Liturghia ortodoxă de Bobotează sfințește TOATE apele de pe Pământ

Un cunoscut duhovnic din Rusia, care a petrecut mulți ani în închisoare, a fost întrebat cum săvârșea acolo Sfânta Liturghie. Iar bătrânul a răspuns:

-Mulți preoți știau textul Sfintei Liturghii pe de rost. Pâinea, chiar dacă nu era din grâu, putea fi găsită fără greutate. Vinul a trebuit  să-l înlocuim cu sucul de rachitele. Iar în locul sfintei mese, pe care se slujea Sfânta Liturghie, și în care după regulile bisericești, trebuie sa fie introdusă o părticică din moaștele unui mucenic creștin, îl puneam pe cel mai lat în spate dintre confrații noștri, dintre preoții închiși. El se dezbraca până la brâu, se întindea pe spate și pe pieptul lui  săvârșeam Sfânta Liturghie. În lagăr toți erau mucenici și mărturisitori și puteau primi în orice clipă moartea pentru Hristos.

-Dar apa, parinte, cum o sfințeați în ziua Bobotezei? Caci, dacă Sfânta Liturghie se slujește des și poate fi știută pe de rost, rugaciunile de la Bobotează se citesc o data pe an și sunt foarte lungi.

-Dar nici nu era nevoie sa ținem minte aceste rugăciuni. Căci dacă se săvârșește măcar într-un singur loc de pe Pământ, într-o biserica ortodoxă, rânduiala sfințirii agheasmei mari, pentru rugaciunile Sfintei Biserici se sfințește ,,firea tuturor apelor”, toată apa din lume devine agheasmă. În aceasta zi luăm apa din orice izvor și era curată, binecuvântată, sfântă. Și, ca toată apa sfințită, nu se strică timp de mulți ani.

Specialiștii în propaganda antireligioasă au afirmat ca agheasma nu se strică cu anii, deoarece preoții introduc pe ascuns în apa bucăți de argint, monede sau cruci de argint.

Preoții le-au pus următoarea întrebare: ,,Câți ioni de argint sunt într-un litru de agheasmă, dacă sfințirea a avut loc într-o copcă, făcută în mijlocul râului Volga, acolo unde lățimea râului atinge un kilometru, adâncimea – șapte metri, viteza cursului – cinci kilometri pe oră, iar crucea, cu care preotul de la țară a sfințit apa, a fost de lemn?”.

Sursa: Nesfinții Sfinți – Arhim. Tihon Sevkunov, pag.252-253 editura Egumenita, 2013