Obiectivul kurzilor din Siria: Realizarea autonomiei kurde

Foto: Media

Turcia a numit Partidul Uniunii Democrate din Siria (PYD) și forțele sale militare, Unitățile de Protecție a Poporului (YPG) – ca fiind continuatoare ale Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), aflat în afara legii, fiind considerat organizație teroristă. Cu toate acestea, YPG este grupul predominant din forțele democratice siriene (SDF), care continuă să lupte cu ISIS.

În timpul vizitei sale la Ankara, pe 8 ianuarie, John Bolton, consilierul pentru securitate națională a președintelui Trump, a avertizat Turcia împotriva oricărei incursiuni militare independente în Siria de est fără consimțământul Washingtonului.

Președintele turc Recept Erdoğan a răspuns în mod neechivoc, afirmând: „Turcia va continua să facă ceea ce trebuie pentru a-și asigura propria siguranță”. Erdoğan a amenințat, de fapt, cu o acțiune militară la est de fluviul Eufrat, nu în ultimul rând datorită sprijinului popular oferit de populația turcă pentru incursiunea sa în Afrin, în ianuarie 2018.

Ca răspuns, pe 14 ianuarie, președintele Donald Trump a promis că va „devasta Turcia din punct de vedere economic” dacă va ataca miliția kurdă.

Kurzii ar putea continua să profite de relațiile tensionate dintre Turcia și Statele Unite, pentru a-și arăta valoarea pentru Statele Unite ca un aliat viabil Împotriva ISIS.

O potențială incursiune turcă în estul Siriei s-ar lovi de forțele SDF despre care militarii turci spun că sunt mai bine înarmate și luptă mai dur decât forțele care au apărat Afrin.

Dacă Turcia va ataca Siria de est, se va confrunta nu numai cu forțele kurde, ci și cu statul sirian și cu aliații săi, Rusia și Iranul.

Decizia Statelor Unite de a se retrage din Siria poate declanșa o fervoare populistă în Turcia privind o intervenție, dar situația fluidă din teren poate face ca aceasta să fie preferată doar ca instrument retoric.

La alegerile locale din Turcia, din 31 martie 2019, această retorică ar susține naționaliștii turci din  Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) și i-ar sprijini să-și mențină puterea. Schimbarea politicii administrației americane și amenințările ulterioare subminează forțele puternice ale Turciei într-un moment deosebit de sensibil, deoarece criza economică continuă amenință sprijinul electoral al AKP.

Din 2016, Erdoğan a preferat să colaboreze în Siria cu președintele rus Vladimir Putin, care recunoaște preocupările de securitate ale Turciei și îi oferă o platformă pentru proiectarea puterii în regiune prin procesul de la Astana. Cu toate acestea, relația cu Rusia este îngrijorătoare pentru Erdoğan, deoarece naționaliștii turci – care sunt în mod tradițional ferm pro-americani – privesc Rusia cu suspiciune. Un aliat al lui Erdoğan, Partidul mișcării naționaliste din Turcia (MHP), critică orice colaborare cu regimul lui Bashar al-Assad din Siria.

În eventualitatea retragerii trupelor americane, kurzii trebuie să ia în considerare alternative care să le asigure propriile câștiguri. Vladimir Putin, care a încercă să aducă forțele kurde mai aproape de regimul Assad, a reiterat necesitatea discuțiilor dintre Assad și PYD, dat fiind că teritoriul controlat de Statele Unite urmează să fie returnat statului sirian. În cazul în care kurzii nu sunt dispuși să facă compromisuri cu Assad, este posibil să se confrunte cu amenințări persistente din partea Turciei. Cu toate acestea, controlul statului sirian în regiunile kurde ar face ca viitoarele intervenții turce să fie mai costisitoare. Și așa cum Rusia a ilustrat deja în Afrin, când și-a evacuat consilierii militari și a permis Turciei să acceseze spațiul aerian pentru a permite ofensiva „Olive Branch”, este dispus să-i sacrifice pe kurzi pentru a-și menține relațiile cu Turcia.

În mod evident, interesele primare ale Rusiei în Siria au fost de a valorifica relațiile de discordie dintre Turcia și SUA pentru a slăbi NATO, Statele Unite și aliații săi regionali, promovându-se în același timp ca regizori.

Kurzii au servit ca pârghie pentru ca Moscova să ajungă la compromisuri în îndeplinirea obiectivelor sale. Când Statele Unite ale Americii se retrag, rămâne ca Rusia să le asigure un final acceptabil.

Problema devine și mai complexă, întrucât statele arabe din Golf sunt în primul rând preocupate de a împiedica Iranul să-și crească influența regională. Siria a fost un aliat al Iranului de la Revoluția iraniană din 1979 și odată cu revolta din 2011. Iranul și-a dovedit loialitatea față de regimul Assad, trimițând bani, arme și consilieri militari pentru a sprijini a-l sprijini.

Arabia Saudită și Turcia au pus deoparte diferendele dintre ele și în 2015 au susținut împreună o coaliției de grupuri islamice sub umbrela lui Jaysh al-Fatah, care s-a opus Iranului și a respins politica SUA.

În conformitate cu mass-media din Turcia, în ultimul an Arabia Saudită a susținut YPG, trimițându-i ajutor și oferindu-i bani pentru a se alătura forțelor arabe. În august 2018, Arabia Saudită s-a angajat să transfere 100 de milioane USD prin Statele Unite „pentru eforturile americane de a stabiliza zonele din Siria eliberate de la Daesh (ISIS)” – zone aflate sub control YPG. Acest demers a înrăutățit relațiile cu Turcia, culminând cu uciderea jurnalistului Jamal Khashoggi, în octombrie, la Istanbul.

Sprijinul acordat kurzilor permite Arabiei Saudite și aliaților săi să împiedice eforturile Turciei de a izola și de a învinge YPG, dar ajută și la contracararea Iranului – a cărui influență în Levant s-ar diminua.

Pentru Iran, menținerea poziției sale în Siria reprezintă mai mult decât un avantaj geopolitic. Este o problemă de „securititate” critică pentru existența statului iranian. Pentru Teheran, Siria stabilă sub regimul Assad – unde își poate exercita influența, acționează ca mijloc de descurajare împotriva Israelului și de menținere a echilibrului regional al puterii împotriva actorilor sunniți.

În ciuda diverselor agende implicate, SDF se află într-o poziție mai puternică privind influențarea rezultatelor. Având în vedere retragerea SUA, influența Rusiei și agresiunea Turciei, forțele kurde ar putea colabora cu statul sirian. Discuțiile dintre SDF și regimul Assad, inițiate deja în mai 2018, abordează problemele constituției și negociază o soluționare finală privind problema kurdă.

Colaborarea cu regimul sirian, care a negat istoric drepturile cetățenilor kurzi și s-a opus proiectului federalist, va fi o provocare, deoarece Assad a insistat în negocierile anterioare că, kurzii sirieni acceptă reinstituirea controlului statului sirian.

Cu toate acestea, SDF a acumulat influență: guvernează cea mai mare suprafață din Siria, din afara controlului asigurat de statul sirian, un teritoriu bogat în resurse agricole și petrol. Militarii kurzi sirieni au ca potențiali beneficiari statele din Golf, dornice să obțină un avantaj geopolitic. Mai mult, SDF gestionează interesele iraniene în zonele aflate sub controlul kurd. Deși forțele iraniene prezente în Siria preferă controlul regimului Assad asupra teritoriului, Iranul recunoaște că un SDF nemulțumit se va îndrepta spre regimuri rivale pentru susținere și, prin urmare, trebuie să îndeplinească unele dintre cerințele lor. Astfel, SDF va intra în negocieri dintr-o poziție de forță, ceea ce va face dificil ca regimul sirian să dicteze condițiile unei înțelegeri pentru Siria de nord-est.

La fel ca într-un joc de șah, în discuțiile cu regimul Assad poate fi făcut un sacrificiu pozițional care ulterior poate servi pentru a obține un avantaj pe termen lung.

Dacă, înainte, puterile regionale au colaborat pentru a duce o  politică „divizării și guvernării” împotriva aspirațiilor kurde, acum kurzii din Siria „împart și echilibrează” puterile regionale.

Cu toate acestea, retragerea SUA riscă să creeze un vid de putere în care puterile rămase se luptă pentru a profita.

Pentru ca kurzii să-și atingă obiectivul de autonomie într-o Siria federală, ei trebuie să negocieze cu atenție: mișcările, strategiile și posibilele sacrificii pentru a finaliza cu succes acest demers politic.