Acasă Tehnologie Marele Râu Artificial – a 8-a minune a Lumii

Marele Râu Artificial – a 8-a minune a Lumii

În 1953, eforturile de a descoperi petrol în sudul Libiei s-au soldat cu descoperirea unor resurse enorme de apă potabilă. Analizele cu radiocarbon au descoperit apă într-un rezervor fosil din era glaciară, de peste 40 000 de ani.

La sfârșitul anilor 1960 a fost conceput proiectul Marele Râu Artificial, iar lucrările au fost demarate  în 1984. Construcția propriu-zisă a fost împărțită în cinci etape.

Rezervoarele de apă

Marele Râu Artificial este o rețea de conducte ce alimentează Libia cu apa din deșertul Sahara. Este  cel mai mare proiect de inginerie derulat vreodată, fiind cea mai mare rețea de conducte din lume, lucrarea fiind descrisă drept „cea de-a opta minune a lumii“. Marele Râu Artificial are peste 1.300 de puțuri (majoritatea având o adâncime de peste 500 de metri) și furnizează 6,5 milioane de m3 de apă pe zi către orașele Tripoli, Benghazi, Sirt, dar și către alte regiuni.

Prima și cea mai complexă etapă, a vizat alimentarea cu două milioane de m3 de apă pe zi prin intermediul unei conducte lungi de 1.200 de kilometri de la As-Sarir și Tazerbo către Benghazi și Sirt, via rezervorul de la Ajdabiya, necesitând 250.000 de secțiuni de tuburi din beton, 2,5 milioane de tone de ciment, 13 milioane de tone de agregate, 2 milioane de kilometri de cabluri, costurile totale ajungând la 14 miliarde de dolari.

Prima etapă de excavări masive (85 de milioane de m3 de pământ) a fost inaugurată pe 28 august 1991. Puțurile de la Tazerbo și Sarir au o adâncime de 450 de metri și sunt echipate cu pompe submersibile ce ajung până la adâncimea de 145 de metri.

Etapa a doua a lucrărilor a vizat transportul unui milion de m3 de apă pe zi din regiunea Fezzan către câmpia Jeffara, alimentând totodată regiunea Tripoli. Sistemul începe de la puțul din Sarir Qattusah și constă în 127 de puțuri de distribuție amplasate de-a lungul a trei conducte colectoare ce alimentează rezervorul de la Suq El Ahad (cu o capacitate de 28 de milioane m3). Această etapă a fost finalizată în septembrie 1996.

Etapa a treia a lucrărilor a fost împărțită în două faze. Prima a extins sistemul construit în prima etapă a lucrărilor, prin adăugarea a 700 de kilometri de conducte și stații de pompare, sporind capacitatea cu 1,68 de milioane de m3 pe zi, până la un total de 3,68 de milioane de m3 pe zi.

A doua fază a acestei etape a vizat transportul a 138.000 de m3 de apă pe zi către Tobruk de la un câmp nou de foraj amplasat la Al Jaghboub. Astfel, la sud de Tobruk s-a construit un nou rezervor, lucrările presupunând alți 500 de km de conducte.

Ultimele două etape ale proiectului au extins rețeaua de distribuție și a construit conducta care asigura legătura dintre rezervorul de la Ajdabiya și Tobruk și, în final, unirea sistemelor din est și vest într-o singura rețea.

Conductele de beton care transportă apa prin deșert au patru metri diametru și sunt menite să reziste 50 de ani.

Megaproiectul celor 5.000 de kilometri de conducte necesare transportului a circa 6,5 milioane de m3 de apă pe zi de la mii de puțuri din deșert, a costat în final, peste 30 de miliarde de dolari și durata executării lucrărilor a fost de 25 de ani.

Prin realizarea Marelui Râu Artificial, Libia a devenit lider mondial în hidrotehnie, iar alte state din Africa sau Orientul Mijlociu, în care lipsesc resursele de apă, au apelat în ultimii ani la aceeași metodă, dar la scară mai mică.

Pe 1 septembrie 2010, Gaddafi a deschis și a pus în funcțiune cea mai mare magistrală acvatică din lume, fiind numit „a 8-a minune a lumii”. Rețeaua de țevi cu diametrul de 4 metri, îngropată în pământ pentru a preveni evaporarea, transportă mai mult de 5 milioane de m3 pe zi.

Marele Râu Artificial a fost realizat de Libia din fonduri propri, fără a se împrumuta de la Banca Mondială sau FMI.

Proiectul a fost realizat de experți din Coreea de Sud, dar toate echipamentele, tubulatura, au fost construite în Libia.

Libienii se bucură de beneficiile oferite de Marele Râu Artificial.

Prețul apei aduse din Sahara este de 35 de cenți / m3 în comparație cu 3,75 $ / m3 cât costă apa de mare desalinizată, apa din rezervorul subteran fiind incomparabil mai bună. Apa din Marele Râu artificial acoperă necesarul pentru irigațiile din agricultură.

Scurt istoric al Libiei

Libia este o țară din Africa de Nord cu o parte mărginită de Marea Mediterană, are cel mai lung țărm la Mediterana dintre toate țările africane. Deșertul Sahara acoperă 90 % din țară. Libia este bogată în petrol și are cel mai mare venit pe cap de locuitor din țările africane. Țara este împărțită în trei regiuni istorice Cirenaica, Fezzan și Tripolitania, având capitala la Tripoli.

Numele ”Libia” este preluat dintr-un termen antic egiptean „Lebu”, folosit pentru a desemna triburile berbere de la vest de fluviul Nil. Grecii sunt cei care au adoptat numele „Libia” și l-au folosit pentru a se referi la partea vest a Egiptului.

Libia a fost colonie italiană, dar și-a câștigat independenta în 1951, de aici rezultă bogata cultură a Imperiului Bizantin.

La 1 septembrie 1969 Muammar Abu Minyar al-Gaddafi a organizat o lovitură de stat prin care l-a detronat pe regele Idris, preluând conducerea țării. Idris I a fost primul și ultimul cap încoronat din monarhia constituțională și ereditară instaurată în 1951 printr-o rezoluție a ONU.

Libia a fost invadată în 1912 de către o Italie cu ambiții coloniale. Aproximativ 150.000 de italieni au ajuns în Libia, reprezintând 20 % din populația țării la vremea aceea.

În 1970, Gaddafi a expulzat toți italienii din Libia, iar economia țării a început să se dezvolte rapid. Petrolul devenise o resursă foarte importantă de venit, iar în Libia existau rezerve importante.

În 1971, pentru a crește veniturile țării, Gaddafi a decis să crească redevențele plătite de companiile străine pe exploatările din țară. În același an a decis și naționalizarea proprietăților deținute de compania British Petroleum și retragerea banilor din băncile britanice. Proprietatea statului în exploatările de țiței au crescut la 60 % în 1974, la 70 % în anii următori. Politicile socialiste de naționalizare a exploatărilor de resurse nu au putut fi duse până la capăt. Libiei îi lipseau expertiza și fondurile necesare exploatării, producției și distribuției petrolului și produselor din petrol.

Libia s-a implicat foarte activ în impunerea OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) ca organizație exclusivă pentru reprezentarea intereselor producătorilor la nivel internațional. Petrodolarii obținuți de Libia au ajutat și la o relativă diversificare a activităților economice și au dus la creșterea nivelului de trai al libienilor.

O parte semnificativă din banii obținuți la bugetul țării au fost cheltuiți pentru întărirea armatei și pentru finanțarea unor acțiuni paramilitare în mai multe zone ale lumii. În 1980, Libia a intrat pe lista țărilor care sponsorizează terorismul.

Timp de aproape 10 ani Libia a fost sub sancțiuni ONU, apoi Gaddafi a reconsiderat relațiile cu Occidentul. Libia a primit și un mandat de doi ani în Consiliul de Securitate al ONU.

Fostul președinte american George W. Bush a ridicat sancțiunile asupra Libiei în 2004, iar țara avea să fie lăudată de mai marii lumii și a apărut și sintagma „modelul libian”.

Înainte de începerea conflictului cu NATO în 2010 și cu rebelii în 2011, Libia era ţara cu cel mai înalt nivel de trai din Africa, fiind înaintea Rusiei, Braziliei şi Arabiei Saudite. Locuitorii libieni aveau un sistem de sănătate gratuit şi bine pus la punct şi învăţământ gratuit. Prin lege, creditele bancare erau acordate cu dobândă 0 %. Populaţia libiană o ducea bine economic înainte de conflict.

În Libia, înainte de începerea conflictului se derula un proiect masiv de 80 de miliarde de dolari pentru construirea a 160.000 de locuinţe. Guvernul libian investea 8 miliarde de dolari pentru deschiderea a 25 de universităţi.

În 2010, Libia era una dintre cele mai bogate țări din Africa. Avea o rezervă valutară fantastică, excedent comercial, un comerţ înfloritor cu Europa, o producţie de petrol suficientă pentru a avea un cuvânt de spus. Conform datelor FMI, în 2010 PIB nominal per capita a fost de 12.062 dolari (locul 48 în lume). Indicele dezvoltării umane, HDI, un indicator alternativ care ia în calcul accesul la educație și alte elemente legate de nivelul de trai, punea Libia în fruntea celor mai dezvoltate țări africane. PIB nominal a fost de 77,9 miliarde dolari în 2010, conform aceleași surse, după o creștere economică de peste 10 %. Balanța de cont curent este pozitivă, cu un excedent de 15,5 miliarde dolari. De asemenea, avea rezerve importante de valută și aur: 107,3 miliarde dolari – locul 14 în lume, conform CIA World Factbook, cu o datorie externă totală de doar 6,3 miliarde dolari.

În 2010, Libia producea 1,6 milioane de barili de petrol pe zi, fiind cel de-al 17 producător la nivel mondial, al treilea cel mai mare din Africa.

De asemenea, Libia are cele mai mari rezerve de petrol dovedite dintre toate țările de pe continent: 47 miliarde barili, conform estimărilor CIA.

4.6/5 - (5 votes)

Distribuie pe:
Mai multe articole
Mai multe articole scrise de Victor MAIER
Mai multe Tehnologie
Comentarii închise.

Recomandări

ICR Tel Aviv: „Israelul și Algoritmul Holocaustului”, invitat prof. dr. neurolog Jean Jacques Askenasy

Institutul Cultural Român de la Tel Aviv, în colaborare cu Editura Saga din Israel, organi…