Aron Pumnul, părintele spiritual al unui geniu

Aron Pumnul (1818-1866)

Aron Pumnul, profesor, filolog şi istoric literar, s-a născut în 27 noiembrie 1818, în comuna Cuciulata, într-o familie de ţărani iobagi. A urmat şcoala primară la Odorhei, de unde, în 1836, trece la liceul din Blaj, unde are ca profesori, printre alţii, pe G. Bariţiu şi S. Bărnuţiu, cei care l-au îndemnat spre studiul filosofiei. După alţi doi ani la liceul piarist din Cluj (1841-1843), urmează teologia şi filosofia, cu o bursă oferită de Episcopia din Blaj, la Viena, la Institutul „Sf. Varvara”.

În anii de studenţie, Aron Pumnul se orientează hotărâtor spre filosofia naţionalistă a „luminilor”, filosofia care, pentru toţi intelectualii transilvăneni, a devenit temeiul unui program de „luminare” a românilor din Transilvania. Idealurile sale iluministe şi patriotice le materializează ca student la Viena şi în programul societăţii studenţeşti „Românimea cea tânără”, pe care el o crează în cadrul institutului. Debutează ca publicist în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” cu un studiu despre ortografia limbii române.

La întoarcerea de la Viena în 1846 își reia activitatea de profesor de filozofie la Blaj ca profesor de filosofie la liceul de aici. Începe colaborarea, în 1847, la revista lui T. Cipariu, „Organul luminărei”, apoi la „Învăţătoriul poporului”, cu articole de filosofie şi de morală religioasă. În 1848 publică studiul „Viaţa naţiunei române, dulceaţa limbei şi a sintemântelor”.

În februarie 1849 a fost numit profesor la prima catedră de limba şi literatura română înfiinţată în Austria la liceul german din Cernăuţi („Enciclopedia română” îl numeşte „Institutul de studii filosofice”). Lecţia inaugurală a susţinut-o a susținut-o la 28 februarie 1849 în prezenţa unui numeros şi entuziast public de români bucovineni. Mărturiile contemporanilor şi ale elevilor săi probează „foarte extinse şi temeinice cunoştinţe filosofice, teologice, istorice şi filologice…, o deosebită inteligenţă şi un rar tact pedagogic”.

Ion al lui G. Sbiera scrie: „Chiar de la prima sa aparițiune pe catedra, Aron Pumnul a fermecat inimile auzitorilor săi”.

Aron Pumnul a luat parte la Adunarea de constituire a Societății pentru literatura si cultura romana in Bucovina, ținută  la 11/23 ianuarie. 1865, în Cernăuți.

Activitatea lui Aron Pumnul ca profesor la Cernăuţi este, însă, partea cea mai cunoscută a vieţii lui prin documente contemporane. Activitatea ca istoric rămîne în umbra uitării deoarece majoritatea manuscriselor şi documentelor se găsesc la Viena şi Budapesta. Pumnul era prieten cu tatăl lui Eminescu şi îi primeşte cu drag în gazdă pe fraţii Eminovici. Printre ei şi elevul Mihai pe care l-a îndrăgit cel mai mult, considerându-l fiul său adoptiv.

Profesorul Pumnul era impresionat de setea tânărului Eminovici pentru ştiinţă şi cunoaştere, fiind uimit de aviditatea şi repeziciunea cu care a reuşit să-i citească întreaga bibliotecă. Descoperindu-i talentul, l-a încurajat să scrie versuri şi să îşi cultive calităţile literare. Devine astfel primul om important din cariera viitorului poet, primul mentor.  înlesnea copiilor citirea de cărţi româneşti şi se purta prietenos cu studenţii, El adăpostea în locuinţa sa o „bibliotecă română clandestină“, din care împrumuta cărţi şcolarilor, căci legile şcolare ale vremii interziceau elevilor să deţină biblioteci.

La Cernăuţi a fost primit cu căldură de familia Hurmuzachi şi a rămas până la sfârşitul vieţii. Aici a colaborat la revista „Bucovina”, scoasă din octombrie 1848 de către E. Hurmuzachi.

Contribuţia principală prin care a rămas în istoria literară este lucrarea „Lepturariu românesc cules den scriptori rumni”, în patru volume (şase părţi), tipărită la Viena în perioada 1862-1865. este prima antologie de literatură românească realizată din raţiuni didactice, cuprinzând texte literare sau de popularizare a unor cunoştinţe. Lucrarea realizează un tablou cuprinzător al literaturii şi culturii româneşti. Pe lângă textele selectate, Aron Pumnul ne dă biografiile autorilor, adunate cu multă stăruinţă, inclusiv direct de la autori. În comentariile pe care le realizează, Aron Pumnul urmăreşte contribuţia autorilor la lupta pentru emanciparea naţională, chiar fără a deosebi activitatea literară de cea cultural-politică. Chiar dacă lipsesc nişte criterii severe de selecţie a textelor, antologia realizează o perspectivă amplă asupra culturii româneşti de la cronicari până la tinerii autori contemporani cu Aron Pumnul.

El îi adună pentru prima dată în aceeaşi lucrare pe scriitorii din toate provinciile româneşti, în număr de peste o sută, fără să omită nici un scriitor cunoscut la acea dată. Îndeosebi prin acest „Lepturariu românesc…” – carte de căpătâi a elevului Eminescu – Aron Pumnul este unul din întemeietorii istoriei noastre literare, iar prin concepţia şi activitatea sa naţională, un predecesor de seamă a luptei naţionale româneşti, finalizată în 1918.

Dintre scrierile profesorului  Aron Pumnul amintim :

• Literele corespunzătoare firei limbei rumâneşti şi încă ceva (1845)
• Viaţa naciunei române, dulceaţa limbei şi a simţemântelor ei (1848)
• Convorbire între un tată şi fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti (1850)
• Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni (vol. I-IV, 1862-1865)
• Gramatic der rumanische Sprache fur Mittelschulen (1864)
• Privire repede peste trei sute din proprietăţile aşa-numite moşiile mănăstireşti (1865)
• Scrieri filologice şi de istorie literară (1889).

Pe 24 ianuarie 1866, cărturarul  Aron Pumnul s-a stins din viaţă chiar sub privirile lui Eminescu. Tânărul avea doar 16 ani şi, zguduit de tragedie, s-a aşternut pe scris. Seara, i-a citit colegului Stefanelii poema „La moartea lui Aron Pumnul“, compusă în acea zi. A fost şi prima creaţie eminesciană, publicată în broşura omagială „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la moartea preaiubitului lor profesor Aron Pumnul“. Broşura a fost întocmită de succesorul lui Pumnul, profesorul I.G. Sbiera şi citită la mormîntul învăţatului. Cuprinde şapte poezii, toate fără titlu, din care una e semnată M. Eminoviciu (privatist).

Ulterior, criticii au intitulat-o aşa cum o ştim azi. A trimis-o şi revistei „Familia“ din Pesta, prilej cu care Iosif Vulcan, descoperind talentul de excepţie al tânărului autorul, i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat şi pentru totdeauna. Aron Pumnul a rămas însă o durere nealinată în sufletul lui. Fiindcă fără el, fără încurajările şi îndrumările profesorului braşovean, Eminescu n-ar fi fost Eminescu.