Complicii turnătorului Traian Băsescu – de la Securitate la CNSAS

Colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea, revelată abia acum de investigațiile făcute de un angajat al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a fost subiectul unor lungi și aprinse polemici, cît și al unui proces, intentat de el lui Mugur Ciuvică, directorul Grupului de Investigații Politice, proces pierdut de acesta din urmă.

Această colaborare a avut trei etape: mai întîi, racolarea lui Băsescu ca informator al Securității, pe cînd era student în anul II la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân“ din Con­stanța, mai apoi prin „preluarea“ sa ca „sursă“, după terminarea facultății și încadrarea în marina comercială, și, la final, trimiterea „în misiune“ la Anvers. Nici una dintre cele trei etape ale colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea nu a fost, pînă acum, oficial recunoscută, relatează Observatorul cultural.

Primele dezvăluiri

Povestea a început demult. În 18 februarie 1992, ziarul constănţean Telegraf începea publicarea în serial a unor nume de informatori ai Securităţii, provenind, după cum s-a lămurit ulterior, dintr-un registru special al evidenţei aprobărilor date de conducerea locală de partid, la solicitarea Inspectoratului Judeţean de Securitate, pentru a folosi ca informatori anumiţi membri de partid. Ea privește cea de-a doua „etapă“ a colaborării lui Băsescu cu Securitatea, odată cu intrarea acestuia în Partidul Comunist.

Acestea erau uzanţele, după ce Nicolae Ceauşescu a interzis, la începutul anilor ’70, ca membrii PCR să mai fie racolaţi sau urmăriţi de poliţia secretă comunistă fără avizul conducerii locale de partid, de la nivel judeţean. „Lista cu informatorii Securităţii“, extraşi din acest Registru cu persoanele din rândul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Secu­ritate, a fost deschisă de la primul număr al serialului din Telegraf de „Băsescu Traian — Ministru al Transporturilor“.

Au urmat, în epi­soadele următoare, şi alţii – notabilităţi locale, dar şi personalităţi vizibile, puternic mediatizate atunci, precum senatorul FDSN (viitorul PDSR) Gheorghe Dumitraşcu, fost profesor de istorie înainte de 1989. În debutul serialului, care a tulburat nopţile multor constănţeni de vază, ziarul publica poziţia 19 din registru, unde se afla numele Băsescu Traian, data sa de naştere, menţionarea locului de muncă la vremea în care a fost racolat (IEFM NAVROM Constanţa), cu menţiunea că este „sursă“ din data de 5 noiembrie 1977, ceea ce presupunea, deci, racolarea sa la mai bine de un an de la terminarea Institutului de Marină, când deja era ofiţer navigator.

Potrivit Registrului cu persoanele din rândul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate, registru care cu­prin­de informatorii Securităţii membri de par­tid din judeţul Constanţa, Traian Băsescu a fost folosit ca „sursă“ de către locotenentul major Mihai Avramides de la Securitatea Port Con­stanţa începând cu data de 5 noiembrie 1977.

Momentul era unul dificil. Sensibilităţile românilor legate de fosta poliţie politică comunistă erau încă puternice, iar în aceeaşi pe­ri­oadă senatorul ţărănist Constantin Ticu Dumi­trescu începuse bătălia sa publică pentru deconspirarea Securităţii, cu o largă susţinere publică, afirmând că, atîta vreme cît nu vor fi publicate numele informatorilor, „ţara asta nu  va ieşi din criza morală în care se află“.

Ziarul constănţean Telegraf îşi fundamenta demersul publicării numelor de informatori tocmai pe această afirmaţie, iar exemplul ministrului Transporturilor era considerat drept grăitor din acest punct de vedere: „forţând o conjunctură să-i devină favorabilă, călcînd în picioa­re conştiinţe, turnătorul Băsescu se caţără cu repeziciune în crăcile noii stăpâniri“. Aceasta era percepţia timpului şi a celor din oraşul în care locuise atâţia ani asu­pra ascensiunii lui Traian Băsescu – din Con­stanţa, de pe Aleea Zmeurei, la Bucureşti, în Bulevardul Aviatorilor, de la Inspectoratul Navigaţiei Civile la Ministerul Transporturilor.

Din cauza scandalurilor legate de înstrăinarea flotei, condiţie în care tot mai mulţi marinari îngroşau rândurile şomerilor, la care se adăuga şi acesta al presupusei sale colaborări cu Securitatea, Traian Băsescu devenea impopular în propriul oraş – ceea ce, probabil, l‑a determinat, atunci cînd a fost cazul, să nu-şi aleagă Constanţa drept circumscripţie electorală la depunerea candidaturii pentru un loc de deputat în Par­lamentul României, ci tocmai judeţul Vaslui.

Nu are nimic să-și reproșeze

Fără îndoială, scandalul public izbucnit în februarie 1992 în legătură cu acest aspect nebulos din propriul lui trecut nu putea să rămână fără replică. În cele din urmă, după mai bine de o lună de la dezvăluiri, Traian Băsescu a confirmat colaborarea cu Securitatea.

La solicitarea unui reporter, „ministrul Băsescu a confirmat că a semnat o serie de note informative, în perioada în care ocupa funcţia de comandant de navă“, arată cotidianul Telegraf la 8 aprilie 1992, ca şi motivul invocat pentru această colaborare, care s-a făcut, după cum afirma Băsescu, „conform prevederilor Legii 23 [privind secretul de stat – n.m.] a regimului ceauşist“.

O lună mai târziu, răspunzând la întrebarea „Vă temeţi de publicarea dosarelor dvs. de Securitate?“ pusă de revista Expres Magazin, ministrul Băsescu a afirmat fără echivoc: „Nu am să-mi reproşez nimic […]. Niciodată vreun comandant din flota română nu şi-a pârât echipajul“. Şi a continuat: „Nu mă tem deloc. Este cel mai frumos lucru care s-ar putea face şi care ar spăla moral această naţiune. Nu mă tem de nimic. Nu am nimic să-mi reproşez, asta în mod cert“.

Jumătăţile de adevăr au învăluit acest caz

În 18 iunie 1998, un nou scandal public privind colaborarea unor politicieni cu Securitatea a aprins, din nou, spiritele (fiind aduse în discuţie cazurile vicepreşedintelui PNŢCD Vasile Lupu şi cel al ministrului sănătăţii, UDMR-istul Francis Barany). Traian Băsescu, pe atunci vicepreşedinte al Partidului Democrat şi ministru al Transporturilor, afirma la o conferinţă de presă a partidului, răspunzând unei întrebări, că a semnat, în calitate de comandant de navă, rapoarte către Navrom, care ajungeau apoi la Securitate.

Băsescu a opinat că dosarul lui de la Securitate nu poate apărea într-un ziar, deoarece a lucrat „12 ani în străinătate“ şi, din această cauză, dosarul „trebuie adus cu camionul“. El a precizat că PD cunoştea activitatea lui de comandant de navă şi că, în opinia sa, acum apar în presă doar dosarele celor care nu mai sînt „utili serviciilor secrete“, dar a refuzat să comenteze cazurile lui Lupu şi Barany, a căror demisie fusese deja solicitată de premierul Radu Vasile. Ce însemna însă „a fi util serviciilor secrete“, Traian Băsescu nu a fost întrebat şi nici nu a spus.

Un proces câștigat. Cu noi dezvăluiri

Episodul colaborării lui Traian Băsescu în calitatea lui de comandant de navă cu Secu­ritatea, racolat fiind de locotenentul Avrami­des de la Securitatea Port Constanța, a fost reluat de Mugur Ciuvică în 14 februarie 2004. După ce a fost readusă în discuţie nota din Registrul cu persoanele din rândul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate, care îl menţionează ca „sursă“, Traian Băsescu se vedea din nou confruntat cu umbrele trecutului. În aceeaşi zi, a ieşit în apă­rea sa partidul. Biroul de presă al Parti­dului Democrat declara că „preşedintele PD nu a cunoscut nici un ofițer pe numele Avra­mides. Preşedintelui Traian Băsescu nu i s-a adus niciodată la cunoştiinţă că ar fi fost sursă a Securităţii. Drept urmare, nu acceptă nici un fel de responsabilitate pentru înscrisurile ce se aflau în registrele foştilor prim secretari“.

Traian Băsescu a reacţionat și el prompt, afirmînd: „Nu am fost niciodată informator al Securităţii şi nici nu mi s-a propus să devin aşa ceva […]. Nici un comandant de navă, nici un ofiţer de marină nu şi-a turnat echipajul la organele de Securitate. Ca şi comandant, într‑adevăr, la întoarcerea dintr-o călătorie tre­buia, conform legilor de atunci, să informez sub semnătură pe armator în legătură cu zo­nele unde am fost, persoanele cu care am stat de vorbă, eventualele probleme de ordine şi disciplină din rândul echipajului, starea tehnică a navei angajate în voiaj. Niciodată rapoartele nu au vizat atitudinea oamenilor faţă de regim“.

Pregătindu-și candidatura la președin­ție, Băsescu l-a și dat în judecată pe Ciuvică. Și a cîștigat. În cursul procesului din 2004, în virtutea dreptului la apărare, Mugur Ciuvică a solicitat instituțiilor care dețin arhive ale Secu­rității să lămurească situația de colaborator al Securității a candidatului Băsescu. Con­form unui document care a fost făcut pubic în cir­cumstanţele acestui proces, emis de către Unitatea Militară 01150 (Arhiva) din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Traian Băsescu figura în evidenţele păstrate ca fost „colaborator al Direcţiei de Contrainformaţii Militare“ (Direcţia a IV-a din cadrul Securităţii), pe vre­mea cînd era student la Institutul de Ma­rină „Mircea cel Bătrîn“.

Cu alte cuvinte, dacă Băsescu nu intenta acest proces, nu am fi aflat niciodată (fapt confirmat acum) că el era „omul Securității“, turnător încă din anul II de facultate, denunțându-și colegii, cu numele conspirativ „Petrov“.

La Institutul de Marină funcționa un „ceist“, cum era numit, pres­curtat, ofiţerul de contrainformaţii al unităţii, care monitoriza atît cursanţii, cît şi profesorii Institutului, mai ales cu privire la fidelitatea faţă de regim. În genere, marinarii erau atent urmăriţi din cauza contactelor lor implicite cu străinii, contacte asupra cărora regimul comunist din România devenise de-a dreptul paranoic, pe măsură ce Nicolae Ceauşescu lăsa deoparte orice scrupul în întărirea puterii personale şi instaurarea dictaturii. Cu atît mai mult, încă din faza de pregătire trebuiau controlaţi ofiţerii care aveau să îi comande. A devenit, de acum, cert că studentul Traian Băsescu de la Institutul de Marină a fost un asemenea informator.

Chiar de atunci, de cînd Ministerul Apărării Naționale a făcut public documentul prin care se dovedea că acesta colaborase cu securistul de la facultate, ca o primă reacţie, Traian Băsescu, liderul de partid şi candidatul la Preşedinţia României, nu şi-a ascuns furia faţă de publicarea acestor informaţii despre trecutul său.

Apoi, cînd firea sa aprinsă s-a mai liniştit, a venit şi vremea explicaţiilor cumpănite. Traian Băsescu a recunoscut că a fost nevoit ca, în anul al II-lea de facultate, la prima ieşire pe mare, să „dea cu subsemnatul“ în faţa „ceistului“ unităţii, dar că nu şi-a turnat vreun coleg, ci doar a răspuns unor întrebări benigne, care priveau mai degrabă propria viaţă şi „orientare“, precum şi atmosfera de acasă, din familie, aşa cum, spunea el, toţi colegii săi au fost siliţi să o facă.

Nu a fost confirmat atunci de vreunul dintre ei, iar în lista „colaboratorilor“ Securităţii, racolaţi cu acel prilej, al verificării studenţilor din anul al II-lea de la Institutul de Marină, figura doar numele său. Iar de acum, după cum arată dezvăluirile de pe site‑ul Europei Libere (romania.europalibera.org), au ieșit la iveală atît coperțile dosarului său de informator, cît și două note informative despre colegii de la Institutul de Marină. Două, pînă acum.

Securitatea veche și nouă – în apărarea președintelui

Colaborarea lui Traian Băsescu cu Securitatea a rămas în penumbra în care oamenii cu un trecut compromis și-l ascund, atîta vreme cît el i-a putut într-un fel sau altul recompensa pe cei care ar fi putut face lumină în legătură cu aceasta. Încă de cînd a apărut în 1992, în Registrul cu persoanele din rândul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate, Băsescu a fost protejat atît de ofițerul care-l recrutase, cît și de instituțiile Statului.

Pe 29 noiembrie 2005, o echipă a televiziunii Antena 3 a stat de vorbă cu fostul locotenent major de securitate Mihai Avramides, pensionat din fosta Direcție a Penitenciarelor. El a negat că ar fi fost cel care l-a recrutat pe Băsescu şi a susţinut că s-a întîlnit cu Traian Băsescu „doar de vreo două ori, la sfîrşitul anilor ’70“.

Mihai Avramides, ofițer de contrainformații penitenciare, recunoştea că a fost și ofiţer de Securitate în portul Constanţa, dar afirma că singura lui misiune era aceea de a strânge informaţii tehnice, susţinând că a po­vestit telefonic aceste detalii inclusiv membrilor Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Mihai Avramides a declarat pentru reporterii Antenei 3 că „este scos la înaintare din răzbunare“, că şefii lui din acea vreme „ştiau mai multe despre activitatea lui Traian Băsescu, dar nu sînt întrebaţi“. În fond, declaraţia lui contrazicea afirmaţia lui Băsescu, potrivit căreia nu l-a cunoscut niciodată pe ofiţerul de securitate Avramides. Cît despre „şefii“ din Securitate despre care pomenea Avramides, ei au tăcut.

După 1989, Dumitru Nicuşor şi Constantin Decu, de la fosta Securitate din Constanța, cei care l-au „preluat“ ca „sursă“ pe Traian Băsescu după ce Avramides a plecat prin transfer de la Securitate la Direcția Penitenciare, au avut toate motivele să tacă. Primul a ajuns general și şeful SRI Ialomiţa, iar cel de-al doilea, Decu, fost coleg de la Şcoala de ofiţeri a Ministerului de Interne cu Avramides, a fost pînă în 1997 şeful SRI Constanţa. S-au găsit și ofiţeri din fosta Se­curitate care să-i ia direct apărarea lui Traian Băsescu.

În 6 octombrie 2005, Gheorghe Dinu a declarat că, din poziţia sa de fost şef Serviciu Contraspionaj al Inspectoratului Judeţean de Securitate de la Constanta, ştie că „Băsescu nu a fost informatorul meu sau al subalternilor mei“, fără să precizeze însă dacă Securitatea Portului Constanţa i se subordona sau dacă, încălcând principiul conspirativităţii muncii, ofiţerii îi raportau asupra fiecărui informator racolat. În schimb, fostul securist lăsa să se înţeleagă că alta ar fi fost situaţia lui Traian Băsescu la Anvers, căci „în toată lumea, numai ambasadorii, dar foarte rar, nu au fost ofiţeri acoperiţi“.

Serviciul Român de Informații (moştenitorul arhivei Securităţii) a căutat să ascundă orice posibilă urmă spre descîlcirea ițelor colaborării lui Traian Băsescu cu Securitatea. De pildă, cu privire la ofițerul de securitate Avra­mides din Portul Constanța, SRI habar n-avea de activitatea acestuia în UM 0757 între 1977 și 1982, perioada în care Băsescu colaborase cu securistul, nici măcar atunci cînd trebuia să furnizeze date unei alte instituții a Statului.

În 2001, la o adresă a penitenciarului Brăila, pe care am extras-o din dosarul de cadre al lui Mihail Avramides de la Arhiva Administrației Penitenciarelor, cu nr. G-S/2096 din 02.02.2001, prin care penitenciarul cerea UM 0764 Constanţa – SRI să-i comunice adeverinţele cu încadrările în grupele de muncă ale lui Avramides, SRI Constanţa răspundea cu ur­mă­toarea notă:

„Vă comunicăm că din verificările efectuate de către noi, rezultă că acesta a fost cadru activ al unităţii noastre, probabil [s.m.] în perioada menţionată de dumneavoastră în adresă“. Dar dosarul de cadre de la penitenciare al lui Avramides, pe care l-am găsit în arhiva Administraţiei Naţionale a Peniten­ciarelor, confirmă că acesta era, în perioada în care Traian Băsescu figurează ca „sursă“ a Securității, cu acordul partidului, „ofiţer operativ principal la Serviciul de Securitate al portului Constanţa (UM 0757), lucrînd în cadrul colectivului «navigatori români» şi ocupându-se îndeosebi de «navele petroliere»“.

Toți securiștii care puteau cunoaşte epi­soade sensibile din trecutul lui Traian Băsescu au gravitat, cît acesta a fost ministru și mai apoi președinte al României, în cercul său de apropiaţi, pe care-i proteja. Printre aceștia, nu numai foștii securiști constănțeni, ajunși șefi în Serviciul Român de Informații, cît mai ales foștii securiști care-i cunoșteau trecutul de la Anvers, unde a condus reprezentanța comercială a Navromului și de unde provenea „ca­mionul de rapoarte“ despre care Băsescu pome­nea în derâdere.

Băsescu, sub „brațul de acoperire“ al foștilor spioni

Calitatea relațiilor lui Traian Băsescu cu Securitatea la Anvers a depășit-o cu mult pe aceea a unui informator cu angajament al Securității, pe care o avusese ca student, sau „sursă“, în calitatea lui de comandant de navă.

Ştefan Andrei, fostul ministru de Externe şi al Comerţului Exterior, afirma, într‑un interviu acordat unui post de televiziune, că nimeni nu putea să fie trimis într-un post în străinătate decît cu acordul Securităţii. Ştefan Andrei a mai spus că avizul pentru plecarea la orice post în străinătate era dat de o comisie din secţia de cadre a PCR, condusă de Elena Ceauşescu, dar că această comisie era, de fapt, subordonată Securităţii. Excepţie de la această procedură, spunea el, nu a făcut nici trimiterea la Anvers a lui Traian Băsescu. Dată fiind protecția de care s‑au bucurat din partea lui toți cei care l-au cunoscut pe fostul președinte atunci, nici unul nu a spus nimic despre ce a făcut, de fapt, Băsescu la Anvers.

Mai întîi, îl pomenim pe Silvian Ionescu, fost ofiţer de Securitate care, după propriile declaraţii, răspundea, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, de reţelele de spionaj ale României socialiste în vestul Europei, fiind tocmai şeful Serviciului I (Belgia-Olanda-Luxemburg) din cadrul departamentului extern al Securităţii. Despre apropierea dintre Silvian Ionescu și Traian Băsescu nu trebuie să mai intru în detalii – ea a fost una de notorietate.

Al doilea, Marin Antonescu, a fost şeful sub acoperire al rezidenţei Securităţii de la Bruxelles. El nu a ascuns că l-a întâlnit direct pe Traian Băsescu, în perioada în care acesta se afla în post la Anvers. Acesta spunea despre relaţiile cu Traian Băsescu de atunci că amândoi au fost acolo, „ca să zic aşa, contemporani“: „Ne întâlneam frecvent şi profesional, pe linie consulară, dar şi ca şi colegi, ca români în Belgia“. Trecînd de la PDSR la PD, odată cu ascensiunea politică a lui Traian Băsescu, Marin Antonescu a devenit vicepreşedinte al Organizaţiei Dîmbo­viţa şi consilier judeţean pe listele PD.

Al treilea ofiţer cu misiune în Belgia, Vasile Stanciu, cu „acoperirea“ de consilier I al Ambasadei Republicii Socialiste România la Bruxelles şi gradul de locotenent-colonel de Securitate, a fost „cooptat“ în Serviciul Român de Informaţii și a avansat pînă la funcţia de şef de „unitate specială“, în spatele acestei denumiri ascunzându-se faptul că el coordona ofiţerii acoperiţi ai serviciului. Băsescu l-a recunoscut la o întîlnire cu cadrele de conducere ale SRI, care a urmat instalării sale ca preşedinte al României. Cu acea ocazie, le-a spus celor prezenţi că, dacă cineva doreşte să afle mai multe despre el, să-l întrebe pe colonelul Stanciu, pe care îl văzuse în sală. Îl cunoştea pe acesta cu gradul său vechi, neştiind că Stanciu fusese făcut general de către Iliescu în 2003.

Adrian Isac, cel de-al patrulea personaj din „careul de aşi“ al Securităţii în Belgia, a lucrat în spionajul României socialiste în mai multe posturi, sub acoperire diplomatică. Ca semn al încrederii pe care i-o arăta, dar și ca recompensă, preşedintele Traian Băsescu l-a însărcinat pe fostul spion român în Belgia cu organizarea eliberării ostaticilor români răpiţi în 2005 în Irak. La începutul lunii aprilie 2006, Ovidiu Ohanesian a relatat o discuţie pe care a avut‑o cu preşedintele Traian Băsescu, referitoare la împrejurările eliberării ziariştilor răpiţi. „L-am întrebat pe preşedinte de ce l-a trimis să ne elibereze tocmai pe generalul Isac Adrian. Acum știu că Isac Adrian l-a însoţit împreună cu Silvian Ionescu (agenţi DIE) pe Traian Băsescu la Agenţia României de la Anvers în perioada 1987-1989. Au fost şi au rămas buni prieteni de familie şi de afaceri, cei doi fiind recompensaţi imediat după ce Băsescu a ajuns preşedinte“.

Nu doar securiștii care l-au cunoscut în exterior, ci și foștii șefi ai lui Băsescu de la NAVROM au fost recompensați de acesta. Cornel Idu, fostul director Navrom, inculpat în dosarul „Flota“ pentru înstrăinarea frauduloasă, după 1989, a celei mai mari părţi a flotei comerciale româneşti pe care o gestionase în anii construirii socialismului, a fost beneficiarul a două prescrieri, scăpînd de orice răspundere penală.

La începutul mandatului de preşedinte al lui Traian Băsescu era deja unul dintre cei mai bogaţi operatori de nave, averea sa fiind estimată la 60-65 de milioane de dolari, cît şi al unor contracte extrem de avantajoase încheiate cu marina militară.

Una din firmele sale a primit în 2005 con­tracte de reparaţii pentru câteva nave, printre care şi bricul „Mircea“, care se ridicau la peste 100 de miliarde de lei vechi. Contractele i-au fost atribuite prin încredinţare directă de către Gheorghe Marin, comandantul flotei militare, un protejat al preşedintelui Băsescu.

Un alt apropiat al lui Traian Băsescu din anii petrecuți la Anvers, fostul ofiţer de marină Laurenţiu Mironescu, a ajuns deputat de Constanţa al fostului Partid Democrat Liberal, partidul prezidențial. Cît despre „ultimul de pe listă, cu voia dumneavoastră“, Theodor Stolo­jan, „dragă Stolo“, fostul șef al Unității de Aport Valutar Special, șeful cel mare al unității din Securitate pentru care lucra Băsescu și unde se vărsa valuta făcută de acesta la Anvers, chiar nu trebuie să mai vorbesc.

Investigatorii CNSAS, transformați de Germina Nagâț în tăinuitori

Rămîneau, în această situație, doar arhivele. Dar, după cum se știe, acestea au rămas, pînă acum, tăcute. La CNSAS, Traian Băsescu a fost verificat în 2002, în 2004, în 2006 și în 2009, cu același verdict: nu a colaborat cu Securitatea. De fiecare dată, Direcția de Investigații a transmis Colegiului că nu există date cu privire la el.

Deși datele, iată, existau, ca și informatorul „Petrov“, alias Traian Băsescu, acesta fiind racolat, cu angajament, încă de pe băncile Institutului de Marină, în 1972, cum indica adresa MApN din 2004, care a fost cu bună știință ignorată la ultimele verificări ale președintelui Băsescu. O simplă coroborare a numelui de cod al acestuia cu dosarele de urmărire informativă ale colegilor săi ar fi dus către adevăr. Dar nu s-a întîmplat așa. Ori s-a întîmplat, dar adevărul a fost împiedicat să iasă la iveală. În 2012, CNSAS a redeschis un dosar de verificare pentru Traian Băsescu, la solicitarea ziarului Ring. Dosarul i-a fost atribuit Iulianei Măgirescu, de la De­partamentul de Investigaţii al CNSAS, aceasta descoperind, se pare, documente care de­monstrau că Traian Băsescu a colaborat cu Securitatea. Pe 13 iulie 2013, Iuliana Măgirescu se aruncă de la etajul 9 al unui bloc din sectorul 6; cazul nu a apărut nicăieri în presă.

În 16 octombrie 2013, Traian Băsescu primea al cincilea verdict de necolaborare cu Securitatea, redactat de Direcția de Investigații, condusă de Germina Nagâț.  Prețul? Moartea unei angajate a CNSAS. În februarie 2014, ca urmare a ultimei „sentințe“ a instituției, care îl scotea pentru a cincea oară basma curată pe președintele Băsescu, mi-am dat demisia din Grupul de Dialog Social, care o premiase pe Germina Nagâț, șefa Direcției de Investigații, pe care o consideram principalul vinovat de tăinuirea dosarului de Securitate al lui Traian Băsescu și propuneam ca acesta să fie ales în locul meu în GDS. Atunci am fost ținta unui val de critici – s-au întors împotriva mea „toți oamenii președintelui“, chiar unii dintre cei care acum îi dezvăluie trecutul murdar.

Cu acea ocazie, într-un drept la replică adresat revistei Observator cultural, Germina Nagâț, acum reprezentanta USR în Colegiul CNSAS (care, dacă și-ar respecta programul de reformă morală, i-ar retrage sprijinul politic), arăta că nici o investigație a instituției „nu se face cu temă, ci cu temei legal“ și asigura că „nici o persoană din instituţie, indiferent în ce departament ar lucra“, nu protejează și nici nu vânează pe nimeni.

A fost nevoie, iată, ca unul dintre foștii săi subalterni să facă în zilele noastre o simplă coroborare a datelor, pentru ca adevărul să iasă la iveală (este drept, lucrînd fără să spună nimănui). Și de moartea unei angajate a CNSAS, subalternă a doamnei Nagâț, care nu-și luase aceleași mijloace de precauție. Adevărul este câteodată scump plătit și a­de­vărul este că acum fostul președinte Băsescu îmi pare mai puțin josnic decît cei care l-au protejat și lăudat atîta amar de vreme, răpindu-i României mai bine de un deceniu de normalitate.

Sursa: Observatorul cultural