Un judecător face acuzaţii privind Protocoalele SRI: E crimă organizată

Într-un interviu acordat agenției de știri Mediafax, judecătorul Constantin Udrea de la Curtea Militară de Apel a spus că aplicarea protocoalelor secrete, încheiate între Ministerul Public şi SRI, reprezintă un exemplu de „crimă organizată”, deoarece în centrul lor se află Serviciul care ajunge la toate structurile judiciare pentru propriile interese.

Redăm interviul acordat Mediafax:

Mediafax: Protocoalele secrete între instituţii ale statului şi serviciile secrete. V-aţi exprimat deja opinia şi aţi catalogat deja protocolul SRI – PG ca fiind nelegal într-o anchetă. Sunt protocoalele o manieră prin care ele controlează magistraţii?

Constantin Udrea: În primul rând, aceste protocoale nu au suport legal şi constituţional. O să observaţi că în preambulul fiecăruia dintre ele se atestă, în mod nereal, că ele ar fi în concordanţă cu legile ‚ţrii, cu Constituţia, dar şi cu anumite hotărâri ale CSAT. O să observaţi, pe de altă parte, că ele sunt semnate şi de persoane care nu fac parte din CSAT, astfel încât ele, acele persoane, au semnat protocoalele respective fără să ia cunoştinţă de hotărârile CSAT. Pe de altă parte, protocoalele adaugă la lege, ceea ce este nepermis, deoarece, în materia procedurii penale reglementarea se face numai prin lege organică, adică prin Codul de Procedură Penală, iar în ce priveşte anumite chestiuni, şi prin celelalte legi – în speţă, legea de organizare judiciară, tot lege organică. Prin urmare, prima întrebare care trebuie să se pună este de ce sunt strict secrete?

De ce în acest domeniu, deosebit de sensibil, s-a reglementat, dincolo de lege? De ce s-a reglementat prin acest gen de procotoale? Pentru că, în esenţă, SRI-ul, că despre el este vorba, nu despre celelalte servicii secrete. SRI-ul în acest mod, a accesat posibilitatea de a dispune decizii în materie penală prin manipularea probei, acesta e esenţial. Cea mai importantă probă în materie penală şi cea mai credibilă este cea dată de înregistrarea şi de redarea convorbirilor audio – video, de localizarea prin mijloace tehnice specifice şi aşa mai departe. Or, toate aceste chestiuni aparţin în exclusivitate, prin suportul tehnic pe care îl au, SRI-ului. SRI-ul, care are centrul naţional de realizare a acestor metode speciale tehnice de investigare şi de redare.

Deşi procedura penală prevede în mod expres că redarea convorbirilor se va face de către un ofiţer de poliţie judiciară şi se certifică de procuror, în protocoale se spune că se certifică de experţi ai lor, ai SRI-ului şi sunt redate de specialişti ai SRI, adică oameni cu identitate secretă, acoperită. De ce ne mai trebuie protocoalele atunci? Împotriva cui se îndreaptă aceste protocoale? În primul rând, se îndreaptă împotriva Constituţiei şi a legilor ţării. Este, dacă vreţi, în opinia mea, având în vedere amploarea lor, având în vedere semnatarii acestor protocoale, având în vedere că în centrul lor se află SRI, o să vedeţi că radiază ca o roată cu spiţe către toate structurile judiciare decidente. Este de fapt o crimă organizată.

Această activitate de creare şi de punere în aplicare a protocoalelor secrete constituie crimă organizată, deoarece oamenii sunt calificaţi, ştiu ce au făcut, ştiu împotriva cui sunt îndreptate protocoalele, ştiu că se adaugă la lege, ăsta-i şi motivul pentru care le-au dat strict secret. Grupul este bine structurat. Cel puţin una din infracţiuni se desprinde că ar fi fost săvârşită acolo, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, respectiv dreptul la un proces echitabil. De ce? Din moment ce se creează echipe operative mixte pentru instrumentarea cauzelor penale, aceasta înseamnă că alături de procurori funcţionează şi echipă formată din ofiţeri de securitate, ofiţeri de informaţie de la SRI – ca să fie bine spus, nu de alţii, la ei mă refer – încât, ei neavând calitatea şi funcţii judiciare prevăzute în lege, ei nu au competenţa.

O primă consecinţă care s-a desprins de aici este că toate actele întocmite de ei, de un organ judiciar necompetent, sunt nule de drept. La vremea când a fost întocmit primul prorocol din 2009, pe care-l avem declasificat, la vremea respectivă, şi ulterior, prin noul Cod de Procedură Penală nu se mai prevăzuse ca fiind nulă absolută o ordonanţă sau un act întocmit de un procuror necompetent, astfel încât, un procuror de judecătorie putea instrumenta un caz pentru un ministru.

Ulterior, Curtea Constituţională a adăugat la cazurile de nulitate absolută, prevăzând că şi necompetenţa procurorului, după materie sau după calitatea persoanei, creează nulitate absolută. Acest lucru îi îngrozeşte acum, pentru că toate actele întocmite cu încălcarea acestor dispoziţii sunt nule absolut. Sunt foarte multe consecinţe. Prima chestiune: ar trebui promovată o cale extraodinară de atac, astfel încât toate cauzele care au avut la bază înregistrări şi aceste protocoale să fie reexaminate într-o procedură – să spunem contestaţie în anulare sau revizuire, astfel încât, această cale de atac să fie prevăzută prin lege, deci să fie adăugată ca motiv suplimentar.

În opinia mea, trebuie o investigaţie să fie amplă, să fie făcută de persoane capabile şi apte să tragă concluzii de ce au fost întocmite şi cu ce scop au fost întocmite. Pentru că deşi au făcut urmărirea penală în echipe mixte, judecătorul nu a ştiut acest lucru. De exemplu, într-o cauză în care i se spunea judecătorului: ,,Trebuie să-l arestăm pe X, avem probe esenţiale”, la vremea respectivă erau indicii, nu probe suficiente. Judecătorul nu are posibilitatea în procedura respectivă, de exemplu dacă i se solicită arestarea unei persoane, să verifice proba. N-are posibilitatea, potrivit legii, să constate de cine au fost făcute, pentru că aceste acte sunt semnate doar de procurori şi de poliţie, deşi ele sunt întocmite de ofiţeri şi de specialişti, aşa cum zic protocoalele, ai SRI.

Cu alte cuvinte, măsura judecătorului de restricţionare a libertăţii unei persoane era luată, fără să ştie, pe baza unor documente şi unor probe administrate absolut nelegal, neconstituţional. Judecătorii au căzut victimă, de-a lungul anilor respectivi, unor măsuri absolut nelegale dispuse. Să nu ne ascundem după deget. SRI a ştiut ce face. Din toată această chestiune, SRI a ieşit învingător. Să nu credeţi că am ceva cu SRI pentru că sunt ofiţer al Armatei Române şi sunt în armată de peste 40 de ani. Să nu credeţi că nu înţeleg menirea unui serviciu secret şi este absolut necesar. Să nu înţelegeţi că vreau să i se diminueze sau vreau să fie demotivaţi ofiţerii sau subofiţerii. Nu, nici vorbă.

Trebuie însă puse la locul lor atribuţiile, ei trebuie să nu se mai implice în administrarea probelor penale, trebuie să furnizeze informaţii decidentului politic sau politico–militar, care să ia măsuri în consecinţă pentru apărarea ţării. De ce spuneam ei că au câştigat prin asta? Pentru că setea de putere şi îndeosebi de putere judiciară, a liderilor SRI-ului, este nemărginită. Ei au vrut şi au câştigat un lucru esenţial. Manipulând proba au câştigat procesele. Ce înseamnă manipularea probei? Sunt mai multe procedee. Au manipulat proba cu privire la fapte şi cu privire la persoane, cu privire la momente şi aşa mai departe.

Deşi legea îi obligă să furnizeze totul, prin protocoale se admite să nu furnizeze totul, adică să nu se dea toată înregistrarea, să nu se dea tot documentarul, deşi legea obligă la asta. Şi, dacă solicita, procurorul trebuia să-şi motiveze solicitarea. Cu alte cuvinte, s-au răsturnat obligaţiile şi drepturile. În loc ca procurorul să conducă procesul penal, prin manipularea probei, modalitatea prin care vă spuneam, o conduce SRI. Aceste lucruri sunt inadmisibile. Ceea ce mă surprinde este că susţinătorii protocoalelor, nu numai semnatarii – susţinătorii care sunt din rândul procurorilor, am înţeles că sunt şi din rândul unor judecători sau unora din presă – nu vin cu argumente: ,,Domnule, acest protocol este viabil este în concordanţă cu Constituţia, este strict secret pentru că iată ce interese majore proteja”.

Răsfoiţi protocolul din 2009 declasificat. Nu veţi găsi nimic din care să rezulte că este lezat interesul statului sau al unui serviciu secret. Singurul motiv pentru care l-au făcut strict secret este să ascundă de justiţiabili, de judecători, de Legislativ, de Parlament şi de toate structurile instituţionale ale statului de drept că ei fac ceva absolut nepermis împotriva statului de drept. De ce au făcut acest lucru şi de ce s-au întins către aceste toate iţe, adică către procurorul general, către procurorul – şef DNA, către DIICOT, către CSM, către Inspecţia Judiciară?

Păi ce le trebuia lor, vizavi de Inspecţia Judiciară, să aibă informaţii în legătură cu dosarele disciplinare? Mai mult, prevede unul din protocoale că pot furniza documentaţii pentru cei de la CSM, care să fie depuse în dosarele magistraţilor. Ei sunt mai tari ca fosta Securitate. Fosta Securitate avea un stăpân, era partidul. SRI acum nu mai are stăpân, acţionează cum vrea.

Presupunând vreodată, că se vor deconspira, cum s-a întâmplat acum, ei au avut convingerea că acţionându-se la nivel de vârf al structurilor care puteau face urmărirea penală împotriva lor, implicându-i pe ei, n-ar mai avea cine s-o facă. Deci n-ar mai avea cine să-i tragă la răspundere. Între timp, planul lor a fost dat peste cap prin reorganizare, legea de modificare a legii de organizare şi funcţionare a parchetelor. S-a creat o structură nouă: structura specifică de cercetare a magistraţilor care ar trebui să fie operaţională, care are independenţă operativă şi care este creată din procurori care nu sunt amestecaţi în aceste protocoale. De asta le e frică.

Mediafax: Vorbeaţi de căi extraordinare de atac. La câte astfel de speţe ar trebui să ne aşteptăm?

Constantin Udrea: Toate cauzele şi mai ales cele de mare corupţie. Pentru mine este înspăimântător, pentru că marea corupţie trebuie combătută, dar dacă vrei să combaţi marea corupţie, combate-o cu legea, nu cu protocoale. Prin urmare, şi în cauzele mari de corupţie se vor deschide căi de atac. În opinia mea, contestaţia în anulare va trebui promovată. Trebuie totuşi, ca actualul CSM – pentru că fostul era vândut cu totul serviciului secret. La un moment dat era un domn acolo, membru al completului, îl cheamă Dumbravă, căruia i-am trimis o propunere semnată, i-am dus-o în plic.

L-am testat, am vrut să văd cât este de sincer cu ce afirmaţii publice face. I-am spus că se impune ca în locul articolului 7 din Legea privind statutul magistratului, care obligă fiecare magistrat să declare pe propria răspundere că nu este membru activ, acoperit al unui serviciu secret, să se introducă alături de aceasta, în Legea siguranţei naţionale, obligaţia sub sancţiune penală unui serviciu secret, oricare ar fi el, de a nu racola, a nu păstra – dacă a fost anterior -, niciun magistrat în structuri, sub sancţiune penală. Cu alte cuvinte, să transferăm obligaţia magistraturii către serviciul secret, care are intenţia şi care vrea să racoleze magistraţi. Pentru că dacă păstrăm obligaţia doar pentru magistraţi, pentru cei care sunt deja agăţaţi devine o apăsare, el este nevoit să colaboreze.

Obligându-l să dea declaraţie, îl obligă să colaboreze în continuare pentru că serviciul îl şantajează. Dacă s-ar introduce în Legea siguranţei naţionale această interdicţie, atunci lucrurile ar fi foarte clare. Pe de-o parte, fiecare magistrat are obligaţia asta, pe de altă parte, fiecare structură de informaţii a statului are obligaţia sub sancţiune penală să nu racoleze magistraţi. În decursul activităţii mele, am găsit documente – vă daţi seama, nu pot vorbi deocamdată, înseamnă să devoalez un secret de stat – am găsit nume de procurori acoperiţi, ofiţeri ai SRI. Am spus acest lucru în mijloace publice, media, la televiziunea naţională. Nimeni n-a vrut să intervină. Există (n.r procurori acoperiţi), sunt documente în sensul acesta. Şi acelaşi procuror general (n.r. Augustin Lazăr) a spus că nu există protocoale. Uitaţi-vă că unul dintre ele chiar el l-a semnat, din 2016. E declasificat acum. De aceea se zbat ca peştele pe uscat să nu se treacă la niciun demers.

Eu sunt foarte bucuros să vă spun că la recenta întâlnire a preşedinţilor Curţilor de Apel s-a stabilit ca un punct de vedere comun, în sensul în care Consiliul Magistraturii, cel puţin Secţia pentru judecători, să ia o poziţie oficială cu privire la aceste protocoale. Există o susţinere inclusiv la nivelul doamnei preşedinte a Consiliului Superior al Magistraturii că trebuie să se ia o măsură în acest sens. Toţi cei care n-au fost implicaţi şi care au o anumită ţinută morală şi profesională vizavi de ce înseamnă statul de drept vor fi de acord ca aceste protocoale trebuie să nu mai existe. Nici nu ştiu câte sunt. Unele sunt declasificate, apar altele. Cel din 2009 a fost abrogat prin cel din 2016.

Mediafax: Care ar trebui astăzi să fie soarta acestor protocoale? Mai ales pentru că, aşa cum aţi spus, puţine au fost declasificate, nu ştim câte mai sunt…

Constantin Udrea: În opinia mea, sunt foarte multe şi scopul este să manipuleze proba, SRI să conducă de fapt procesele penale, cele în care au interese cu privire la persoane şi cu privire la fapte. Asta înseamnă manipularea probei, dau numai despre anumite persoane, numai despre anumite fapte. În anumite situaţii transcrierile sunt alterate. Asta înseamnă represiune nedreaptă. De aceea vă spun că trebuie demarate mai multe acţiuni. Prima, o anchetă penală serioasă când se va crea direcţia specială pentru anchetarea magistraţilor. Fiind vorba şi de magistraţi în acest câmp de acţiune al SRI, competenţa va reveni acestei direcţii speciale. Situaţia trebuie anchetată de ei, pentru că cel care a semnat protocolul niciodată nu se va ancheta pe el. E un conflict evident de interese. A doua problemă: Consiliul Magistraturii trebuie să aibă un cuvânt de spus şi să spună în public: „Asta este poziţia noastră, propunem Parlamentului asta”.

Nu în ultimul rând, Parlamentul trebuie să ia o poziţie, nu numai prin modificarea legii, respectiv a Codului de Procedură Penală pentru introducerea unui nou caz de contestaţie în anulare, să zicem, sau de revizuire a hotărârii afectate de aceste protocoale.

După 2016, pe suportul tehnic al SRI-ului au fost trase legături şi la parchete, şi la poliţie şi aşa mai departe, încât cei de la SRI spun că au exportat tehnic suportul pentru înregistrări şi ei n-ar mai răspunde. Dacă vă uitaţi în protocolul din 2016 – şi asta au vrut să ascundă – este definit ce înseamnă exportul de tehnică. Controlul tehnic îl deţin tot ei. Ei controlează cât se dă, ei manipulează, pot întrerupe legătura tehnică. Oricât am spune că Direcţia de Operaţiuni Speciale a poliţiei are independenţă şi că procesul verbal e semnat de un ofiţer, în realitate, totul vine de la SRI şi dacă SRI vrea să dea tot, dă. Dacă nu, nu dă, pentru că cine are suportul tehnic, manipulează proba.

Dar protocoalele în esenţă spun adevărul, spun ce s-a întâmplat între ei. Asta este marea lor nenorocire şi eu sper că în curând vom trece la acţiuni concrete şi dacă nu va mai fi în rândul unor magistraţi teama de a spune adevărul, de a spune că ne paşte statul poliţienesc. În condiţiile în care ancheta penală e condusă de un serviciu secret, statul devine poliţienesc. Puterea judecătorească este una dinte cele trei puteri ale statului. Potrivit Constituţiei, puterile se controlează reciproc între ele.

Nu puterea judecătorească controlează celelalte puteri, ci ea, la rândul ei, e controlată de celelalte două puteri, pentru că aşa au încercat să spună, că prin ei puterea judecătorească instalează echilibrul puterilor în stat. Greşit. Puterea judecătorească, alături de celelalte puteri, se controlează reciproc şi realizează echilibrul statului de drept. Cu alte cuvinte, dacă prin puterea judecătorească manipulăm ceva în anumite procese penale vizând nişte lideri politici, indiferent de unde sunt ei – nu mă gândesc la o anumită politică, ci mă gândesc la procesul penal în sine, înseamnă că poţi să faci indezirabil pentru o funcţie politică un lider pe care SRI l-a ţintit.

Manipulând proba cu privire la o persoană, înseamnă că-l îndepărtezi din puterea politică pe el, care este ales. Esenţa lucrurilor este următoarea. Puterea într-un stat se câştigă la vot şi se pierde la vot. Dacă doreşti să o câştigi pe uşa din dos, manipulând puterea judecătorească – şi se pare că au reuşit până în prezent – înseamnă că ne îndepărtăm de criteriile statului de drept şi atunci să acceptăm statul poliţienesc.

Mediafax: Cum au operat echipele mixte, cum au intervenit ele în urmărirea penală?

Constantin Udrea: Echipa operativă mixtă e cea la care a participat cel puţin un procuror şi nişte lucrători de la SRI, ale căror nume sunt secrete. Urmărirea penală se face de subiect procesual cu nume cunoscute. Autorii îşi asumă activitatea pe care o fac, trebuie să răspundă de ce fac în faţa legii. Or, păstrându-se secret numele ofiţerului, nici nu e parte în cauză, doar îl ajută pe procuror. De fapt, îi conduce ancheta procurorului.

Din conţinutul protocoalelor rezultă foarte clar că membrii SRI conduc de fapt ancheta penală. Aceasta de desprinde din analiza protocoalelor. Ce pot face ei? Dirijează ancheta, îl determină pe procuror să consemneze ceva, să facă ceva sau să nu facă ceva. Ceea ce este important este că potrivit legii n-au ce căuta acolo. Se interzice ca aceste anchete să fie făcute de echipe mixte. Prin Ordonanţa nr. 18 din 2016, au fost modificate patru legi esenţiale peste noapte. Au fost făcute nişte modificări esenţiale în care li s-a dat ofiţerilor de cercetare penală specială din cadrul SRI atribuţiuni judiciare cu titlul de excepţie, se spune în lege.

În realitate, dacă citiţi atent legea, veţi vedea că numai ei pot face aceste redări şi interceptări. Ceea ce s-a dorit a fi o excepţie pentru public, este de fapt o regulă. Când inversezi regula cu excepţia, atunci converteşti raţiunea legii. Prin aceeaşi Ordonanţă nr. 18 din 2016, cu motivările din preambul, s-a modificat un singur cuvânt din articolul 172, alin. 12 care prevedea, în forma anterioară, ca atunci când o persoană îşi citeşte procesul verbal de redare a convorbirilor telefonice, care are la bază o constatare tehnică făcută de un funcţionar aparţinând tot unităţii de parchet şi constatările astea sunt făcute, potrivit protocoalelor, de cadre ale SRI.

Când persoana spune: „Aici nu-i numele meu, aici fraza asta nu-mi aparţine, această virgulă e adăugată” . Până atunci, art. 172, alin. 12 spunea că la cerere procurorul trebuie să dispună expertiza la urmărirea penală sau instanţă. Zice: dispune expertiza. Fără nicio legătură cu motivările din preambulul ordonanţei, s-a spus că procurorul sau instanţa poate dispune expertiza. Dintr-un drept al persoanei de a verifica suportul tehnic printr-un expert neutru cu privire la probele esenţiale din cauza personală, s-a ajuns la o opţiune a organului judiciar de a-i da această posibilitate printr-un singur cuvânt ce nu are nicio motivare în preambul. Asta este de fapt influenţa decisivă a Serviciului Român de Informaţii în ce priveşte instrumentarea cauzelor.

Singurul mod în care o persoană îşi poate face apărările, cel puţin în faţa judecătorului, este să readministreze o probă şi să verifice prin experţi dacă suportul tehnic este nealterat, dacă toate informaţiile sunt acolo şi dacă redările sunt corecte. Din experienţă vă spun că acolo unde nu se înţelege ce se spune, se spune: ”Nu se înţelege”, deci neinteligibil. Am văzut că au fost alterate conţinuturi. Alterarea prin introducerea unui cuvânt, prin scoaterea unui alt cuvânt, poate schimba sensul frazei. Poate schimba adevărul judiciar. Şi în procedura penală, dar şi în protocoale se vorbeşte despre nepunerea la dispoziţia organului judiciar a suportului original. Fără suportul original nu se poate face expertiza.

Persoana este îngrădită în dreptul ei pentru că n-are suport original. Chiar dacă l-ar avea, procurorul nu-i dă acces la expertiză, pentru că nu se mai spune: „Trebuie să facă expertiza” ci se spune: „Poate să facă expertiza”, foarte important acest lucru. Statistic câte expertize au fost făcute după mai 2016 până în prezent, la cererea părţilor? Niciuna. Asta nu dă de gândit?

Mediafax: În spaţiul public au apărut acuzaţii potrivit cărora serviciile ar fi exectuat presiuni asupra magistraţilor să dea anumite decizii în dosare sau că s-ar fi strecurat aşa numitele dosare galbene. Sunt fondate aceste acuzaţii, ştiţi de astfel de situaţii?

Constantin Udrea: La noi n-au existat astfel de situaţii, aceste metode, cel nu puţin în ce mă priveşte. De altfel eu nu sunt o persoană dezirabilă pentru ei. Ca să vă spun cinstit, au încercat diverse metode de a mă intimida, dar nu mă plâng. Însă, procedeele sunt ,,cumpărate” de la vechea Securitate. Am vârsta care-mi permite să pot să fac comparaţii cu ce a fost înainte şi cu ce este acum şi am şi pregătirea militară necesară să înţeleg şi ce a fost şi ce este. Noi, magistraţii militari, ca judecători specializaţi, avem şi pregătire în domeniul specific informaţiilor. Pe vremuri, când o anumită persoană urma să fie verificată, de exemplu, în cartoteca Securităţii, era căutată pe nume şi prenume, se ducea la fişa lui din cartotecă şi găsea un baston galben sau roşu la numele persoanei respective. Asta însemna, după culoarea bastonaşului respectiv, că persoana e fie în atenţia unui alt organ, fie este în cercetare, încât ofiţerul de Securitate care făcea această investigaţie ştia că nu se mai atinge de el, ştia că trebuie să facă ceva sau să nu facă ceva.

După acelaşi procedee, după cum e mapa scrisă galbenă, verde roşie se poate proceda şi acum. Dar cel mai important lucru este manipularea programului Ecris de repartiţie ,,aleatorie” a cauzelor.

Prin urmare, dacă o anumită cauză trebuie să ajungă negreşit la un anumit complet – nu vorbesc de Înalta Curte. Dar la celelalte instanţe se poate manipula programul foarte simplu. Cei care sunt la butoane sunt cei de la STS. Lucrurile sunt dovedite. Inspecţia Judiciară are posibilitatea să intre în programul Ecris şi să facă investigaţii necesare.

Şi noi am sesizat o asemenea repartiţie frauduloasă. Inspecţia Judiciară a refuzat să facă verificări şi privea un ofiţer de informaţii. Au spus că este un caz izolat, dar privea un ofiţer al serviciului militar. În 2014. Noi am sesizat pe domnul Netejoru, eu personal m-am implicat în această chestiune, am sesizat pe domnul Netejoru, i-am cerut doamnei inspector Teodora Giurcă să ia act. Aveam un înscris din care rezulta clar că dosarul avusese un anumit traseu, a refuzat să-l primească, nici n-a dat curs solicitării. La vremea respectivă eu am formulat o sesizare penală împotriva celor doi. După trei ani de zile am primit o soluţie de neurmărire şi cauza e în faza de plângere.

Vedeţi de ce s-a susţinut desfiinţarea instanţelor militare, adică a judecătorilor militari şi păstrarea în continuare a parchetelor militare? Pentru că în prezent, şi pe mine mă doare că trebuie să spun, cei care susţineau cel mai tare să fie desfiinţate instanţele militare erau capii, conducerea secţiei parchetelor militare, în frunte cu domnul Coşneanu, care este şi acum. N-am văzut atâta răutate, n-am văzut atâta lipsă de profesionalism în susţinerea ideii că instanţele trebuie desfiinţate, pentru că ei, ca procurori specializaţi, ar pune la dispoziţia judecătorilor civili nepregătiţi sub aspect militar ce ar vrea ei. N-ar mai apărea chestiuni de genul celor pe care vi le spun eu acum.

Nu este prima dată când Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat hotărâri de încălcare a drepturilor la proces echitabil, în cauze privind procurorii militari. Cu alte cuvinte, vrei să desfiinţezi ceva ceea ce funcţiona bine. Dumneavoastră ştiţi că regimul totalitar comunist a funcţionat alături de Securitate. Securitatea făcea anchete speciale. Ştiţi cine coordona activitatea Securităţii, direcţia a şasea specială de securitate? Parchetele militare. După ’90, toate cauzele în care au fost implicaţi cei cu regimul special din închisori au fost trase de timp de aceiaşi procurori militari care şi-au primit grade militare şi nu numai. Pe cine se bazează sistemul ăsta ocult de obţinere a probelor şi pe parchetele militare. Ăsta-i motivul pentru care vor desfiinţarea instanţelor militare. Ele constituie o piedică în demersul lor de a obţine cu orice preţ o anumită linie, o anumită probă într-un anumit dosar, astfel încât să fie îndepărtat cineva dintr-un anumit loc.

Sper, eu am credinţa că se va face lumină în ce priveşte aceste chestiuni şi cei vinovaţi trebuie să răspundă. Noi, ca magistraţi, avem o obligaţie de rezervă, nu putem face politică, nu putem face comentarii politice, dar este prea important pentru interesul public să scoatem în evidenţă faptul că aceste protocoale sunt împotriva Constituţiei. N-am spus neconstituţionale, ci împotriva Constituţiei. Ele nici nu pot fi examinate pentru constituţionalitate, că nu sunt legi sau ordonanţe de urgenţă, sau regulamente ale Parlamentului. Deci nu pot face obiectul analizei Curţii Constituţionale sub aspectul neconstituţionalităţii lor, pentru că ele sunt contrare Constituţie.

Mediafax: Aţi spus că în Codul de Procedură Penală au apărut anumite fraze luate din manualul de culegeri de informaţii. Ne puteţi da câteva exemple?

Constantin Udrea: Vă pot da foarte multe exemple. De exemplu, tot capitolul referitor la utilizarea mijloacelor tehnice de investigare, de obţinere a probelor, tot conţine acest lucru. Uitaţi-vă la dispoziţiile privind semnătura electronică. Persoana autorizată, semnătură electronică, cine e autorizat să semneze electronic. Tot ei sunt autorizaţi. Cu alte cuvinte, dacă vrei să transmiţi electronic, vii la mine să te autorizez şi îţi dau autorizaţie electronică. Sunt date tot de ei, semnătura completă electronică. Mai e ceva important introdus în Codul de Procedură Penală. Dacă, de exemplu, un martor într-o cauză – ceea ce nu se întâmpla pe vremea lui Ceauşescu, şi ţinea la secretele statului şi mai ales de partid şi de statv- este deţinător de secrete şi secretele trebuie să le devoaleze în faţa unui procuror sau judecător, martorul respectiv spune:,,Dumneata n-ai voie să ştii ce ştiu eu”.

Deşi imperativul aflării adevărului şi judecării cauzei impune ca martorul să declare tot ce ştie, martorul este cel care decide: ,,Nu vă spun” şi nu păţeşte nimic, că aşa zice textul, aşa spune procedura. V-aţi gândit vreodată de ce şi cui foloseşte această dispoziţie? Foloseşte în cazul instrumentării cauzelor cu cadre SRI. Dacă unul dintre ei e trimis în judecată pentru anumite fapte şi cauza poate fi probată cu o declaraţie de martor, două, trei şi martorul nu vrea să declare, persoana nu poate fi judecată.

Vă dau alt exemplu. La articolul 5 cu titlul marginal Aflarea adevărului. Spune aşa teza I: „organul judiciar este obligat să administreze probe atât în favoare, cât şi în defavoare”. Până aici e super, aşa zice şi CEDO, dar teza următoare spune aşa: „neadministrarea cu rea credinţă a probelor în apărare se sancţionează potrivit prevederilor prezentului Cod”. Adică cu ce? Cu nulitate relativă, adică cu nimic. Nulitate relativă înseamnă că persoana care spune că a fost lezată trebuie să demonstreze consecinţa lezării dreptului lui. Deci i se transferă lui sarcina probei, astfel încât să-şi poată susţine un punct de vedere cu nimic, este o bătaie de joc. Cu alte cuvinte, degeaba te vei plânge că la urmărirea penală nu ţi s-au administrat probe şi în apărare, pentru că nu vei obţine nimic.

Vă mai dau un exemplu. Procedura este acum ca să înceapă urmărirea penală in rem după care, dacă sunt indicii sau alte probe, se începe urmărire la persoană. Atunci persoana respectivă este pusă sub acuzare, ea capătă drepturi şi obligaţii, dreptul de a tăcea şi aşa mai departe. Cel mai important drept al omului în procesul penal e dreptul de a nu contribui la propria incriminare. După ce se începe urmărirea penală in rem, procurorul ştie cu cine are de-a face, că are toate elementele, are probe. Cheamă persoana care e ţintă şi o audiază ca martor.

Potrivit art. 117 din Procedura Penală, cu titlul marginal capcanatoriu Dreptul persoanei de a nu contribui la propria acuzare, martorul e obligat să spună tot ce ştie, după care procurorul alege ce foloseşte sau nu împotriva lui. Spiritul CEDO nu este în sensul ăsta. Practic, noile coduri, îndeosebi cel de Procedură Penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014, a constituit un regres în ce priveşte procedura penală. Ne-am rupt de Codul de Procedură din 1968. Fusese articulat, adus în concordanţă cu CEDO, chiar funcţiona.

Foarte mulţi specialişti, inclusiv de la Institutul Naţional al Magistraturii, ne spuneau – oameni realişti de altfel – la întrunirile profesionale şi procurori: „Noi am crezut că ne vom bloca, că actualul Cod de Procedură Penală ne va împiedica să desfăşurăm activitatea”. Toată lumea e realistă. Să nu credeţi că în ţara asta sunt numai ticăloşi, sunt magistraţi de bună credinţă. Numai că noi avem această temere, că s-ar putea întâmpla ceva, oamenii se tem de SRI.

Au reuşit să creeze această spaimă în rândul populaţiei, mai ales în rândul magistraţilor, temerea de SRI. Şi acesta este un semnal foarte grav pentru societate. De ce ne temem? Repet, eu sunt ofiţer, ţin la structurile forţelor armate, eu fac parte, potrivit art. 115 din Constituţie, din forţele armate, dar aşezaţi-i unde zice Constituţia, să-şi desfăşoare activitatea în limitele alea. Şi nu: ei conduc, în cauzele grele, procesul penal. Ăsta este semnalul pe care-l trag eu.

Mediafax: Cum vedeţi faptul că sunt peste 300 de dosare de la DNA, în care sunt vizaţi magistraţii. Sunt ele o formă de şantaj sau pur şi simplu, cum spun procurorii, că justiţiabilii nemulţumiţi depun o sesizare?

Constantin Udrea: Orice persoană trebuie să fie corectă cu legea şi statul, deci şi magistraţii. Primul care ar trebui să fie corect în relaţia cu statul e magistratul. Un magistrat care nu e corect ar trebui să răspundă. Aceasta este situaţia de la care plecăm. Pe de altă parte, dacă – nu am probe, spun ca ipoteză – aceste dosare sunt întocmite unor judecători care instrumentează anumite cauze delicate, atunci sunt semne de întrebare. Am aflat, tot din ştirile de presă, că şi procurori DNA, care nu mergeau pe o anumită linie, fuseseră certaţi de către colegii lor DNA fără să ştie.

Despre unul din ei am aflat şi eu întâmplător, din actele pe care le-am instrumentat. Un fost procuror militar DNA, acum pensionat. Pentru a de feri de această temere din partea organului de anchetă, de către un judecător, vorbesc din punctul meu de vedere, că pot fi anchetat dacă am o cauză a DNA sau DIICOT, e bine că s-a înfiinţat acea secţie care instrumentează cauze numai cu magistraţi. Pentru că niciodată secţia specială nu va instrumenta cauze de drept comun, încât să te temi că-i judeci cauza cuiva şi să ai grijă ce faci că el te va urmări. De ce acest lucru? Va dispărea posibilitatea de şantaj. În ce priveşte numărul foarte mare sunt şi ticăloşi. Au fost şi judecători, procurori dovediţi ca fiind corupţi.

E o mare problemă corupţia şi trebuie pe cât posibil diminuată. N-o să reuşim, niciun stat n-a reuşit s-o aducă la zero. Corupţia trebuie să dispară şi din sistemul judiciar în primul rând, din toate ramurile, dar potrivit legii. Dacă un judecător judecă cu temere de SRI sau de parchet, nu mai e judecător. Vorbeam de independenţa sistemului judiciar, oamenii vorbesc în public despre asta.

Să ştiţi că procurorul nu e independent prin lege, independent este doar judecătorul. Potrivit Constituţiei şi legilor ţării şi legii de organizare, procurorul funcţionează pe principiul legalităţii şi al subordonării ierarhice. Independenţa este incompatibilă cu subordonarea ierarhică. Când se vorbeşte că afectează independenţa justiţiei, de altfel se spune un neadevăr, pentru că procurorii n-au fost şi nu sunt independenţi, ei sunt subordonaţi ierarhic. La capătul actului penal se află judecătorul.

Nu se poate vorbi niciodată de independenţa procurorului, că nu permite Constituţia. Sub acest aspect, procurorul nu e magistrat. Există hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului care spun că procurorilor români le lipseşte de fapt atributul esenţial care îi dă nuanţă şi consistenţă noţiunii de magistrat şi anume independenţa. Nu sunt independenţi. Cu atât mai mult procurorii militari, pentru că au dublă subordonare: o subordonare profesională şi o subordonare militară. Toţi am fost de acord că subordonarea militară n-a existat niciodată, nici pentru noi, nici pentru ei, pentru că prin lege nu ne supunem structurilor militare, noi n-avem o subordonare militară. Ne supunem noi, judecătorii, doar legii, iar procurorii se supun şefilor ierarhici. Dar această supunere există doar pentru că o prevăd Constituţia şi legea. Prin urmare, nu poţi vorbi de independenţa procurorului, e un non-sens, iar cei care vorbesc, o fac din alte motive.