămână în sistem.

De aici începe una dintre cele mai periculoase transformări ale administrației: instituția încetează să mai fie exclusiv un instrument al statului și al cetățeanului și începe să dezvolte propriile mecanisme de autoprotecție.

Statul contemporan este, în același timp, extraordinar de capabil să producă responsabilitate formală și să facă aproape imposibilă identificarea celui care răspunde efectiv. Există avize, comisii, direcții, servicii, compartimente, proceduri, note de fundamentare și circuite de semnături. Un munte de birocrație și documente, unele necesare, altele discutabile. La capătul lor, cetățeanul poate primi o decizie fără să poată identifica limpede cine și-a asumat-o în mod real.

Or, puterea ar trebui să fie obligatoriu legată de răspundere. Cel care decide trebuie să poată fi identificat, iar cel care deține autoritate trebuie să suporte consecințele utilizării greșite a acesteia. Cu cât decizia este mai dispersată într-o structură birocratică, cu atât această legătură devine mai slabă.

Paradoxal, așa cum observă și Dragoș Dincă, putem avea tot mai multe mecanisme de control și, în același timp, tot mai puțini oameni care răspund cu adevărat pentru rezultat.

Cartea descrie inevitabil și raportul complicat dintre politică și administrație. Aici, discuția românească este prinsă de multă vreme între două extreme.

Prima este politizarea aparatului public: funcții distribuite clientelei de partid, concursuri cu rezultat cunoscut dinainte, sinecuri și instituții utilizate pentru recompensarea fidelității. Fără îndoială, clientelismul politic corupe administrația și îi subminează profesionalismul.

A doua extremă este soluția aparent simplă a „depolitizării”: cât mai multă putere transferată către funcționari permanenți, experți, autorități autonome și structuri tehnice, în numele unei meritocrații pragmatice.

Problema reală este însă alta: restabilirea unei ierarhii firești a legitimității și responsabilității. Cetățeanul acordă temporar mandatul politic; alesul stabilește direcția, în limitele legii; funcționarul competent o pune în aplicare. Nici partidul nu trebuie să transforme administrația în proprietate personală, nici administrația nu trebuie să transforme mandatul electoral într-o simplă sugestie.

Cartea traversează atât administrația centrală, cât și administrația locală, oferind numeroase exemple practice — unele amuzante, altele dureroase, multe pur și simplu dezamăgitoare.

Dintre acestea, capitolul dedicat achizițiilor publice este unul dintre cele mai interesante, tocmai pentru că autorul refuză teza comodă potrivit căreia absolut toate contractele publice ar fi aranjate. Experiența sa de ofertant introduce o nuanță necesară într-o discuție dominată adesea de suspiciune și generalizări.

Poate cea mai îngrijorătoare concluzie care se desprinde din carte este însă capacitatea sistemului de a se reproduce.

Oamenii intră în administrație, îi învață regulile, descoperă limitele acceptabilului și, treptat, comportamentul individual se adaptează instituției. Cel care încearcă să schimbe regulile nescrise riscă izolarea. Cel care înțelege compromisurile are șanse mai mari să supraviețuiască.

Această descriere poate fi interpretată ca o demonstrație a forței instituțiilor informale. Dar poate fi citită și ca un avertisment privind existența unui „stat subteran”, care nu este reprezentat întotdeauna de instituții de forță sau de structuri misterioase, ci uneori pur și simplu de masa mare a oamenilor din administrație care ajung să acționeze și să reacționeze potrivit intereselor proprii, ale grupului sau ale instituției, și nu potrivit menirii lor publice.

Concluzie

Oamenii „sistemului” este o carte care merită citită tocmai pentru că oferă suficiente elemente pentru concluzii care depășesc cadrul unei lucrări clasice despre reforma administrației.

Dragoș-Valentin Dincă descrie convingător distanța dintre instituția formală și instituția reală, dintre concurs și selecție, dintre procedură și decizie, dintre responsabilitatea declarată și responsabilitatea efectivă. Experiența sa directă conferă textului o concretețe pe care studiile administrative strict teoretice o au rareori.

În același timp, cartea este accesibilă oricărui cititor, inclusiv celor fără studii juridice sau administrative, ceea ce îi sporește valoarea. Consider că ar trebui citită de cetățeni indiferent de viziunea lor asupra statului, a administrației sau a actorilor politici.

Întrebările pe care cartea lui Dragoș Dincă le lasă deschise sunt poate mai importante decât inventarul regulilor nescrise: nu doar cine sunt oamenii „sistemului”, ci și cât de mare trebuie să fie sistemul pentru ca o societate liberă să poată continua să funcționeze și în afara lui.

Rămâne, poate, și cea mai importantă întrebare dintre toate: cum poate fi făcut statul din nou funcțional pentru cetățean, nu pentru propria sa conservare?

Așteptăm, prin urmare, și un al doilea volum, în care profesorul Dincă să meargă un pas mai departe și să discute concret mecanismele prin care statul poate fi eliberat de dependența față de „oamenii sistemului” și readus la menirea sa esențială: aceea de a servi cetățeanul.