LA MULŢI ANI, ROMÂNIA DODOLOAŢĂ! MAI PARDON, DOMNULE PREŞEDINTE!

Nu am o problemă cu Preşedintele României, care, mâine, va primi cele mai înalte onoruri militare, după ce a fost, mai întâi, decorat şi de ministrul Apărării. În fond, este Preşedintele României. Iar simbolic reprezintă încoronarea instituţională cea mai înaltă şi de onoare a Statului Român. Nu doar în calitate de conducător suprem, militar şi civil, dar şi de slujitorul cel mai înalt al Poporului Român. Această a doua calitate a conducătorului poate fi dovedită, nu doar pe câmpul de luptă şi de onoare, ci şi în exercitarea prerogativelor pe timp de pace. Pentru că Alesul Naţiunii este cel spre care se îndreaptă încrederea şi speranţa tuturor cetăţenilor, respectul şi simţămintele lor.

Lungul şir de voievozi, de domnitori şi de regi, de conducători din istoria României, au dovedit cu prisosinţă, şi patriotism, şi iubire de Neam şi de Ţară. Dar şi o slujire eroică, vitează sau înţeleaptă a poporului, care i-a urmat cu supunere şi credinţă. Sigur, nu toţi au fost nişte patrioţi desăvârşiţi, nu este acum momentul să subliniem diferenţele.

În epocile cu preşedinţi aleşi democratic, funcţionează aceleaşi mecanisme, numai că sub prerogative republicane, consfinţite de Constituţie şi de Legile de organizare a Statului Român. Preşedintele este Întâi Stătător în Stat, dar şi Întâiul Slujitor. Un slujitor de Popor. Un popor tricolor. Dar nu împărţit pe culori distincte şi cu atitudini separate faţă de acestea. Pentru că nu există un popor galben, unul roşu şi altul albastru. Hai, să zicem, că diferenţele au fost doar de natură electorală şi i-au trecut odată cu validarea.

Nu am o problemă nici cu etnia preşedintelui nostru în exerciţiu şi integrarea acesteia în spiritul naţional-unitar al statalităţii române, al Ţării, în fond. Având în vedere că şi Hohenzolernii, sub care s-a înfăptuit Independenţa şi s-a desăvârşit Unitatea Naţională şi chiar patriotismul săsesc au contribuit la Făurirea României Mari, culmea statalităţii româneşti fireşti, înfăptuită istoric la 1918. Că au plecat de bună voie, după ce au locuit aici sute de ani în bună convieţuire cu românii şi cu celelalte etnii, într-o altă ţară europeană sau că au fost „vânduţi”, ca şi evreii, de către Nicolae Ceauşescu, înainte de Revoluţie şi au continuat să plece până la depopularea satelor săseşti după 1990, etnicii germani din România au contribuit major la apărarea şi la dezvoltarea naţională. Şi ei sunt români!

Nu am o problemă, acum, după ce s-a numărat şi s-a socotit votul, că legitimitatea i-a fost acordată de o majoritate cetăţenească, totuşi, relativă. Deşi, oricât aş socoti, paralel cu tabletele din dotarea STS, raportat la numărul de alegători înscrişi şi prezenţi la urne, nu prea îmi ies la socoată vreo 2 milioane de voturi… Dar, treacă-meagă, cu vreo 4 milioane de voturi pe bune, tot ar fi trecut cu 1 milion de cele 3 milioane de voturi ale contracadidatei sale. Aproape că nu mai am o problemă nici cu casele sale şi cum le-a făptuit din meditaţii sau nemeditaţii… Nu este singurul care a luat-o pe apucate şi care a profitat de oportunităţile Tranziţiei.

Am, însă, o problemă. Mare. Că preşedintele nostru nu prea e preşedinte. Cum se afirmă, dar nu se comportă, pe măsura încrederii acordate de popor. Pentru că, dacă l-a ridicat Poporul în fruntea sa şi în funcţia supremă, asta nu înseamnă că, acum, Poporul trebuie să fie aşezat „inferior” sub El şi Drapel, punând egalitate între cele două entităţi, până la urmă,  simbolice. Ok şi cu asta, nu ar fi singurul arogant, care se înalţă mai sus de gard…

Cu uimire-dezamăgire, am constatat că preşedintele, chiar în ajunul Zilei Naţionale, nu a dat nici cea mai mică dovadă de simţire umană şi de empatie pentru cetăţeanul român aflat într-o suferinţă majoră, mai ales produsă de Stat şi instituţiile sale. Doi cetăţeni i-au cerut o audienţă şi dânsul chiar le-a „acordat-o”. Doar formal-teoretic, pentru că nici n-a stat de vorbă cu ei. Bunicul şi mama Luizei Melencu au ajuns vineri la Cotroceni, sperând ca preşedintele lor şi al nostru, măcar să le strângă o mână şi să-i privească în ochi. Întregul popor empatizează cu această familie, ca şi a Alexandrei Măceşanu. Două fete dispărute, unde, nu se ştie, prin incompetenţa şi complicitatea criminală a instituţiilor statului, plătite să ne apere, şi pe ele, şi pe noi toţi.

Dar, preşedintele nostru, căruia, mâine îi va da Poporul onorul prin Armata sa Naţională, a rămas absent şi mut, cum îl ştim. I-a „primit” pe cei doi oameni din popor doar printr-un consilier şi acela fără habar de Justiţie. O complezenţă acoperită cu o politeţe rece, ruşinos abandonată-n absenţă…

Nu mai intru în amănunte, că ar fi multe şi deloc mărunte. Vreau doar să subliniez, cu uimire-dezamăgire, că un Cap al Naţiunii, care nu are compasiune şi înţelegere pentru poporul său, chiar şi într-o situaţie particulară grea, este lipsit şi de simţire, şi de  iubire, şi respect şi chiar de credinţă pentru poporul căruia îi va jurui a doua oară slujire…

La mulţi ani, România noastră dodoloaţă! Să trăiţi, Popor Român!

Mai pardon, domnule Preşedinte!…