Europa federală

Tratatul de la Maastrich, din 1992, a introdus  noi elemente interguvernamentale în paralel cu mai multe elemente aparţinând unui sistem federal, ceea ce face dificil de definit Uniunea Europeană. În prezent, Uniunea Europeană funcționează printr-un sistem hibrid de interguvernamentalism și supranaționalism, dar nu este oficial o federație, deși  din punct de vedere academic are caracteristicile unui sistem federal.

După al doilea război mondial, țările europene au fost nevoite să se confrunte cu interdependența politică, economică și cu necesitatea de luare a deciziilor în context european.  Din 1950, integrarea europeană a apelat la dezvoltarea unui sistem supranațional de guvernare, iar instituțiile sale s-au transformat tot mai mult de la simplul concept de interguvernamentalism către un sistem federalizat.

Viziunea economistului şi omului politic francez Jean Monnet (1888-1979), susținător influent al unității europene, considerat a fi unul părinţii fondatori ai Uniunii Europene, numit „părintele Europei”, prin eforturile sale inovatoare și de pionierat  a instituit, în 1950, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, predecesoarea Uniunii Europene de astăzi.

Viziunea formării uniunii statelor europene a avut doi precursori Jean Monnet şi Altiero Spinelli (jurnalist şi om politic italian, 1907-1986), fiecare susţinându-şi   propria concepţie.  Jean Monnet a susţinut crearea unei uniuni a statelor europene cu o abordare interguvernamentală în luarea deciziilor. Altiero Spinelli a susţinut o abordare constituțională care să controleze procesul de luare a deciziilor prin structuri federale.

Proiectul susţinut de Jean Monnet – Uniunea Europeană –  este un succes. Timp de mai mult de o jumătate de secol în Europa a fost pace și pentru prima dată în istoria Europei majoritatea statelor europene s-au angajat în mod liber în proiectarea, prin consimțământ, a unei uniuni non-hegemonice. Adoptarea acestei abordări a însemnat creșterea unui “deficit democratic” în instituțiile Comunității Europene, în sensul că, deciziile trebuie să aibă consensul, să fie adoptate de statele membre, ceea ce înseamnă luarea deciziilor pe două niveluri, guvernamental şi supranaţional. Luarea deciziilor pe două niveluri corespunde statelor federale.

În procesul de unificare europeană pot fi identificate trei etape. În timpul primei etape au fost construite instituțiile comune, cel mai mare progres fiind înregistrat la nivel psihologic, prin acceptarea proiectului. Cea de a doua etapă a fost caracterizată de unificarea economică, în mare măsură ca răspuns la redresarea economică a Germaniei. A treia etapă, pe care o parcurgem acum, se identifică cu lupta pentru controlul democratic a instituţiilor europene  prin intermediul unor noi structuri federale de luare a deciziilor.

În susţinerea ideii federale, Altiero Spinelli identifică trei etape care corespund cu trei cicluri ale istoriei europene. Prima etapă,  de la Revoluția franceză  la primul Război mondial,  când federalismul a fost folosit pentru a da expresie – chiar dacă a fost utopică – valorilor civilizației europene negate de naționalism. A doua etapă, perioada dintre cele două războaie mondiale când federalismul a oferit un criteriu pentru a înțelege criza europeană. A treia etapă se derulează în prezent şi este caracterizată de nevoia apelării la federalism pentru a rezolva ”criza europeană”.

Găsirea unui compromis la dubla dorinţă a statelor membre ale Uniunii Europene  de fi unite și diferite – “unitate în diversitate”- a fost întotdeauna o problemă centrală în constituirea unui sistem politic federal. De la începutul proiectului european ideea federală a fost sugerată de mai multe ori ca o soluție pentru problemele continentului, cu toate acestea, ea nu a fost niciodată urmată de Uniune în forma sa pură.

Este destul de clar că Uniunea Europeană are multe caracteristici federale, dar până acum UE nu a corespuns în totalitate structurilor clasice ale unei federații. Tratatul Constituțional a făcut un pas mare pentru a se dezvolta în continuare integrarea europeană și pentru a aprofunda caracteristicile federale ale UE. În acest sens, federalismul este conceput ca un “principiu politic”, are de-a face cu o difuzie constituțională a puterii – conţine elementele unui acord social federal de  participare mai largă a comunităţii politice și posibilitatea de a avea în acelaşi timp  “un anumit grad de autonomie”.

Federația este un sistem politic cu centru de putere puternic, cu o constituţie recunoscută ca fiind legea supremă a ţării, care se referă direct la persoanele care sunt cetățeni atât ai federaţiei cât şi a unitățile lor constitutive. Poziția și autonomia este constituțional protejată şi are administraţie publică centrală.   Federaţia este un aranjament instituțional care ia forma unui stat suveran ce încorporează unități regionale în procedura de decizie.

Federalismul presupune o relație între două părți, de obicei o comunitate și membrii săi, precum și poziția lor unul cu altul. Federalismul  este un accord ce furnizează pentru ambele niveluri o autonomie și o reglementare a relației lor pe principiul respectului reciproc și al cooperării. Când acest acord ia forma unei constituții și dă nivelului comun poziția unui stat suveran, atunci avem de-a face cu un înființarea unei federații, sau cu alte cuvinte, un stat federal.

În cadrul Uniunii Europene există simultan patru tratate, iar structura complexă a Uniunii Europene, bazată pe Comunitatea Europeană, care de fapt a constat din trei tratate fuzionat împreună, iar în 1992 a fost modificată prin cei doi piloni interguvernamentali, pune întrebarea dacă UE este de fapt o singură organizație sau doar un conglomerat de instituții internaționale mai mult sau mai puțin legate între ele. Înțelegerea cu strictețe a textelor şi explicația acestora arată că, UE a apărut ca o organizație internațională pe baza statelor fondatoare ale Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, a tratatelor CE înlocuite de UE şi Tratatul Euroatom. Instituţiile înfiinţate devin instituţiile Uniunii Europene și politicile aparțin unui cadru european unic.

Problema pe care o are Uniunea Europeană în momentul de faţă  priveşte sfera politică a integrării în cadrul căreia apare un nou tip de  fragmentare întrucât există diferite sisteme în paralel. Sistemului de piața internă, sistemul “Spațiul Schengen”, sistemul “Zona Euro” și ”Politica externă și de securitate”. Nu toţi membrii UE aparțin acelorași sisteme.  Mai mult, spațiul economic, aquis-ul Schengen include de exemplu Norvegia, Piața Unică include Monaco, Uniunea Monetară include Cetatea Vaticanului, nici unul din statele menţionate nu sunt membre ale Uniunii Europene.

Deși există exemple chiar și în cadrul federațiilor care permit o clauză de excludere voluntară în mai multe domenii de politică ( Quebec în Canada) este destul de neobișnuit ca apartenența și regulile procedurale să varieze în aproape fiecare domeniu de politică.

Uniunea Europeană are are multe caracteristici care definesc federaţia în literatura de  specialitate: două niveluri de guvernare, competențe partajate, aplicarea deciziilor majoritare, supremația dreptului comunitar, rolul CEJ și un parlament ales în mod direct.

 Uniunea Europeană este deja o federație?

Deşi are multe din elementele unei federaţii, aşa cum am prezentat mai sus,  Uniunii încă îi lipsesc caracteristicile cheie ale unei federații. Fără îndoială are două niveluri de guvernare  şi putem spune că merge chiar mai departe prin stabilire a unui nivel trei-federal, în ceea ce privește noul rol al regiunilor. Însă, cele două niveluri nu se află în aceeași poziție, iar Uniunea încă nu are competenţă independentă de statele sale membre. Chiar mai mult, UE pur și simplu nu are o structură coerentă de competențe, ci un sistem în care drepturile și procedurile comunitare sunt diferite în fiecare domeniu de politică unică.

Pe de altă parte, legitimitatea UE dată de cetăţeni nu este încă completă. Cu toate că într-un anumit sens, la fel ca în cadrul unei federaţii, Uniunea  este capabilă să se refere direct la persoanele care sunt cetățeni cu dublă cetăţenie, deoarece există o cetăţenie europeană cu anumite drepturi care facilitează participarea politică și inițiativa, dar UE nu poate face legi care să acţioneze în mod direct asupra cetăţenilor, punerea în aplicare a deciziilor impune acțiuni ale statului membru, pentru că nu există o administrația publică a UE. În al doilea rând, contrar aproape tuturor constituțiilor federale, oamenii nu acționează ca o putere care se constituie în Uniune întrucât competențele sale provin din guvernele statelor membre și astfel rămâne dependentă de ele, pentru că UE nu are suveranitate. O federație sau stat federal este o organizație independentă prin definiţie, este o entitate suverană. După cum scrie chiar în articolul I-1. din Tratat, UE are doar competențe nu şi suveranitate.

UE este un sistem politic federal, fără a fi o federație. Politologul britanic Murray Forsyth (n. 1936) descrie federația ca fiind “o uniune federală, adică o conectarea permanentă de state pentru a forma o entitate corporativă cu o limită distinctă față de lumea din afară și are două structuri de conducere ce coexistă,  una la centru, și una la nivelul statelor membre.”